Ai avut vreodată impulsul de a te ridica în timpul unei ore de la școală și să urli? Sau eventual să strigi în gura mare ceva porcos în timpul unei mese de familie? Ori poate ai simțit nevoia să spargi lucruri și obiecte în timp ce învățai pentru un examen.
De obicei, când ne imaginăm că avem în față o persoană anxioasă, ne-o închipuim bâlbâindu-se când încearcă să poarte o conversație, roșie la față și transpirată. Sau poate izolată în vreun colț cu o mină gravă sau tristă. Deși poate fi ca mai sus, anxietatea este mai frecvent întâlnită în simptome precum: oboseală, iritabilitate, probleme cu somnul, diferite probleme de sănătate (de ex. digestive), probleme de concentrare.
Când lucrurile sunt împinse la extrem, oamenii reacționează pozitiv. Se implică. Sunt solidari. Intervin! În cele mai mari aglomerări urbane, în agitația de la metrou, de pe stadion sau de la concertele la care participăm.
Știi probabil că părțile mai primitive ale creierului nostru asociază siguranța cu situațiile familiare. Acesta este și motivul – alături de negarea limitărilor afective ale adulților care ne-au crescut și modelat – pentru care propagăm, mai departe, scenariile din copilărie.
Sensul nu se găsește doar în fapte pe care le poți evoca cu subiect și predicat. Sensul este rezervat și oamenilor care, lipsiți fiind de șansa de a îl găsi în fapte, îl găsesc în capacitatea de a se ridica din situații imposibile. De a se autodepăși, transcende prin atitudinea pe care o aleg în situațiile cele mai grele de viață. Fie externe, obiective, fie cele generate de lupta cu sinele, cu umbrele și cu părțile cele mai mâloase.
Persona – o atitudine psihică, fizică și socială care stă drept punte între lumea ta interioară și exterior. Fața, mai degrabă decât masca, pe care tu ne-o arăți nouă, tuturor, și care te ajută să obții confirmarea sinelui interior. Persona fiecăruia dintre noi este partea cea mai luminoasă pe care o prezentăm. Și cum orice rază de lumină aruncă întotdeauna umbre, așa facem și noi.
Pare contraintuitiv, dar nu tot timpul bombardamentul de activități, stimuli, senzații și informații duce la progres. Cele mai bune idei, cele mai tari inspirații vin, de multe ori, când stai în liniște.
Pentru că suntem puternic vizuali, ajungem să nu fim capabili să trasăm o linie clară între ceea ce vedem în oglindă și cine suntem pe de-a-ntregul (adică și partea non-vizuală). Și ajungem să detestăm părți, frumoase de altfel, care nu au legătură cu ceea ce vizualizăm.
În general, dacă ne gândim la răzbunare, ne gândim la ea ca la un act de reparație, ca la ceva aproape cavaleresc. Ne reparăm onoarea pătată sau eventual plătim cu aceeași monedă nedreptatea. Astea sunt totuși cazuri ceva mai rare (mai puțin în Craiova, unde ne "răzbunăm cavalerește" cu săbiile). Suntem totuși răzbunători mult mai des decât credem într-un alt fel. Și suntem așa aproape zilnic. Cum?