Salutare,
Diana aici.
Îți scriam, acum ceva timp, despre sacralitate. Despre multiplele ei forme de manifestare în viața fiecăruia dintre noi. Iar astăzi vreau să revin cu mici completări.
1. Actele tăcute
Întotdeauna am păstrat un loc special în mintea mea pentru oamenii actelor tăcute. De departe, dacă este să simt evlavie sau orice trăire din gama religioasă, acestea apar în situații în care bunătatea se manifestă. În orice formă bineînțeles, însă o simt în special în acte liniștite și în gesturi mici, uzuale. În acel moment când nu ai în minte bunătatea, dar te comporți în perfect acord cu ea.
Pentru că mare parte din viață trăim într-o succesiune de momente banale, uzuale și des întâlnite, mă încălzește capacitatea unor semeni de a umple acele momente cu o sclipire dumnezeiască.
Mă refer la momente când cedezi locul tău cuiva, când asculți în mod activ și sincer interesat pe cineva care discută pasionat despre un subiect, când observi niște trăiri frumoase pe fața cuiva și faci tot posibilul să le protejezi. Sau când te lași inundat de trăiri sincere și autentice și nu mai ești nici atent, nici preocupat de imaginea pe care o transmiți.
În astfel de momente, și în multe, multe altele, simt cum facem loc în noi pentru ceva ce pare să aducă cu divinitatea.
2. Sclipirea
Dacă ar fi să merg pe fir mai departe, următorul nivel în care simt cum ia naștere ceva sacru în tine/în mine/în toată lumea, este în trăirea pură. În anumite momente, în anumite frânturi, eul/sinele cuiva dispare și îi ia locul trăirea pură. Este în oameni, în animale, în povești și în multe, multe cărți.
Gândește-te, că tot a fost perioada festivalurilor, la cineva care dansează complet prins în muzică și senzații. Sau la cineva cu ochii mari care își ascultă trupa preferată live și încearcă să nu rateze un moment din experiență. Sau, amintește-ți cum vedeai pe fața unui prieten adorația și iubirea intensă cu care privea pe cineva, și cum nu exista în momentul acela nimic altceva, decât trăirea respectivă.
Chiar și când nimeni nu ne împărtășește senzațiile, trăirea este acolo și ne acaparează total. În astfel de clipe, îmi place să mă hlizesc la oameni pentru că ceva complet autentic și intens se întâmplă cu ei. Ceva cald și frumos.
3. Să protejezi
Gama noastră de trăiri este imensă. Și tu, sunt sigură, ai simțit ceva ce aduce cu sacralitatea, uitându-te la oameni sau animale. Și poate că nu ai văzut-o doar în momentele de glorie ale celorlalți.
Poate ai observat că ceva sclipește în ei când plâng, suferă sau sunt neputincioși. Sau într-un moment de furie și revoltă în toată splendoarea. Sau poate făcând ceva banal precum a mânca.
Eu, spre exemplu, am o slăbiciune pentru ultimul exemplu. Mă înduioșează profund atunci când văd pe cineva mâncând cu poftă. Că este om, că este animal, atunci când cineva mănâncă în fața mea, ceva dintr-un suflet de mamaie iese la iveală din mine și simt nevoia să protejez.
Până la urmă la asta se rezumă experiența bunătății și a sclipirii divine. Să observi în ceva și în cineva ceva ce strălucește. Indiferent de context și de cât de stupid poate ar părea acel context. Și să vrei să protejezi și să ocrotești acea sclipire care se adăpostește în cineva în acel moment.
După, poate migrează și dispare. Sare la altcineva, în timp ce persoana care strălucea revine la banalitățile zilei. Oricum ar fi cazul, când vezi și simți că ceva strălucește, ocrotește acel lucru și ajută-l să se multiplice. Poate sare imediat la tine când nici nu ești atent(ă).
Creștem împreună,
Diana
