Despre meritocrație

Salutare,

Diana aici.

Să fii inteligent sau descurcăreț? Să te specializezi, să cauți să te educi în permanență, să fii performant și onest sau fii bine plasat, să fii lingușitor, să furi startul si să înșeli încrederea publică? Astea-s întrebările. Mă rog, două dintre cele care chiar contează.

De la practica nepotismului și a patronajului la competiția deschisă, accesibilă tuturor, a fost cale lungă. Cu greu au renunțat la funcții și privilegii cei care considerau că e de la sine înțeles ca unii să le fie superiori altora doar prin naștere. De fapt, nu au renunțat, ci au fost siliți să recunoască întâietatea meritului, a talentului și a performanței.

Povestea de mai jos e despre nașterea dificilă a meritocrației. A durat mult și a durut, dar a meritat.

Ne surprindem prea des reproșându-le unora, despre care știm exact cât cântăresc, că au obținut joburi în diferite domenii prin nepotism. Da, o facem des. Și da, de cele mai multe ori nu ne înșelăm.

Practica nepotismului, pe care o vedem la tot pasul, e veche de când lumea. Practica și denumirea în sine provin din termenul italian nepotismo și fac trimitere la obiceiul utilizat de mai marii preoților catolici de a-și numi rudele în posturi bănoase. Începuturile nepotismului coboară mult în istorie, până departe, acum 400-500 de ani prinzând avânt.

Sunt unii care susțin că nepotismul ne e nu doar specific, ci chiar necesar nouă, oamenilor. De ce? Chipurile, asigură bunăstare pentru cei pe care-i cunoaștem și la care ținem. E adevărat, multe dintre companiile și corporațiile mari din zilele noastre au fost la începuturi mici afaceri de familie. Tatăl își asocia copiii și eventual și alte rude în efortul de a pune pe picioare un start-up.

Toate bune și frumoase, câtă vreme e vorba despre bussiness-uri private. Dar cum rămâne cu nepotismul care e unul dintre cei mai mari adversari ai meritului și ai competiției deschise?

Uneori, când nepotismul nu funcționează, patronajul se grăbește să-i ia locul.

Ce înțeleg prin patronaj? Ei bine, practica de a te înconjura cu oameni pe care-i cunoști, în compania cărora te simți bine și pe care, dacă-ți rămân loiali, îi recompensezi cu funcții râvnite și bine plătite.

Vedem patronajul în mișcare în special în zona politicului. Demnitari cu rang înalt, aleși sau nu de populație, numesc în funcții publice importante personaje pe care nu le califică altceva decât supunerea față de binefăcător sau în cel mai bun caz relația de amiciție cu acesta.

La fel ca nepotismul, patronajul își are rădăcinile adânc înfipte în trecutul nostru. Regii europeni, nobilii și multe alte figuri importante și-au promovat în funcții călduțe protejații. Competiția pentru favoruri, recomandări și alte beneficii era avantajoasă la ambele capeteȘ cei care le ofereau câștigau clienți pe care să-i manipuleze, iar cei care se bucurau de ele – funcții din care să se înfrupte și să trăiască comod.

Protecția cuiva se putea obține și prin bani, prin cumpărarea propriu-zisă a postului dorit. Funcțiile, în armată, justiție, economie și oriunde altundeva, puteau fi scoase la licitație. Le obținea cine oferea mai mult. Contau titlul și familia celor care doreau să parvină, dar conta și cât de larg puteau să-și deschidă buzunarul.

Așa mergeau lucrurile. Așa funcționau societățile. Toate acestea se întâmplau (și se mai întâmplă) în dauna celor care meritau să ocupe funcțiile. Dar să nu mă grăbesc cu deznodământul.

Meritocrația, adică puterea meritului, a celor talentați și capabili să muncească din greu, e o cucerire recentă. A fost extrem de greu să se impună în fața nepotismului și a patronajului. Oricum, nu se poate vorbi (încă) despre o victorie categorică și e greu de crezut că se va întâmpla vreodată.

Chiar dacă funcțiile publice nu mai sunt lăsate moștenire și vânzarea acestora nu se mai face la vedere, încă mai sunt lucruri de îmbunătățit.

Încă observăm metode și jocuri incorecte prin care oamenii sunt promovați. Încă vedem nemulțumiri și înjurături din partea celor îndreptățiți să se bucure de roadele meritului lor dar care, din păcate, nu-și găsesc rostul.

Meritocrația a fost și încă mai este un obiectiv luminos. Cum să nu-ți dorești să-i identifici, să-i alegi, să-i susții și să-i promovezi pe cei care dau dovadă de cea mai mare pricepere într-un domeniu dat? Cum să nu-ți dorești ca cei care au în mâinile lor bine public, al tuturor, să fie examinați la sânge și să câștige întotdeauna cei mai valoroși?

Despre astea și despre altele de acest fel este meritocrația.

Platon a fost primul gânditor care și-a imaginat o societate în care meritul să fie principalul combustibil al conducătorilor. Mai târziu, până la un punct, chinezii medievali au pus în practică o serie de teste de-a dreptul draconice pentru selectarea celor mai competenți funcționari publici – mandarinii. Au declarat război favoritismului și au privilegiat concursurile obiective. Și evreii au promovat meritul și susținerea educației, a științei de carte, ca mijloace de evoluție socială și profesională.

Englezii, germanii și francezii și-au adus și ei contribuția în ceea ce privește promovarea celor mai merituoși cetățeni. Mii de copii săraci au beneficiat de burse și și-au croit o cale către cele mai importante funcții, dar nici unii, nici ceilalți nu au făcut ceea ce a făcut SUA pentru meritocrație.

Înlăturând orice fel de privilegii, date de naștere sau de avere, americanii și-au imaginat încă de la început o națiune construită pe merit, pe efort și abilități demonstrate. Evident, rămâne ca o pată rușinoasă chestiunea rasială, dar ei, americanii, au fost primii care au dat substanță noțiunii de merit. Au fost primii care au declarat război aristocrației, mizând pe cartea inteligenței.

Meritocrația are încă un viitor luminos în față. Ideile sunt cea mai importantă monedă de schimb pe care o folosim, iar inteligența este cel mai bun pariu pe care îl putem face în anii ce vor veni.

Ți-am scris pe larg despre meritocrație pentru că am citit o carte care mi-a dat speranțe. Poate îți va plăcea și ție. O las aici.

Creștem împreună,
Diana