Salutare,
Diana aici.
Ai văzut cum, de multe ori, copiii se joacă puțin cu o jucărie, ca mai apoi să o dea de-o parte și să nu se mai atingă de ea pentru mult timp sau chiar deloc? Iar în locul jucăriei apare ceva muuult mai interesant: portofelul, cheile de la mașină, sau vreun gadget?
Te-ai surprins și pe tine cum brusc dezvolți un interes pentru o activitate/obiect/persoană, dar la scurt timp te plictisești ca și copilul cu jucăria? Și orice altceva devine mai interesant?
Te frustrează genul acesta de distragere? De plictiseală și tendință de abandon?
Dacă e așa, vreau să te fac să te simți mai bine.
1. Un sistem de explorator
Nu este ceva în neregulă cu tine. Nu ești superficial, nu ai ADHD, nu duci lipsă de voință neapărat.
Ai doar un sistem de explorator în creier.
Ca să supraviețuim și ca să prosperăm, noi, oamenii (și nu numai), a trebuit să căutăm, să descoperim, să explorăm. Iar asta a intrat tot timpul în conflict cu dorința noastră profundă pentru confort, siguranță și cunoscut.
Așa că, minunata noastră biologie a creat un nou feature. Nevoia inerentă de nou.
Plictiseala, distragerea, lipsa de atenție și implicare în chestiuni deja familiare reprezintă un punct forte al creierului tău.
Evolutiv, este un as în mâneca noastră. Ne-a condus către noi resurse de hrană, către teritorii mai prietenoase, către comunități prospere.
Ne-a condus către învățare.
Către cunoaștere.
2. Deconectarea
Deci, dacă nu ar fi această plictiseală, ca specie, am fi evoluat diferit. Nu am fi creat și găsit noi și noi posibilități – mai multe și mai bune.
Așadar, te plictisești când înveți pentru un examen? Te plictisești parcurgând același manual, aceleași informații?
Nu te simți prost. S-ar putea să nu fie o eroare acolo, în creierul tău. S-ar putea să fie sistemul care ți-a ajutat strămoșii să își construiască o viață mai bună.
Îți las aici un studiu care arată că undeva la 85% dintre oameni sunt deconectați de la munca pe care o fac. Este o problemă uriașă, o epidemie de lipsă de sens prin care mai toți trecem într-un moment sau altul al vieții noastre. Și nu este neapărat din cauză că am fi, cum spuneam mai sus, superficiali, dezinteresați, distrași și alte astfel de lucruri.
Este pentru că sistemul nostru intern vrea, și știe că poate, să contureze ceva mai bun.
3. Pace pe pământ
Trebuie să recunosc, o astfel de perspectivă este delicată. Este un pas mic de la a-ți justifica dorința de a nu depune efort, sau teama de un eventual eșec, cu sistemul de explorator. Rămâne la latitudinea ta să faci diferența, punctual și situațional, între cele două.
Cu ce vreau eu să rămâi, în schimb, este puțină pace.
Pace cu tine atunci când acel capitol nu înaintează deloc. Pace cu tine atunci când te plictisești îngrozitor muncind la ceva care se presupune că ar trebui să te facă să te simți bine. Pace cu tine atunci când asculți ceva ce se presupune a fi important, dar mintea ta nu șade locului. Pace cu tine când ești lângă cineva și nu simți conexiunea potrivită.
Da, ar putea fi un soi de mecanism de apărare care te ferește de la a depune efort, sau de la a iniția acțiuni care s-ar putea solda cu un eșec lamentabil, dar ar putea fi totuși exploratorul care îți spune că poți altfel, că poți mai bine, că e cazul să calci în necunoscut.
Sper să faci cât mai bine și cât mai des diferența între apărare și explorare. Și sper ca după ce ai dat curs exploratorului din tine, să găsești ceva mai interesant decât ce ai lăsat în spate.
Spune-mi, ai avut o astfel de experiență recentă?
Cum ți-ai găsit resursele să te arunci în necunoscut?
Creștem împreună,
Diana
