Salutare,
Diana Răducu aici.
Îmi pare bine să te cunosc.
În următoarea perioadă eu sunt cea care îți va ține companie la #mailuldevineri.
Sunt o față nou apărută în peisajul Marsilian și sunt sincer entuziasmată să mă alătur unei comunități numeroase, plină cu oameni dornici de dezvoltare și de creștere.
Pentru că sunt o persoană extrem de curioasă este posibil să te lovești și de subiecte mai ciudățele în mail-urile de la mine (sper să mă abțin, ține-mi pumnii). Dar cred că și tu îmi semeni, așa ca e posibil să ne bucurăm de toate curiozitățile și ciudățeniile împreună.
Am ales să încep în această primă vineri cu un subiect care, în mod normal, mă făcea să strâmb puțin din nas. De ce? Pentru că atât sensul pe care eu i-l atribuiam, cât și percepția generală a celorlalți, mă făceau să mă țin departe de el.
Subiectul este sacralitatea, primul nostru punct pe agendă.
1. De ce sacralitatea, totuși?
Unul dintre lucrurile care ne separă cel mai clar de dragele noastre animale este aspirația către sacru. Nu prea conștientizăm că avem această năzuință deoarece asocierea cea mai frecvent întâlnită a acestui termen este cu religia.
Toate marile religii au locuri (temple, biserici, altare și tot felul de așezăminte), perioade (zile sfinte) și activități (rugăciune, dans, alte ritualuri) care oferă un portal către sacralitate.
Dar nu toată lumea este religioasă.
Percepția sacralității este, însă, un atribut uman universal, independent de religie, cultură, cutume și obiceiuri. A existat în noi încă din primul moment în care am pus mâna pe o piatră și i-am conferit un sens mai înalt, în care am transformat-o în ceva mai mult decât o piatră adunată de pe jos. Evolutiv, este asul nostru din mânecă. Cel care ne-a ajutat să cooperăm în număr mare, într-un mod ordonat și coerent.
Lucrurile sacre sunt definite mai degrabă prin încărcătura lor emoțională decât printr-o proprietate obiectivă. Oamenii uniți de creația lor comună, de simboluri și de emoții, sunt oamenii care au creat o comunitate. Iar comunitatea, prin forța numărului, se poate apăra și supraviețuiește.
2. Ne-am desacralizat?
Acum că prădătorii nu mai pândesc în tufișuri iar umanitatea nu se află în pericol de dispariție, răspunsul firesc ar fi că, da…ne-am cam desacralizat.
Marea majoritate este de părere că occidentul modern a desacralizat lumea și că a transformat-o într-un spațiu practic, eficient, dar profan. Însă, dacă suntem puțin atenți la noi, lucrurile sunt diferite.
Sacralitatea este atât de greu de reprimat, încât se insinuează adesea în lumea profană modernă sub forma unui comportament “cripto-religios”.
Asta înseamnă că până și persoanele care duc o așa-zisă existență profană, ascund un mic altar sacru. Să ne gândim, spre exemplu, la un loc drag din copilărie, la un miros special care amintește de ceva minunat, la amintirea unui sărut, la amintirea primului loc din străinătate văzut, ș.a.m.d. Toate aceste locuri sau amintiri păstrează, chiar și pentru cei mai profani dintre noi, o calitate unică. Ele reprezintă locuri sfinte personale.
Orice loc, persoană, întâmplare, carte sau sunet care aduce cu sine un sentiment de înălțare sau de revelație ține de sacralitate. De fiecare dată când o să ai senzația aceea de căldură, strălucire, deschidere, dă curs experienței. Senzațiile sunt tot timpul însoțite de dorința de a fi mai bun, de a face bine.
Dacă ne uităm din unghiul asta, se pare că sacrul este în continuare prezent în viețile noastre, și e chiar înfloritor.
3. Autocurățarea
Acum, ce încerc eu să fac nu este să deschid o discuție despre religie, și nici măcar despre spiritualitate.
Este bine totuși să conștientizezi cât de universală este aspirația către ceva sacru. Se manifestă în atâtea momente de zi cu zi și nu prea știm să o reperăm. Se manifestă în momentul în care ne schimbăm regimul alimentar într-unul mai sănătos, când facem mai mult sport, când simțim, una peste alta, dorința de a ne curăța și îngriji corpul.
Se manifestă în momentul în care aprindem o lumânare în timp ce pe fundal cântă un playlist de Crăciun marca “Harry Potter”, sau când te hotărăști să reciclezi mai mult și să creezi mai puțin gunoi. Apare atunci când simți nevoia de a începe o curățenie generală în minte, viață și cameră. Și, mai ales, apare atunci când facem un bine celorlalți. Senzația lăsată în urma unui act bun e inconfundabilă.
Pe scurt, năzuința către ceva sacru nu ține de religie sau de spiritualitate. Este o nevoie de mai bine, de mai curat, mai pur și mai simplu. Este o calitate care ne face să fim mai buni nu pentru recompense palpabile, pentru lauda primită de la vecin sau pentru stima noastră de sine. Este ceva de sine stătător, ca o mașinărie cu un mecanism de auto-curățare instalat din fabrică.
Propun să ascultăm mai des de acest mecanism de curățare și să îl lăsăm să își facă treaba menită.
Pentru tine ce este sacru?
Creștem împreună,
Diana
