Salutare,

Diana aici.

Acesta este ultimul mail pe care îl primești de la mine.

Momentan…

Îți scriu acest mail de vineri cu o durere de cap enervantă. În ultima vreme, au devenit mai dese momentele în care sunt epuizată la final de zi, sau chiar cu o durere de cap ca cea de acum. Nu sunt rare nici momentele în care mă gândesc ce subiect pentru mail-ul de vineri aș putea aborda săptămâna asta, iar în mintea mea simt ca este, din păcate, dinte-gaură-lipsă.

Cum simt că s-au strâns destul de multe astfel de momente în ultima perioada, am decis să pun pe pauza aceste mail-uri săptămânale, și să mă preocup puțin de starea mea de bine. Pentru a evita burnout-ul.

In cazul de față, pentru a nu ajunge într-un astfel de episod, am decis să fac prevenție. Și să mă opresc puțin din ritmul alert și agitat în care am intrat și în care m-am mișcat o perioadă lungă.

Și pentru că tot a venit vara, cu vacanța și cu trenul din Franța, și pentru că asociez verile cu libertatea, cu momente de respiro, cu lipsa unei agende si a unui program, vara aceasta, cel puțin, voi fi absentă de la tastatură.

Plănuiesc să îmi rezerv ceva mai multe ore pentru mine, pentru preocupările mele – care îmi aduc atât de multă fericire, și pe care le-am sacrificat în detrimentul sarcinilor zilnice, și… pentru respiro.

Pentru mai multe ore în care singurul lucru pe care îl fac este să respir. Profund și ancorată în mine. Cu gândul nu doar la noi taskuri și noi obiective. Cu gândul nicăieri, de fapt, dar cu bateriile la încărcat.

Bun, acum ca să fac ceva util și din experiența asta recentă, vreau să îți las câteva semne care mi-au servit drept indicii că mă îndrept, ușor dar sigur, către epuizare/burnout.

Primul indiciu a apărut sub forma lipsei de creativitate și inspirație. Am acordat prea mult spațiu sarcinilor și datoriilor, iar zona de creativitate a trebuit s-o restrâng. Iar prin asta am simțit că pierd o parte esențială a mea. Și cu atât mai mare a fost senzația că nu mă îndrept într-o zonă bună.

Al doilea indiciu l-aș pune pe seama oboselii. De orice natură. Nu am început cu oboseala, pentru că am avut “n” perioade excelente în care eram însoțită de ea la tot pasul, dar măcar eram inspirată și creativă, dornică de potențialele noi experiențe care mă așteptau după colț.

Al treilea cred că ar fi scăderea satisfacției. Față de propriile reușite, față de zecile de evenimente faine din jurul meu, față de tot soiul de lucruri mici din viața mea, care în mod normal îmi generează o stare de recunoștință și căldură. Toate acestea au început să scadă și să ia forma unui zgomot de fundal care cu greu îmi ajunge la urechi.

Ei bine, astfel de exemple plus alte câteva pentru care nu am suficient spațiu, mi-au servit drept simptome de care trebuie să ascult. Și în privința cărora trebuie să fac ceva.

Îți doresc să nu ajungi în astfel de zone vreodată, deși e foarte probabil să o faci la un moment dat (dacă nu s-a întâmplat deja). Pe cât posibil, ascultă-ți corpul și mintea. Oprește-te când e prea mult. Fă o prioritate din tine.

Va merita fiecare sacrificiu în cele din urmă.

Ai grijă de tine.

Creștem împreună,
Diana

Salutare,

Diana aici.

Am primit recent o întrebare interesantă.

Asistam zilele trecute la o sesiune despre AI – minunata inteligență artificială (nu sunt ironică). Și ne-a fost adresată tuturor o întrebare legată de ce ne îngrijorează cu privire la efectele pe care le are în prezent (și chiar și în viitor) această tehnologie. Au fost răspunsuri diverse și îngrijorări valide.

Pentru mine, dincolo de potențialele breșe majore de securitate sau de scenarii apocaliptice în care roboții preiau controlul sau, dimpotrivă, salvează umanitatea prin cunoștințele care, grație acestei tehnologii, pot fi mobilizate foarte rapid și controlat, îngrijorarea cea mai mare vine din folosirea proastă și în exces a acestui tool excepțional.

Ce vreau să zic, mai exact.

Deși partea cu roboții care fac lucruri fantastice și demne de o carte science-fiction nu e departe tare, ce ne apasă mai tare ca societate e un soi de atrofiere a creierului. De care suntem din ce în ce mai pasibili. Știu că sună extrem, și poate că nu am folosit cele mai fericite expresii, dar lasă-mă să mă explic oleacă.

Aud din ce în ce mai des în jurul meu de exemple în care se apelează la AI pentru scrierea de diferite lucrări (licență, disertație, teze etc.), examene (copiat cu ajutorul AI), tot soiul de task-uri la job sau la școală care înlocuiesc aproape complet efortul personal, și la mai știu eu pentru ce alte situații. Nu e un capăt de țară. AI este un instrument și ne poate ajuta cu o procesare rapidă de informații care în mod tradițional ar fi consumat mult timp prețios.

Și eu mă folosesc de AI. Când am nevoie de anumite informații comasate, aflate la o propoziție distanță. Sau când vreau să mă inspir pentru a fi mai eficientă în anumite sarcini și obiective. Mă folosesc de AI în chestiuni relativ superficiale și mărunte care nu simt că mi-ar aduce un mare plus în propria dezvoltare dacă le-aș aloca timp.

Până la urmă pentru asta dezvoltăm tehnologii, nu?

Să ne ușurăm viața de zi cu zi, și să scăpăm de sarcini plictisitoare, repetitive sau anoste. Ce mă îngrijorează, mai exact, este scenariul folosirii acestui instrument într-un mod neetic. Al utilizării în mod constant, inclusiv atunci când ar fi necesar să ne antrenăm, prin diferite activități, gândirea critică, analiza și mușchiul efortului și al disciplinei.

Altfel, apare regresul.

Riscul apelării rapide la astfel de tehnologii tinde să se transforme într-un reflex de a înlocui propria gândire. Efortul și concluziile la care poți ajunge în urma unor analize. Antrenarea și menținerea actualelor cunoștințe acumulate. Totul conducând la alegerea căii facile, dar deloc roditoare.

Deși cunoașterea este acum accesibilă, distribuită la un click distanță, și deși înțeleg raționamentul multora atunci când refuză să învețe anumite informații pentru că le au la îndemână cu câteva tastări, țin să punctez totuși nevoia de a nu apela la scurtături prea des. Creierul caută plăcere și varianta cea mai rapidă, e normal. Ne salvează resurse. Însă trebuie să intervenim constant în această aplecare biologică a noastră și să ne expunem la informații, la disconfort și la asimilări, procesări.

Trebuie să lăsăm ca informația să intre în noi și să ne transforme.

Din păcate, transformarea și evoluția proprie prin informare și educare nu se fac atât de facil. Nu se fac prin tastarea unor întrebări în AI și citirea răspunsurilor oferite de acesta. Se fac prin efort susținut, zi după zi, prin expunerea la anumite zone/domenii/informații într-un mod constant, cu intensitate, cu disciplină menținută, prin exerciții care să te facă să revii iar și iar la aceleași lucruri. Se fac, deci, printr-un consum masiv de energie mentală.

Iar educația reprezintă procesul de antrenare a minții să gândească. Și cum să o facă cât mai bine și eficient. Cei care tind să apeleze tot mai des și mai mult la AI în propria pregătire scapă de acel consum într-adevăr. Dar scapă și oportunitatea transformării.

În cele din urmă, îngrijorarea principală e strâns legată de această tendință pe care o manifestăm la nivel de grup – fentarea propriei educații. Cedarea și alegerea căii mai simple și mai plăcute. Nu este ceva nou, ce a apărut brusc cu AI-ul. Doar că de data aceasta, tendința e din ce în ce mai rapidă și mai extinsă.

În încheiere, subliniez încă o dată că mi se pare un tool minunat. Și care ne va ajuta enorm dacă îl vom folosi inteligent. Dar este și un tool care ne exacerbează superficialitatea pe care o manifestăm (din ce în ce mai des) față de cunoaștere, formare și efort.

Tu ce crezi? Cum te folosești de AI? Dar cei din jurul tău?

Creștem împreună,
Diana

Salutare,

Diana aici.

Am primit sugestii aici despre a aborda tematica relaxării în mailul de vineri. Pentru că da, subiectele despre productivitate, performanță, activități etc abundă. Sunt numeroase.

Dar despre pauză, despre relaxare și odihnă – nu chiar. Sunt mai rare. Nu dăm importanța meritată câteodată pauzei.

Relaxării.

Așa că hai s-o facem acum. Hai să vedem care-i treaba.

1. Creier și corp încordat

Odată intrați într-un ritm (susținut) este greu să ne oprim.

Corpul, creierul și întregul nostru ritm de viață sunt, de obicei, ca un taur agitat care vede mult roșu în fața ochilor. Înlocuiește totuși capa roșie cu: mulți stimulatori (zgomotul orașului, spre ex), un orar zilnic încărcat (fugi aici, fugi dincolo apoi), examene, multe informații de asimilat zi de zi, interacțiuni cu semenii noștri (dintre cele mai diverse și consumatoare de nervi câteodată) și, mai ales, anxietăți, frici, temeri care apar de te miri unde și când nici nu anticipezi.

Toate acestea, și multe altele, ne țin mintea și corpul într-un ritm alert, susținut și, câteodată, de-a dreptul încordat. Îți poți închipui cât de nociv este să trăim așa pe perioade îndelungate. Cum ne poate afecta fizic și, mai ales, psihic.

Așa că avem nevoie de o pauză. Avem nevoie de un Kit-Kat ba-dum-tsss – lame joke, I know.

2. Tipuri de relaxări

Revenind. Tehnici generale de relaxare găsim la tot pasul. Uite câteva mai populare aici. Și la o scurtă căutare pe Google mai găsești alte câteva zeci sau sute. Multe dintre ele pot funcționa, în funcție de specificul fiecăruia dintre noi.

Pentru mine totuși, au început să funcționeze diferitele tehnici sau abordări ale ideii de relaxare în momentul în care am realizat că am nevoie, de cele mai multe ori, să mă preocup doar de anumite părți din mine. Adică, pe scurt, nu am nevoie, de prea multe ori, să mă relaxez/odihnesc/resetez cu totul. Ci să o fac doar pe părți.

Relaxarea începe să funcționeze eficient atunci când știm ce părți din noi au nevoie de o pauză. De odihnă. Și de un scurt reset. Cum ar fi:

Relaxarea fizică cred că ne este cea mai la îndemână. Sesizăm cu mai mare ușurință nevoia de o pauză atunci când mușchii ne dor, când oasele trosnesc cam tare, sau când abia punem stângul în fața dreptului. Când corpul ne da astfel de semnale este clar că e cazul să ne aruncăm în pat (cu o carte-n mână, la un Netflix, sau direct sforâind în pernă), să medităm, să ne facem un masaj etc (introdu aici modalitatea ta preferată de a te relaxa).

Pe de altă parte, oboseala mentală e mai greu de observat din prima. Poate apare ca o ceață pe procesele tale de gândire de obicei rapide și ascuțite, poate începi să iei decizii din ce în ce mai greu, sau poate ajungi să simți niște stări ceva mai grele (totul pare dificil, chiar imposibil de făcut). Dacă te analizezi puțin, vei vedea că ai un anumit tipar de comportament când oboseala mentală începe să se instaleze. Atunci, ba chiar înainte de instalarea ei, este necesar să te relaxezi, să calmezi mintea. Meditația, scrierea liberă/într-un jurnal, pictura sau chiar apelarea la o carte de colorat pot face minuni pentru o minte încărcată.

Relaxarea senzorială cred că ar trebui să o punem în practică zilnic, just to be safe. Trăim în orașe aglomerate și zgomotoase. Pline de oameni și de vervă. Mai apoi, în intimitatea noastră apelăm la telefoane, diferite gadget-uri si ecrane cu lumini care ne agită. Toate acestea + multe altele, în funcție de sensibilitățile noastre (inclusiv o cameră dezordonată ne poate da peste cap), ne stârnesc senzorial. Ducând la oboseală, iritare, sau incapacitate de concentrare.

Și piesa mea preferată: reîncărcarea bateriilor sociale. Relaxarea socială. Pentru propria maturitate, pentru dezvoltare, pentru sănătatea psihicului nostru este clar nevoie să petrecem timp și doar cu noi. O pauză de la ceilalți, cu ale lor așteptări, zumzet, trăiri și lumi pline este mai mult decât necesară. Altfel riști să devii copleșit, confuz, nemaiștiind unde se termină ceilalți și unde începi tu. Unde este granița și cât de sănătoase îți sunt limitele.

3. Tipuri de relaxări mai puțin populare

Relaxarea creativă nu se referă la oprirea spiritului creativ din tine. Ba chiar cred că este aproape imposibil pentru că suntem ființe creative prin definiție. Dar o relaxare din a-ți cere în mod activ să creezi ceva, prin ușurarea presiunii de a livra creativitate pentru un scop precis poate da naștere, paradoxal, la mai multă creativitate. Pentru că atunci când te oprești din a-ți forța spiritul creativ să iasă la suprafață faci spațiu pentru observație, pentru imaginație, mirare, admirație și alte stări care scot la iveală natural creatorul care ești.

Next, amintește-ți ultima dată când te-ai simțit încărcat din punct de vedere emoțional. Sau opusul – complet gol și pustiu. Sunt stări în care inevitabil ajungem în anumite momente, de aceea este nevoie să relaxăm și emoțiile din noi. Știu, este dificil, mai dificil decât în cazurile celelalte, dar o întrerupere a pattern-ului de emoții care ne guvernează prea mult și prea intens în anumite perioade e necesar. Ca un soi de detox, alternarea prin jonglarea și cu alte perspective care să genereze emoții diferite poate relaxa o zonă și-așa încărcată și plină la cei mai mulți dintre noi.

Relaxarea spirituală prin conectarea la lucruri care pentru tine sunt sacre și pline de sens, prin apelarea la activități care să odihnească și hrănească această parte din tine sunt esențiale. Te îmbogățesc și te calmează.

Gata, acestea sunt. Nu am spațiu să dezvolt sau să aprofundez vreunul dintre tipurile de relaxare de mai sus, așa că m-am rezumat la ceva țintit. Ideea cea mai importantă, care sper să îți fie și ție de folos, este că pentru a ne relaxa sau odihni cât mai bine, trebuie să începem prin a identifica ce anume avem nevoie să punem „pe pauză”, mai exact.

Suntem obosiți din toate punctele de vedere? Sau doar o parte are nevoie de un mic respiro?

Degeaba alegem să tragem un pui de somn dacă noi avem nevoie să ne relaxăm partea emoțională. Sau degeaba dăm scroll pe Social Media în pat crezând că suntem obosiți fizic când, de fapt, suntem supraîncărcați senzorial și avem nevoie de cu totul alte activități.

Tu ce zona ai vrea să relaxezi mai mult? Unde simți că este nevoie de o pauză?

Creștem împreună,
Diana

Salutare,

Diana aici.

Am avut niște zile pline. Niște zile în care nu am știut exact cum să mă împart mai bine și cum să prioritizez corect totul. Evident că nu mi-a ieșit (încă) totul așa cum mi-aș dori, dar trebuie să pedalăm înainte, right?

Cred că știi și tu cum sunt perioadele de genul. Recunoști senzația. Îți las mai jos trei paragrafe cu minunatele cuvinte ale lui James Clear, autorul Atomic Habits. Inevitabil, în astfel de perioade, sfaturile lui îmi revin cel mai rapid și puternic în minte. Sper să îți fie și ție de folos atunci când simți că nu ai suficiente ore într-o zi.

Viața vine cu o serie nesfârșită de întreruperi și distrageri.

Vei fi în mod continuu scos din cursă sau ți se va cere să stingi un incendiu creat de altcineva. Oamenii nu îți vor respecta timpul și îți vor fura atenția – de obicei fără răutate, ci pur și simplu pentru că diferiți oameni au priorități diferite.

Când ziua ta este întreruptă sau progresul tău se blochează, este ușor ca și starea ta mentală să se prăbușească. S-ar putea să te simți vinovat că nu ai urmat ceea ce ai intenționat să faci. Dar nu ești vinovat, ești om.
Toată lumea este distrasă. În multe privințe, adevăratul decalaj apare între cei care revin rapid pe drumul cel bun și cei care lasă întreruperile să se extindă pe perioade mai lungi de inactivitate.

Performerii de top revin pe drumul cel bun mai rapid decât marea majoritatea. Acesta este un skill de creștere și dezvoltare. Vei fi întrerupt, dar poți alege să rămâi așa pe o perioadă scurtă.

Recunosc că traversez o perioadă în care tind să ies de pe drumul meu și că am nevoie de toate resursele posibile pentru a reveni pe calea dorită cât mai rapid. Sper să îți fie de folos perspectiva de mai sus, să îți amintească că în momentele de cădere (care sunt cât de poate de normale și, în anumite perioade, frecvente) importantă e redresarea.

Important e ca întreruperea să o menții cât mai scurtă cu putință și să îți găsești resursele și curajul să intri iar și iar în acțiune. Să fii performer și să te ridici cât mai mult și cât mai des cu putință deasupra distragerilor (întotdeauna sunt la doar un pas distanță).

Viteza este subevaluată permanent.

A cere acelei persoane să iasă astăzi cu tine înseamnă că poți trăi mai mult din viața ta cu ea, și mai puțin din viața ta așteptând.

Începerea afacerii tale astăzi înseamnă că începi să înveți imediat și ai mai mult timp la dispoziție să îți dai seama ce funcționează.

Go fast. Viitorul nu este niciodată garantat, iar momentul potrivit s-ar putea să nu vină niciodată.

Spuneam că prețuiesc mult acest skill: viteza. Și aleg să-l numesc skill pentru că este într-adevăr o abilitate.

Abilitatea de a analiza rapid și eficient, de a-ți asuma decizii, de a ști ce funcționează (și ce nu) pentru tine, de a-ți concentra curajul în acțiune și de a te redresa permanent. Viteza, dacă e conștient asumată, nu ucide. Dimpotrivă. Îți crește șansele de a fi eficient. De a te ocupa cu succes de taskurile zilnice și de a te îndrepta cu viteză spre viitor.

Go fast!

Fii necruțător cu privire la ceea ce ignori. Timpul, energia și resursele sunt atât de prețioase. Trebuie să fii feroce în a-ți stabili prioritățile – mai mult decât îți dai seama și cu siguranță mai mult decât este confortabil.

Nu te poți angaja profund decât în câteva lucruri. Una sau două? Poate trei?

Fiecare lucru destul de bun, destul de drăguț și distractiv pe care îl abandonezi este ca și cum ai arunca o vestă ponderată care te lasă să te miști cu viteză maximă. Erai atât de ocupat să te concentrezi pe cât de mult poți căra, încât nu ți-ai dat seama că poți alerga atât de repede.

Eficiența, pentru mine, înseamnă și renunțare (din păcate câteodată, știu). Dar suntem limitați ca timp și ca abilități, evident. Recunoscându-ne și acceptându-ne limitările, facem loc lucrurilor importante și necesare perioadei pe care o traversăm. Nu e ușor, dar e necesar pe termen lung.

Cuvintele de mai sus mă inspiră și mă educă de fiecare dată când realizez că sunt angrenată pe prea multe fronturi și cu prea puține resurse. Și îmi reamintesc că sunt pasibilă de superficialitate și că e cazul să merg în adâncime, nu în lateral – pe multe direcții obositoare și puțin spre deloc eficiente. Să fii necruțător cu privire la ceea ce ignori și să faci asta cu consecvență și angajament e un alt skill. Fiecare dintre noi îl poate educa și fiecare dintre noi se poate bucura de avantajele sale.

Tu ce zici? Ai traversat recent o perioadă plină?

Creștem împreună,
Diana

Salutare,

Diana aici.

Când ești mic (și pitic) pare că ai tot dreptul din lume să urli și să protestezi împotriva nedreptăților lumii ăsteia. Când ești mare (și-ți asumi propria-ți viață) nu-ți mai rămâne decât să te porți demn. Demn și responsabil. În egală măsură față de triumfuri și de nereușite.

Să ajungi nu unde se poate, ci întotdeauna unde vrei și ce vrei.

Uneori, parcă nimic nu e mai la îndemână decât să arborezi o atitudine pasivă. Să te plângi de tot și de toate. Să „te faci mic” și să te fălești cu imposibilitatea de a schimba ceva, de a îndrepta ceva, chiar dacă nu de voință ori de energie duci lipsă, însă când nu se vrea… nu se poate și punct.

Ce vreau să spun cu toate astea.

Uite unde am ajuns este doar o mostră de exprimare/gândire neputincioasă. Persoana ce rostește/gândește așa ceva permite să i se facă ceva. Să fie transformat în ceva sau să fie dus într-un anume punct. Persoana de care-ți scriu aici e un simplu receptor, un bazin, dacă vrei, în care se adună tot ceea ce vor/aruncă ceilalți. Persoana asta nu conduce nimic, ci e condusă doar de circumstanțe (poți citi și soartă). Nu în ultimul rând, persoana pe care o auzi spunând chestii precum cea din titlu e conștientă că e lipsită de putere, de control și tocmai de aceea arborează o atitudine neputincioasă.

Când nu ești căpitanul propriului destin și acționezi cel mai adesea pasiv e greu să nu fii neputincios. E și mai greu să întrevezi că se poate și altfel.

Cum altfel?

Ne învârtim în jurul cozii? Nici pe departe. Deși pare oarecum similară cu zicerea de mai sus, nu e. La mijloc e un mic joc de cuvinte. Uite ce am ajuns e o exprimare activă. E cartea pe care o joacă o persoană puternică, încrezătoare. E atitudinea specifică cuiva care-și asumă responsabilitatea propriei vieți. E abordarea acelei persoane ce-și asumă răspunderea pentru propriile alegeri, pentru fuga, lupta sau paralizia de care dă dovadă în fața încercărilor vieții.

E genul de persoană care devine ceva, orice, pentru că face ceva, de asemenea orice. Se prea poate ca persoanele de tipul ăsta să fie mai rare, sau să fie mai scumpe la vedere. Nu știu, cel puțin mie așa mi se pare. Nu le întâlnesc la tot pasul, dar mă preocup constant să mă înconjor cât mai des de ele.

În orice caz, mă inspiră să petrec timp în preajma lor pentru că tipologia asta umană își asumă rezultatele, oricare ar fi ele, pentru simplul motiv că sunt rodul activității/inactivității lor. Angajamentul pe care îl arată față de o încercare este grozav, provine din interior, dintr-o atitudine mentală puternică.

Oamenii de felul ăsta nu obișnuiesc să-și plângă de milă. Nu sunt la mila nimănui. Sunt doar la mila lor.

Dacă arborezi o atitudine neputincioasă e firesc să crezi că tot ceea ce se întâmplă e din vina altora, e responsabilitatea celorlalți. În schimb, dacă îți asumi situația, înțelegi că în toată dinamica ai și tu un rol și, dacă așa stau lucrurile, înseamnă că ai capacitatea de a-i schimba cursul. De a decide drumul.

Gândește-te la următorul exemplu:

În scenariul neputincios, nota (mai) mică pe care o vei lua la următorul examen e din vina profesorului (a metodelor de predare, a lipsei de pregătire etc.). Astfel, responsabilitatea pentru situația ta universitară depinde nu de tine, ci de capriciile profesorilor, ei fiind responsabili și doar ei pentru situația ta neplăcută.

În celălalt scenariu, cel mental puternic, asumat, reacția ta în fața unei note mici poate să sune cam așa „ știu prea bine că am luat o notă (mai) mică, știu și că profesorul meu e incompetent, dar mai știu și că sunt motivat(ă) să învăț mai mult, să intru într-un grup de studiu sau pur și simplu să-l abordez frontal pe profesorul meu pentru a vedea ce e de făcut”.

În primul scenariu suntem legați la mâini, în vreme ce în cel de-al doilea avem instrumentele necesare și dispoziția mentală potrivită pentru a acționa, pentru a schimba ceva. Avem putere și unde e putere, mai devreme sau mai târziu apare și o cale.

Nu nota e importantă (înlocuiește și cu un alt exemplu). Subliniez asta. Câtă vreme la finalul drumului ești mulțumit ca persoană cu alegerile făcute, n-are prea mare importanță dacă ești un erou sau o nulitate. Nu contează dacă ai dat o mare lovitură sau te-ai făcut de râs într-un mare hal. Important e doar că îți asumi rezultatul și că, împăcat și încrezător, mergi mai departe. Te iei la trântă cu noi provocări și obstacole. Te bucuri că ai puterea de a acționa. De a schimba și a îmbunătăți circumstanțele în care îți desfășori activitatea.

De atitudinea mentală potrivită depinde dacă vei avea putere asupra ta și control asupra destinului tău. Nu e neapărat simplu, dar e la îndemână. Serios!

Creștem împreună,
Diana

Salutare,

Diana aici.

Săptămâna trecută, undeva pe la finalul mailului, am lăsat un link de feedback pentru mailul de vineri. Am primit câteva sugestii de subiecte faine și, de asemenea, am descoperit oameni din comunitate, dornici să participe la îmbogățirea #mailuluidevineri cu propriile texte.

How cool is that? Sper să văd curând cât mai mulți oameni din comunitatea asta faină cu propria voce aici, pe platforma noastră.

Las mai jos link-ul de care vorbeam, dă un click pe el pentru a ne spune care e perspectiva ta asupra #mailuluidevineri: https://form.typeform.com/to/yNTjvqqz

Una dintre sugestiile primite prin formularul de feedback de săptămâna trecută a fost să vorbim despre procrastinare. Un mare bau-bau al timpurilor noastre. Este plin internetul de tips and tricks și de informații pe tema asta. Dar aceste sugestii nu par să ajute pentru că cei mai mulți dintre noi continuăm să amânăm și să ne ascundem de responsabilități.

În cazul meu, în loc să mă concentrez pe strategii de productivitate și alte sugestii de genul, de mai mare folos a fost să înțeleg motivele din spatele amânărilor acestea repetate. Doar când am început să pricep contextul mai larg al reacțiilor și motivelor mele, am putut începe într-adevăr să mă folosesc de tips and tricks pentru a-mi îmbunătăți comportamentul. Așa că vreau să împărtășesc cu tine ce a funcționat în cazul meu.

Dar înainte de toate, vreau să menționez că procrastinarea nu e lene. Ea are origini adânc înrădăcinate într-o combinație de factori emoționali, psihologici și situaționali. Spre exemplu, frica de eșec, stima de sine scăzută și perfecționismul pot contribui la tendința de a amâna. Astfel de trăiri se află în plan principal atunci când vorbim despre amânări.

De departe, cel mai dificil pentru mine a fost să-mi înțeleg și să-mi combat perfecționismul. De cele mai multe ori acesta este văzut ca o trăsătură pozitivă, dar pentru mine dorința de a obține rezultate impecabile a devenit o barieră în calea acțiunii. Iar amânarea inițierii acțiunilor a dus, evident, la întârzieri. Și așa anxietatea mea o lua și mai razna.

De asemenea, în spatele amânării mele se ascundea, de multe ori, și un mecanism de adaptare emoțională. Dacă sarcinile erau ceva mai dificile și stresante, pentru a scăpa temporar de emoțiile negative asociate cu acele sarcini… procrastinam.

De stima de sine fragilă nici nu mai vorbesc. Am spus NU, de-a lungul timpului, la prea multe lucruri faine și interesante din cauza îndoielilor cu privire la propria competență. Și mi-aș fi dorit să am mai mult curaj și să nu amân la nesfârșit, pierzând timp prețios.

Analizându-mi o parte dintre trăirile pe care ți le-am exemplificat mai sus am realizat că amânarea este mai degrabă o problemă de reglare a emoțiilor, nu o problemă de gestionare a timpului. Așa că până să te apuci de tips and tricks pentru a fi mai productiv, încearcă să găsești sursa/sursele care te blochează din a iniția acțiuni, iar mai apoi treci la gestionarea emoțiilor într-un mod nou.

Cum poți încerca o alternativă la felul în care îți gestionezi în prezent emoțiile?

• Prin iertare si practica autocompasiunii – Sună superfluu, but it works. Dacă îți permiți luxul de a te ierta (cu adevărat), poți trece mai ușor peste comportamentul neproductiv din trecut și să te concentrezi asupra examinării comportamentelor viitoare fără povara acelor acte din trecut. De asemenea, autocompasiunea susține motivația și creșterea personală. Ajută la scăderea distresului psihologic, despre care știm că este printre principalii vinovați pentru amânare, dar, de asemenea, stimulează în mod activ motivația, sporește sentimentul propriei valori și stimulează emoții pozitive precum optimismul, înțelepciunea, curiozitatea și inițiativa personală.

• Pune un obstacol în fața tentațiilor cu care te distragi de la ceea ce îți dorești să faci. Pe scurt, creierul tău, când cedează unei tentații, o face pentru că primește gratificare instant. De exemplu, dacă înveți un capitol pentru următorul examen, gratificarea se află, în cel mai bun caz, la câteva zile distanță pentru creierul tău înfometat. Dar dacă intri rapid pe Netflix și dai drumul la următorul episod din serialul ăla bombă, gratificarea curge pe loc. Iar creierul tău e happy, happy, joy, joy. Ca să păcălești sistemul, pune ceva obstacole între tine și acele tentații pentru a induce un anumit grad de frustrare sau anxietate. De genul: pune-ți aplicațiile cele mai des folosite sub o parolă foarte dificilă și lungă/șterge-le temporar/ascunde-le, anything that comes to your mind – pentru a face ca valoarea recompensei tale să fie mai puțin imediată.

• Cultivă-ți curiozitatea – vezi ce sentimente îți provoacă ispita de a amâna; de ce anume îți amintește? Cum ți se schimbă emoțiile și senzațiile din corp pe măsură ce devii din ce în ce mai conștient de ele? Pune multe întrebări pentru a identifica sursa și trăirile pe care le încerci. Înțelegând cu ce te confrunți și refuzând să dai înainte pe pilot automat în ciuda senzațiilor grele care te încearcă, ai mai multe șanse de a reuși să te gestionezi într-un mod nou. Simpla cunoaștere de sine poate aduce asta.

Și de multe ori, ia în calcul că procrastinarea e un dar. Sau un  mesaj. Îți poate spune foarte clar unde se află pasiunea și interesul tău cel mai sincer, sau, spune-i dacă vrei „chemarea ta”. De multe ori, activitatea cu care preferi să înlocuiești îndatoririle pe care le procrastinezi, poate fi o chemare puternică și de mare ajutor.

Eu, spre exemplu, procrastinam cu una dintre marile mele pasiuni – dansul sportiv (care mi-a adus nenumărate beneficii). A fost o chemare pe care am urmat-o în dauna altor „îndatoriri” și mă bucur că am făcut această alegere. M-a crescut mult. Iar de fiecare dată când sunt nevoită să fac ceva și observ că am tendința de a procrastina, o iau ca pe un semn că este posibil să fie nevoie de o schimbare în activitatea mea zilnică sau chiar în drumul meu.

Creștem împreună,
Diana

Salutare,

Diana aici.

Unul dintre cei mai des vânturați termeni din ziua de azi e acela de reziliență. Au dat dovadă de reziliență, sunt rezilient, ocupă-te de reziliența ta, aud parcă tot mai des de reziliență.

M-am gândit să-ți scriu cum percep eu reziliența, pentru că deși e un concept relativ nou, recent adoptat la nivelul limbii române, înglobează o sumedenie de sensuri esențiale.

Analiză, corectare, rezolvarea problemei.

Anyway, let’s see.

Trăim vremuri dificile. Vremuri în care e greu să distingi întotdeauna falsul de autentic, esențialul de zgomotul de fond sau starea sănătoasă de echilibru de liniștea de dinaintea furtunii. Pare că e și mai greu să-ți păstrezi armonia și doza de rațiune în lupta cu experiențele zilnice, cu atât mai mult cu cât haosul pare să crească, nu să descrească, așa cum am putea spera.

Cel mai probabil, vremurile pe care le trăim nu sunt rele în sine. Nu sunt mai rele sau mai dificile decât altele. Noi parcă suntem mai puțin pregătiți să le facem față. Mai puțin dispuși să ne dezvoltăm rezistența. Mai puțin încrezători în înzestrările noastre, în abilitatea de a înfrunta adversitățile și în necesitatea de a îmbrățișa experiențele prin care ne forjăm curajul.

Poate că viața nu ne mai este pusă în pericol așa cum se întâmpla în trecut. Dar avem de înfruntat alte pericole, mai înșelătoare și, prin aceasta, la fel de periculoase. Lupta ce se duce pentru atenția și liniștea noastră poate fi purtată doar dacă suntem rezilienți. Dacă ne antrenăm constant pentru a fi rezilienți.

Reziliența e cu siguranță unul dintre cuvintele la modă astăzi. Să fim rezilienți în fața noilor provocări, în fața pericolelor de zi cu zi, în fața adversităților, la muncă sau în vacanță. Să fim rezilienți pe linie. Oriunde și împotriva oricui și a orice. Toate bune, dar ce e cu ea, cu reziliența asta?

Gândește-te doar că, oricâte planuri și pregătiri ai face, întotdeauna va exista o persoană la care nu te aștepți sau o situație pe care nu o anticipezi gata să te prindă cu garda jos. Gata să te dea peste cap. Să-ți strice ploile.

Spre deosebire de alte însușiri ale noastre, care pot fi determinate genetic, reziliența mentală nu este. Spre fericirea noastră, este o abilitate. Un zid de apărare pe care îl construim în timp și pe care îl întărim prin exercițiu, prin repetiție.

Imaginează-ți o boltă capabilă să susțină o cupolă enormă – gândește-te, de exemplu, la Hagia Sofia, biserica (azi moschee) lui Iustinian din Istanbul (atunci Constantinopol).

Acum pune reziliența mentală în locul bolții și greutatea poverilor emoționale în locul cupolei.

E bine ca bolta să fie cât mai solidă, nu?

Să analizezi cu luciditate, să (te) corectezi ori de câte ori e nevoie, chiar și atunci când e dificil și neplăcut, și să-ți revii cât mai repede de pe urma obstacolelor ce-ți ies în cale, mereu și mereu, dând dovadă de elasticitate și flexibilitate. Despre toate acestea e reziliența mentală.

Nu e un secret că energia mentală de care dispunem pentru rezolvarea problemelor este limitată. Diferă de la om la om, dar tot limitată e. Gândește-te doar cât e de important să percepi problemele din viața ta drept ceea ce sunt – doar probleme (de rezolvat) și nu tragedii sau dezastre. Gândește-te cât e de important să acționezi rapid (din timp) în vederea depistării unei soluții durabile.

Îți dai seama că ți-ai antrenat reziliența mentală abia când realizezi că nu duci lipsă de energie mentală pentru a-ți păstra calmul atunci când totul se dărâmă în jurul tău, când te bazezi pe logică și pe rațiune pentru înfruntarea situațiilor neplăcute și când îți revii după orice încercări emoționale. Sigur, e mai ușor de spus decât de făcut, dar sunt convinsă că înțelegi vârful a ceea ce reziliență mentală reprezintă.

Să nu dai dovadă încă de o reziliență mentală prea bună nu e o tragedie în sine. Cum spuneam mai sus, se poate antrena. Și de fiecare dată doar prin analiză, prin privirea problemei drept în față și prin identificarea de soluții durabile, oneste.

Creștem împreună,
Diana

Salutare,

Diana aici.

Am făcut recent ceva de care mă cam temeam. Rezultatul va fi public, așa că ai sa vezi curând despre ce este vorba.

Cu ce am rămas în urma experienței? Cu multe lucruri faine, evident, și cu o senzație de ușurătate că am bifat și o astfel de încercare și nu am spus nu (mă încearcă de multe ori un sentiment de vinovăție când, din lașitate, spun nu unor potențiale provocări faine).

De asemenea, am rămas și cu o confirmare a unei vechi idei căreia nu prea reușeam să îi dau o formă. Și care acum a prins contur, datorită posturii noi în care m-am aflat.

Mulți factori motivanți pentru mine, și chiar și pentru tine și mulți alții din jurul nostru sunt curiozitatea, pasiunea, talentul, creativitatea, efortul, ș.a.m.d.. Dar concentrându-ne pe părțile mai faine ale motivației sau ale drive-ului nostru, tindem să uităm și de suratele ceva mai puține frumoase: anxietatea și frica.

Da, am scris multe mailuri de vineri despre cum putem încerca să îmblânzim, să depășim sau să ne folosim mai bine de trăirile pline de frică și anxietate. Dar nu am scris, și nici nu mi-am conturat prea bine în minte până acum ideea de forță, motivație și drive pe care acestea două îl pot naște. Trăind însă experiența de care îți spuneam mai sus, am realizat cât de împinsă la acțiune sunt totuși de anxietate și frică.

Sună dubios, nu? Ei bine, cam da, but hear me out. Poate îți e de folos perspectiva asta.

Cele mai mari oportunități de creștere și dezvoltare se află în zonele noastre cele mai incomode. În zonele care stârnesc anxietate, frică, nesiguranță.

Aceste zone mai puțin luminoase, sunt și cele care ne pregătesc pentru situații dificile, neprevăzute, pentru că simpla apariție a sentimentului de anxietate înainte de orice acțiune pe care tu te gândești să o întreprinzi, te face să te gândești la potențialele scenarii care s-ar putea naște. Și, de asemenea, la cum ar trebui tu să reacționezi în cadrele respective. Te ajută deci cu un plan de bătaie în caz de dezastru.

Este o parte din vechiul nostru mecanism de supraviețuire după cum vezi, dar adaptat scenariilor moderne în care ajungem să fim mai buni, mai pregătiți și mai vigilenți datorită fricii. Dar trecând de partea asta, cele două – frica și anxietatea – sunt cele mai folositoare prin efectul de far pe care îl au.

Ca un vapor pe o mare încărcată și violentă, farul (frica) ne luminează calea către țărm. Ne arată încotro să ne îndreptăm pentru cursa sinelui nostru ideal. Ne spune foarte clar că acolo unde este teamă este și potențial de creștere, evoluție și, mai ales, de experiență. Până la urma de-asta suntem aici, nu? Să gustăm din plin experiența umană.

Revenind la frici, de multe ori mă gândesc la potențialele situații în care o să o dau în bară. În care o să fac greșeli pe care sigur le voi regreta mai târziu. Și știu că și tu o faci. Nu e tocmai plăcut, și de multe ori nici sănătos, dar în doza potrivită – poate fi. Și poate fi, cum ziceam mai sus, un factor care ne împinge la acțiune și ne crește.

Mulți oameni de succes, creativi, expansivi și cu „n” experiențe fascinante la activ au momente de îndoială frecvente. Se gândesc că poate data viitoare, lucrurile nu vor mai merge chiar așa de grozav ca în trecut. Sau se gândesc că este posibil ca pe lângă efortul depus să fie acolo și mult noroc sau șansă, care îi poate ocoli pe viitor. Citește câteva biografii și vei vedea câtă îndoială se ascunde chiar și în cele mai de succes povești.

Dar ce fac totuși acei oameni (și noi putem învăța de la ei): își transformă frica și anxietatea în combustibil pentru mai multă grijă, forță, drive, perseverență și sunt astfel mult mai motivați și dornici de a întreprinde lucruri faine. Frica nu este deci, un așa mare bau-bau tot timpul. Poate fi o sursă de energie din care să ne extragem seva pentru acțiune.

Iar un citat care a rămas cu mine și care poate fi folosit în perspectiva de mai sus este cel al lui James Clear, autorul celebrei cărți Atomic Habbits:

Most of the embarrassing moments of my life happened when I wanted to say no, but ended up saying yes (or saying nothing at all).
Most of the missed opportunities in my life happened when I wanted to say yes, but ended up saying no (or saying nothing at all).

Iar acum, în încheiere, vreau să îți lansez o invitație și o potențială provocare. Pe acest link poți lăsa feedback despre proiectul nostru, #mailuldevineri. Ne dorim feedback-ul tău pentru a putea fi mai buni: https://form.typeform.com/to/yNTjvqqz

Și, de asemenea, mi te poți alătura la butoane în zilele de vineri în care venim cu idei și gânduri noi. Accesează link-ul de mai sus și scrie-ne într-un reply dacă această nouă provocare te stârnește.

Creștem împreună,
Diana

Salutare,

Diana aici.

Câteva cuvinte despre fericire, halucinații și forme fără fond. Random, I know.

Aspirația către o viață cât mai fericită este o preocupare a celor mai mulți dintre noi. Nevoia de fericire ne determină să alocăm multe resurse pentru îndeplinirea ei. Până la un anumit punct, este o năzuință normală și faină. Vrem, până la urmă, să ne bucurăm cât mai mult de timpul și viața noastră.

Dar dincolo de fericire, există perspectiva unor căi mult mai captivante și cu sens. Îți las câteva cuvinte mai jos:

“Nu-mi place ideea de fericire – este prea de moment – aș spune că am fost mereu ocupat/ă și interesat/ă de ceva – interesul are mai mult sens pentru mine decât ideea de fericire.”

Georgia O’Keefe este artista americană care m-a inspirat și care mi-a reamintit că, de multe ori, îmi canalizez energia pe o trăire care e greu de ținut aproape. Și care rareori e direct proporțională cu efortul pe care îl depun pentru ea.

Mai degrabă, în scurta noastră viață, în loc să tot alocăm timp și resurse pentru a ține fericirea aproape, să ne optimizăm interesele și preocupările. Sunt șanse mai mari ca acele interese, pe lângă inspirație, cunoaștere, entuziasm, ș.a.m.d., să ne spună mai multe, și într-un mod mai complet, despre ce înseamnă să fii om. O viață trăită explorându-ne la maxim condiția pare mai cu sens decât una zguduindu-ne pentru fericire.

Ca oameni, nu prea avem parte de confortul psihic de a cuprinde, de fiecare dată, experiența vieții în ceva definiții, criterii și granițe clare și obiective. În marea ei parte, experiența umană se reduce la interpretarea individuală și subiectivă a fiecăruia dintre noi. Întreabă cinci oameni ce înseamnă această experiență a vieții, ce înseamnă să fii om – și vei primi cinci răspunsuri diferite.

Este și ceea ce ne face interesanți ca ființe. Suntem lumi întregi fiecare dintre noi, într-o lume mai mare. Cu ajutorul subiectivității dăm singuri sens acestei lumi interioare. Și putem transforma orice experiență negativă într-una pozitivă. Doar prin schimbarea mindset-ului nostru. Este o putere.

Dar este și o mare slăbiciune pentru că poate întreține ignoranța atunci când o folosim ca să nu ne confruntăm cu realitatea, sau când o folosim prea mult și prea des. Viața și lumea atât interioară, cât mai ales cea exterioară nu operează strict pe interpretări subiective. Viața nu este o halucinație. Iar noi nu ar trebui să trecem prin ea halucinând.

Curajul de a confrunta și înfrunta realitatea în toată goliciunea ei este singura variantă sănătoasă câteodată. Iar făcând acest lucru și trecând la acțiune problemele – pentru care trebuia să risipim energie pentru a le reîncadra în ceva pozitiv – se pot rezolva.

Cei mai mulți dintre noi vorbim mult. Și avem multe păreri, opinii și gânduri despre “n” subiecte. Simțim nevoia imperioasă de a-i asalta pe ceilalți cu viziunile și perspectivele noastre în speranța că obținem așa o validare exterioară.

Am căzut de multe ori pradă nevoii acesteia. Am făcut deseori eroarea de a vorbi mult din dorința de a fi vizibilă și fără a transmite ceva de valoare neapărat (deși mi-am dorit). Mi se perindă prin minte multe astfel de amintiri cu ipostaze de genul.

În continuare jonglez constant (și încerc să o fac cât mai sinceră și conștientă) cu nevoia de a mă exprima și nevoia de a aduce un plus valoare. Cuvintele scriitorului Samuel Johnson mă ajută să mă reglez de cele mai multe ori în cele mai multe situații:
Nu vreau niciodată să conversez cu un om care a scris mai mult decât a citit. Putem re-fraza în “vorbește mai mult decât citește”. Sau “practică sportul opiniei mai mult decât sportul informării”.

Cuvintele lui Samuel sunt un soi de mantra în eforturile mele constante de formare. În resursele pe care le aloc pentru creșterea propriului fond, în dauna formei (care poate risca altfel să fie una subțire, superficială sau chiar goală).

Și mă ajută, de asemenea, în eforturile mele de a evita interacțiunile cu multă formă și puțin fond. Care fie riscă să mă sece de energie, fie mă încarcă cu idei, informații și judecăți sterile. Cum știu că și eu sunt pasibilă de a le-o face altora.

Tu ce zici?

Te-ai regăsit în ipostaze în care ai fost o formă fără fond? Au fost alții pentru tine așa?

Creștem împreună,
Diana

Salutare,

Diana aici.

Câteva cuvinte despre empatie, mulțumirea altora și resentiment.

Interacționând cu cei din jurul nostru, din iubire sau din dorința de a fi acceptați și incluși, încercăm să o facem în așa fel încât să îi mulțumim cât mai mult. Și o facem prin a răspunde nevoilor lor, ba poate chiar prin a le anticipa sau prioritiza.

Când se întâmplă asta din pură iubire, compasiune sau grijă? Când se întâmplă pentru că mai degrabă ne dorim acceptați, incluși sau pentru că dorim să ne simțim utili? Cum ne dăm seama care varianta este în situația respectivă, mai ales dacă ne trezim în circumstanțe în care par să existe toate variantele de mai sus?

Greu de spus. Dar poți verifica dacă în acele momente se naște vreun resentiment. Intră în acea stare de conștientizare de sine, în care îți activezi atenția nonreactivă și lipsită de judecăți asupra stării interioare, și observă apariția unor astfel de senzații în corpul și mintea ta.

Diferența majoră dintre people-pleasing/mulțumirea celorlalți și practica empatiei autentice se află în interiorul nostru – în ceea ce simțim. Acolo se află busola care ne spune pe ce baricada ne aflam. Urmărește, așadar, dacă simți vreun resentiment în acele momente de interacțiune, sau e doar pace, mulțumire și comuniune.

Resentimentele apar atunci când prioritizăm nevoile și dorințele altora în detrimentul propriilor nevoi și limite. Frustrări, resentimente, senzația de a fi folosit sau lipsa de apreciere – toate acestea apar atunci când ieșim din zona de relaționare prin compasiune și empatie autentică cu respectarea propriilor limite și nevoi și intram in people-pleasing mode.

Empatia autentică, pe scurt, reprezintă înțelegerea profundă a perspectivelor și emoțiilor celorlalți. Preferabil, fără a le neglija pe ale noastre și fără a le lăsa să ne debusoleze orientarea de moment, sau, mai grav, identitatea.

Îmi place subiectul. Se vorbește, în general, mult despre empatie. Au apărut din ce în ce mai multe studii în ultimii ani pe tema asta și este un subiect de discuție pe care îl aud frecvent, atât la ieșiri la bere, cât și în medii mai formale și academice. Și eu am încercat să aflu cât mai multe de-a lungul timpului despre această super abilitate a noastră.

Spre rușinea mea, însă, până acum câteva zile, nu mă gândeam că empatia poate fi de mai multe feluri. În creierul meu era doar termenul general de empatie, fără prea multe nuanțe. Las mai jos 3 categorii în care poți percepe această aptitudine.

Dacă stai să te analizezi puțin, cred că poți identifica ușor momente în care te-ai aflat într-un tip de empatie sau altul. Sau poate unul dintre ele îți este mai specific. Și, de asemenea, poate că poți identifica și momentele în care nu te-ai aflat în niciuna din cele de mai sus și mai degrabă erai expus unor situații care îți trezeau resentimente și nu conexiune reală.

Am ales contrastul acesta dintre resentiment și empatie (în diferitele ei forme) pentru că încerc să îmi amintesc constant că una dintre căile către conexiuni mai sănătoase este prin păstrarea unui echilibru între nevoile noastre și ceea ce lumea exterioară ne solicită.

Dacă ne simțim ignorați, nedreptățiți sau neapreciați în ciuda eforturilor noastre de a mulțumi, poate că trebuie să limităm expunerea la situațiile/oamenii care le generează. Sau, poate că putem încerca să cultivăm o empatie reală și echilibrată (adresată inclusiv nouă înșine) pentru a ne proteja propriile nevoi și spațiu în timp ce le oferim și celorlalți ce au nevoie.

Creștem împreună,
Diana