Salutare,
Diana aici.
Oamenii de rând sunt capabili de multe lucruri. Bune și rele în egală măsură. Motivați de gânduri și viziuni sănătoase sau nu, oamenii de rând sunt principala rotiță a istoriei.
Da, liderii, gânditorii, vizionarii și oamenii de acțiune au rolul lor bine determinat, dar oamenii de rând pun totul în mișcare. De cele mai multe ori în mod naiv, cu entuziasm și cu senzația că iau parte la ceva grandios…
1. Oamenii de rând și Holocaustul (prin gloanțe)
Așa cum prea bine știi, Holocaustul înseamnă, simplificând conceptul, moarte prin ardere. Cel „prin gloanțe” se referă la exterminarea a circa două milioane de oameni prin împușcare. Fenomenul e în legătură directă cu cel de-al Doilea Război Mondial și cu atrocitățile îndurate de milioanele de victime ale naziștilor – în mod deosebit evreii.
Când alătur cei doi termeni din titlu mă refer la rolul oamenilor de rând în ceea ce avea să devină cea mai neagră pagină de istorie din evoluția cunoscută a umanității.
Oameni de rând, provenind din clasa mijlocie (șoferi de taxi, instalatori, tâmplari ș.a.m.d.), care nu aveau porniri criminale și nu erau cunoscuți în societate ca membri turbulenți și devianți au ajuns cei mai eficienți executanți în timpul războiului. Cei mai performanți asasini.
De ce au ales să ucidă? De ce au asasinat, prin împușcare, milioane de evrei, copii bătrâni și femei? Unii pentru că s-au temut să nu fie izolați. Alții pentru că nu voiau să fie considerați lași și să fie lăsați în urmă. Cei mai mulți însă pentru simplul motiv că s-au obișnuit obișnuit cu răul cotidian.
Fiind la ordinea zilei, manifestându-se pe scară largă la toate nivelurile societății, răul s-a banalizat, le-a intrat tuturor pe sub piele. A devenit ceva obișnuit, comun. A devenit noua normă, iar de aici și până la a se manifesta din plin a mai fost doar un pas.
2. Banalitatea răului
Loiali și credincioși, oamenii de rând își duc la îndeplinire misiunile. Scrâșnind din dinți, strângând și ridicând pumnii sau protestând din când în când, mai ales în tăcere, ei nu se abat de la executarea ordinelor trasate de puternicii zilei. Așa se întâmplă din cele mai vechi timpuri. De cele mai multe ori așa se petrec lucrurile și în prezent, iar ieșirile din rând sunt rare și mai degrabă izolate.
Oameni cu diferite preocupări, cu un nivel relativ decent de instrucție și educație, se încolonează la ceea ce, speră ei, le va aduce recunoștința societății și, de ce nu, prosperitatea după care tânjesc. De fapt, cu gândul la depășirea propriilor limite sau la Îmbrățișarea unei vieți mai bune și poate mai pline de sens se grăbesc către prăpastie.
Oameni de rând care nu sunt obligați să execute ordinele primite, pentru că au avut întotdeauna alternativa de a se opune. Care nu sunt siliți să ucidă în numele unei ideologii criminale, dar care nu găsesc voința interioară de a se opune, deși li se sugera inclusiv o asemenea ieșire din impas. Oameni care, pentru a nu fi considerați lași și pentru a se ridica la nivelul propriilor angajamente, aleg să fie consecvenți. Chiar dacă în rău. Și chiar dacă asta îi duce pe culmile disperării și ale dezumanizării.
3. Nu există monștri
Oamenii de rând despre care scriu mai sus s-au înrolat în unități de poliție ale regimului nazist, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu știau pentru ce misiuni. Nu știau sarcinile ce urmau să fie duse la îndeplinire cu ajutorul lor. Erau doar entuziasmați că urmează să facă parte din unitățile armate ale unui stat aflat în plină expansiune și voiau să-și aducă și ei contribuția la stabilizarea regiunilor/țărilor cucerite de Germania.
Nu erau îndoctrinați, nu erau pregătiți sistematic pentru a ucide și nu musteau de ură. Erau oameni normali, oameni de rând. Deși li se ordona să comită asasinate în masă, aveau totuși posibilitatea de a se opune, de a respinge un asemenea ordin și de a nu se implica în masacrele pe care aveau să le comită. Totuși, puțini au ales să se opună.
Ceea ce li s-a întâmplat lor se explică relativ simplu la nivel psihologic – stigmatizarea socială. Temându-se că sarcina va cădea pe umerii celorlalți camarazi, ca urmează să petreacă un timp îndelungat alături de tovarășii de arme și că, în asemenea condiții, nu pot suporta injuriile, răutățile și batjocura celorlalți, au ales să nu ia poziție. Au ales să rămână pasivi. Să nu se opună. Să meargă cu valul. Să ucidă, să se obișnuiască cu această activitate curentă, iar mai apoi să se deprindă cu violența ca stil firesc de viață.
Ceea ce surprinde la toți acești oameni de rând e că nu făceau ceea ce au făcut din convingere, ci din teama de a fi marginalizați, din teama de a nu răspunde așteptărilor autorităților – statului nazist. Nu erau motivați de ceea ce credeau despre victime, ci de ceea ce credeau ceilalți despre ei. De felul în care îi cântăreau ceilalți, iar asta îi înlănțuia iremediabil. Mai mult, nu se supuneau orbește ordinelor, ci le interpretau în mod critic. Le gândeau și își justificau acțiunile criminale recurgând la o misiune dacă nu nobilă, cel puțin necesară.
Ideile pe care le înlănțui mai sus mi-au fost inspirate de poate cel mai instructiv documentar pe care l-am văzut în ultima perioadă Ordinary Men: The “Forgotten Holocaust”. Ți-l recomand și ție.
Te ajută să înțelegi că, de fapt, nu există monștri în sensul sadic al termenului. Din păcate, în anumite conjuncturi, în fiecare dintre noi zac asemenea impulsuri. Fiecare dintre noi e expus unor asemenea scenarii, în anumite condiții date. Ceea ce poate să ne ajute însă e doar conștientizarea vie a acestor realități. Înțelegerea lor, urmată de controlarea vulnerabilităților pe care fiecare dintre noi le avem.
Ca să nu fim modelați de ceea ce nu controlăm suntem nevoiți să ne zbatem să controlăm. Și nu putem decât prin cunoaștere.
Creștem împreună,
Diana
