Pe scurt: Toți mințim, mai des decât recunoaștem, iar minciunile mici și nevinovate ies ușor la suprafață, în timp ce cele grave rămân bine securizate. Diana descrie trei modalități comune de a minți (minciuna completă, minciuna parțială și minciuna prin omisiune) și arată că, dincolo de interesul personal, motivul principal pentru care mințim e dorința de a salva aparențele. Ideea centrală: minciunile pe care ni le spun ceilalți sunt rareori despre noi, ci despre ei. De aceea, dacă nu le iei în nume personal, îți sporești șansele de a asculta mai mult, de a vedea dincolo de minciună și de a înțelege fricile și motivațiile celui din fața ta.
Salutare,
Diana aici.
Câteva gânduri astăzi despre minciună și mincinoși. Și despre utilitatea obiceiului de a nu lua lucrurile personal. Chiar și când ești mințit.
1. Mincinoși
Nu am întâlnit până acum persoana care să spună (și să fie și crezută) că nu a mințit niciodată. Evident, dacă suntem invitați să scormonim prin sertarul cu minciuni vom scoate la lumină minciuni mici, nevinovate. Minciunile mari sau cu adevărat grave sunt bine securizate, sub cheie.
Oricum, nu îmi propun să fac o ierarhie a minciunilor, să le așez pe categorii, grave sau nevinovate. Nu, nici pe departe. Vreau doar să-ți spun câteva cuvinte despre cele mai comune trei modalități prin care mințim (uneori de îngheață apele):
– Minciuna completă – atunci când modifici complet realitatea pe care o știi spunând o minciună cât casa de mare.
– Minciuna parțială (sau parțial mincinoasă) – atunci când presari mici adevăruri în minciuna pe care o transmiți, dar nu schimbi radical realitatea dată.
– Minciuna prin omisiune – atunci când, aducându-ți aminte rușinea pe care ți-o provoacă ascunderea/maltratarea adevărului, decizi să treci sub tăcere anumite elemente ale mesajului pe care îl livrezi.
Indiferent cum o facem, de la cap la coadă, amestecând frânturi de adevăr sau ascunzând sub preș, mințim în fiecare dintre cazurile de mai sus. Îi mințim pe ceilalți, dar ne pricepem de minune să ne mințim și pe noi înșine.
2. De ce mințim
Dacă suntem de acord că nu toți suntem de-a dreptul mitomani și, crede-mă, cazurile astea nu sunt de găsit la tot pasul, lucrurile sunt destul de simple. Mințim de mai multe ori în fiecare zi. Unii o fac chiar și mai des, în cele mai multe dintre conversațiile pe care le poartă. Și totuși, de ce o facem? Pentru propria satisfacție? De frică sau rușine? De ce?
Ceea ce e destul de clar e că întotdeauna (când nu e un caz patologic) o facem având un motiv în minte. Mințim pentru că vrem să fim cumsecade cu ceilalți. Sau pentru că vrem să fim mai cu moț. Mințim pentru a nu ne simți stânjeniți, pentru a nu experimenta stări de rușine sau doar pentru a ne urmări propriul interes.
Ceea ce e cu adevărat interesat e că nu atât urmărirea interesului personal ne face să mințim la greu, ci dorința de a salva aparențele. De a da bine. De a rămâne la suprafață, puri și inocenți.
Că tot vorbim de salvarea aparențelor, gândește-te doar la situațiile în care ai apelat la o minciună (sau la mai multe)pentru a te integra într-un grup, pentru a face o situație dată mai ușor de digerat, pentru a te face plăcut ori pentru a nu răni sentimentele celorlalți. Imaginează-ți și situațiile în care minți pentru simplul motiv că nu vrei să le oferi celorlalți acces la lucrurile pe care le consideri intime.
Mințim în numeroase situații și uneori minciunile nu sunt chiar atât de rele.
3. Cum reacționăm în fața minciunii
Rareori minciunile pe care ni le spun ceilalți sunt despre noi. Mai degrabă, sunt despre ei. Despre ceea ce îi călăuzește și despre energiile ce-i frământă. Minciunile nu sunt despre destinatarii acestora, ci despre cei ce le răspândesc. Tocmai de aceea, e esențial să nu iei în nume personal minciunile pe care le auzi de la ceilalți. Dacă faci asta vei observa că îți îngreunezi sarcina de a depista ce anume gândesc. Îți sabotezi efortul de a-i înțelege și, astfel, de a ajunge la adevărul din spatele vorbelor lor.
Minciuna nu este un atac la persoană, după cum nu este nici o manipulare grosolană ori o lipsă de respect la adresa celui ce o primește. Minciuna e doar un mijloc, între atâtea altele, prin care oamenii interacționează unii cu alții. Minciunea ține de însăși natura noastră și nu doar a noastră când te gândești că inclusiv unele specii de mamifere apelează la ea din varii motive și în felurite situații.
Dacă e să-ți spun cum văd eu întreaga situație, nu atât apariția unei minciuni la orizont mă intrigă, cât mai ales dorința de a afla ce se ascunde în spatele minciunii. Ce îi dă brânci celui din fața mea să mintă? Ce vrea să obțină cu asta și mai ales ce ascunde? De ce anume se teme și ce motivații are?
Dacă-i permiți ego-ului să preia controlul, dacă lași ca emoțiile să-ți traverseze tot corpul într-un ritm amețitor, nu vei avea posibilitatea de a evalua persoana din fața ta. Ori miza e tocmai asta. Să-ți pui ochelarii potriviți și să vezi dincolo de minciună. Să privești în sufletul celuilalt și să faci tot ceea ce ține de tine pentru a-i înțelege motivațiile.
Chiar dacă nu vei reuși să întrevezi cele mai tainice locuri ale celuilalt tot vei fi în avantaj. Câtă vreme renunți să mai iei minciunile în mod personal îți sporești șansele de a asculta mai mult, de a-l cunoaște mai bine pe cel din fața ta și astfel de a-i înțelege fricile și speranțele.
Creștem împreună,
Diana
Sursă: minciună.
Vezi și: preconcepțiile cognitive · percepția vieții.
Exersează pe peste 100.000 de grile cu explicații pe app.grile-rezidentiat.ro.
Întrebări frecvente
Care sunt cele trei modalități comune de a minți?
Diana descrie trei forme: minciuna completă (modifici complet realitatea pe care o știi, spunând o minciună cât casa de mare), minciuna parțială sau parțial mincinoasă (presari mici adevăruri în minciună, dar nu schimbi radical realitatea) și minciuna prin omisiune (treci sub tăcere anumite elemente ale mesajului pe care îl livrezi). În toate cazurile, mințim — fie pe ceilalți, fie pe noi înșine.
De ce mințim?
Mereu o facem având un motiv în minte (când nu e un caz patologic): ca să fim cumsecade cu ceilalți, ca să fim mai cu moț, ca să nu ne simțim stânjeniți sau rușinați, ori pentru a ne urmări propriul interes. Diana subliniază însă că nu atât urmărirea interesului personal ne face să mințim, cât dorința de a salva aparențele — de a da bine și de a rămâne la suprafață, puri și inocenți.
De ce nu ar trebui să iei minciunile altora în mod personal?
Pentru că rareori minciunile pe care ni le spun ceilalți sunt despre noi — mai degrabă sunt despre ei, despre ceea ce îi călăuzește și îi frământă. Minciuna nu este un atac la persoană, ci doar un mijloc prin care oamenii interacționează. Dacă o iei personal, îți îngreunezi sarcina de a depista ce gândește celălalt și îți sabotezi efortul de a ajunge la adevărul din spatele vorbelor lui.
Ce câștigi dacă nu reacționezi emoțional în fața unei minciuni?
Dacă nu lași ego-ul și emoțiile să preia controlul, poți evalua mai bine persoana din față și poți vedea dincolo de minciună — ce o face să mintă, ce vrea să obțină, ce ascunde și de ce se teme. Câtă vreme renunți să iei minciunile personal, îți sporești șansele de a asculta mai mult, de a-l cunoaște mai bine pe celălalt și de a-i înțelege fricile și speranțele.
Ți-a fost util? Marchează-ne ca sursă preferată în Google
