Setea de a trăi și de a simți

Salutare,

Diana aici.

Astăzi îți vorbesc despre o carte. Despre Euforia, o poveste care m-a făcut să simt o admirație profundă pentru pasiunea, energia și dedicarea pe care unii oameni sunt capabili să o pună în munca lor, dar și pentru patosul care unora le vina așa natural în raport cu viața.

În poveste vei regăsi un mic crâmpei din felul în care viața unor cercetători ai triburilor din Noua Guinee se desfășura în anii de dinaintea ultimului război mondial.

Am întâlnit trei tipologii de oameni în carte, cu toții captivanți.

Un individ care, la mii de kilometri distanță de civilizație rămâne prizonierul propriului ego, al așteptărilor societății vestice în privința performanței și reușitei profesionale. Individul care ar face orice pentru a obține recunoaștere. Dar în același timp pasionat de lumea în care intră. Pentru că această carte nu operează prea mult cu clișee, nu avem neapărat un personaj negativ în el. Nu în totalitate oricum.

Mă gândeam însă că băștinașii aceștia semănau destul de mult cu el: tendințele paranoice, umorul negru, neîncrederea în plăcere, mania pentru secrete. Așa că nu aveam cum să nu pun la îndoială rezultatul cercetării lui. Când există un singur om specializat în studiul unui anumit popor, din analizele sale aflăm oare mai mult despre acel popor sau despre antropologul respectiv? Ca de obicei, m-am pomenit mai interesat de această suprapunere decât de orice altceva.

În a doua tipologie găsești individul fascinat de semenii săi, de orice cultură, tradiție și de cel mai mărunt obiect atâta timp cât oamenii îi conferă o simbolistică și o semnificație. Pentru mine rostul constă în alți oameni. Dar ei pot dispărea. Vei găsi un fir narativ foarte interesant al vieților interioare ale acestor oameni. Pentru că, urmărind felul în care își abordează munca, prinzi frânturi și din felul în care va evolua viața lor și greșelile de care vor fi pasibili. Sunt două linii care se intercalează foarte poetic.

Cele două tipologii de mai sus sunt un cuplu. Soț și soție.

Cea de-a treia tipologie este o pată de gri pe lângă cei doi poli alb-negru. Un amestec de constanță și etică în muncă, nesiguranță și îndoieli în privința activității desfășurate, totul îmbrăcat într-o pojghiță groasă de singurătate și dorință de a dispărea. Care se transformă.

Nell și Fen îmi alungaseră orice gând de sinucidere. Dar ce puseseră în loc? Dorințe aprige, un val uriaș de simțăminte din care nu înțelegeam mare lucru, un fel de durere care părea a nu fi altceva decât dorință. Opusul dorinței de a muri. Dar aproape la fel de insuportabilă.

Un alt aspect care m-a pasionat în carte a fost perspectiva pe care o oferă asupra limbajului. Este un atribut al nostru, pe care îl luăm ca de la sine înțeles. Reușim să ne înțelegem, în așa zisa lume civilizată, cam cu toți cei pe care îi întâlnim grație a câtorva limbi pe care le cunoaștem.

Dar cum ar fi să îți dorești cu ardoare să te conectezi cu cineva și să nu ai la îndemână cuvintele pentru asta? Știi senzația când ești complet dominat de un sentiment, trăire sau emoție și vezi totul prin filtrul acelei stări?

Așa este pentru noi limbajul. Ne domină interacțiunile, ne bazăm mult prea mult pe el, iar gesturile, micro-expresiile, ritmuri ale respirației și multe altele ne scapă la cel din fața noastră. Celălalt limbaj al lui rămâne neexplorat.

Noua mea prietenă m-a dus astăzi la o casă de femei unde se împleteau și se reparau năvoade de pescuit și am stat cu fiica ei însărcinată Sali & mătușa ei din partea tatălui & cele patru fiice adulte ale mătușii. Încep să le deprind ritmul sacadat al limbii, felul în care răsună râsul lor, înclinarea capului. Încep să-mi dau seama cum sunt legăturile dintre ele, ce le place & ce le displace în încăpere așa cum n-aș putea dacă aș fi în stare să vorbesc. Nu-ți dai seama ce piedică e de fapt limba în comunicare decât dacă nu dispui de ea, cât de mult te încurcă asemenea unui simțământ extrem de dominant. Când nu înțelegi cuvintele, ești nevoit să fii mult mai atent la orice altceva. Atunci te bizui doar pe cuvintele lor iar cuvintele nu sunt întotdeauna cele mai demne de încredere.

Vinul e ceva emoțional și senzual, pe când pâinea e ceva familiar și esențial.

Vorbind de dorința pulsantă de a te conecta cu cineva, cartea e marcată de la început și până la final de această trăire. De a ajunge la cineva, de a fi văzut sau de a-ți împărtăși complet pasiunea și preocuparea pentru ceea ce este vital pentru tine ca individ. Fie că este vorba despre vesticii „civilizați”, sau despre aborigeni.

Dilema și dorința profundă pentru astfel de conexiuni merge și către iubirea romantică așa cum o știm noi. Iar în carte dilema se restrânge la relațiile și oamenii care sunt fie vin, fie pâine. Pentru unii, oamenii sunt întotdeauna vin, niciodată pâine. Iar la alții, pâinea apare inevitabil, mai devreme sau mai târziu.

În cea mai mare parte, vinul pare să predomine ca trăire în întreaga carte. Atât în iubire pentru celălalt, cât și în iubirea pentru tot ce oferă viața și lumea atât de diversă.

Oameni pasionați, trăiri extreme pe alocuri, căderi abrupte urmate de extaz, natura umană în ipostaze extrem de interesante (mai ales că avem în fața ochilor alte civilizații), Euforia este un nume cum nu se poate mai potrivit pentru ceea ce am citit.

Nu o pot lăuda ca fiind una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, dar este în mod sigur o lectură care te va scoate din ritm. Ceea ce recomand de fiecare dată.

Creștem împreună,
Diana