Teoria ferestrelor sparte

Salutare,

Diana aici.

Suntem tentați câteodată să aruncăm cu pietre în ceilalți. Ba chiar o facem cu entuziasm, chiar dacă niciunul dintre noi „nu-i lipsit de păcat”. Înclinăm să credem că sancțiunile aspre și pedepsele usturătoare sunt cele mai bune instrumente pentru corijarea celor ce se abat de la normele sociale. Ne grăbim să-i arătăm cu degetul pe ceilalți, să-i transformăm în țapi ispășitori pentru cele mai mari necazuri, sperând că astfel înfăptuim noi justiția.

Dar e oare de ajuns? Sau e aceasta calea cea mai înțeleaptă pe care o putem urma?

În 1982, doi sociologi americani, James Q. Wilson şi George L. Kellin, au fundamentat o teorie revoluționară. Observând cum răul atrage cu sine și mai mult rău, au pornit în demersul lor de la o idee relativ simplă. Dacă într-o clădire unul dintre geamuri este spart și nimeni nu se sinchisește să-l repare/să-l înlocuiască, într-un interval mai mic sau mai mare de timp toate celelalte geamuri vor avea aceeași soartă. Totul pare să se întâmple precum în principiul bulgărelui de zăpadă. Nu doar geamurile vor cădea pradă distrugătorilor, ci întreaga clădire va fi vandalizată, puțin câte puțin.

Îmi aduc aminte din copilăria mea cum prieteni de la bloc își făcuseră un obicei din a arunca cu pietre în geamurile unei clădiri dezafectate, lăsată în paragină de toți și de toate. De ce alegeau să dea frâu liber instinctului de a distruge acolo și nu în altă parte? Pentru simplul motiv că starea precară în care se afla clădirea invita la și mai multă precaritate, iar ei se simțeau datori să fie agenții distrugerii.

Remediul pentru toate acestea constă în reducerea până la eliminarea a tuturor semnelor de delăsare. Geamurile sparte trebuie înlocuite, gardurile mâzgălite trebuie refăcute, gunoaiele aruncate pe stradă trebuie strânse numaidecât.

Pentru ca teoria ferestrelor sparte să nu producă efecte în lanț e necesar un lucru simplu – înlocuirea rapidă a ferestrelor.

În ultimii ani, teoria ferestrelor sparte a fost intens contestată. Fără îndoială, are limitele ei, între care poate cea mai mare nedreptate cu care vine la pachet este sporirea prejudecăților și a rasismului. Aplicată în comunitate pe scară largă, teoria ferestrelor sparte își depășește mandatul și generează, pe lângă consecințe benefice, o serie de injustiții la adresa unora dintre noi. Și toate acestea se întâmplă plecându-se de la o intenție lăudabilă – păstrarea ordinii publice și reducerea contravențiilor și a criminalității.

Și totuși, pare să fie de la sine înțeles în societatea noastră că dacă vrei să pedepsești pe cineva, trebuie să-l rănești. Trebuie să-l sancționezi cât mai aspru cu putință. Lecțiile care nu sunt învățate cu sânge sunt repede uitate. Cum, dacă nu prin pedeapsă, poți să aduci pe cineva din nou pe drumul cel bun? Să fie oare totul așa de simplu?

Nici pe departe. Dacă semeni vânt, culegi furtună. Nu poți schimba pe cineva, chiar și pe cel mai mare dintre criminali, până ce nu ești gata să-l faci mai bun. Oamenii nu devin mai buni dacă-i rănim. Dimpotrivă. Se ridică deasupra condiției lor prezente doar dacă-i înconjurăm cu bunătate și încredere.

Poate că ai citit „Mizerabilii” (dacă încă nu ai făcut-o, îți recomand călduros acest roman fabulos). Personajul principal al lui Hugo, Jean Valjan, își reformează viața din temelii nu de unul singur, ci în urma unui gest ieșit din comun. Nu constrângerea și cu atât mai puțin violența îl aduc pe drumul cel bun, unul ce se va dovedi de-a dreptul glorios și mărinimos până la finalul cărții, ci purtarea angelică a unui bătrânel ce decide să vadă bunătatea din el și nu înclinația primară spre hoție.

Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte? Dacă cineva te rănește, rănește-l și tu înzecit? Dacă cineva îți trântește ușa în nas grăbește-te să-i întorci serviciul? Nici pe departe.

Exemplele de mai sus țin de un comportament complementar. E foarte facil să oglindești răutatea, cruzimea sau egoismul celorlalți. E într-atât de ușor încât uneori ne surprindem lipsiți de autocontrol. Ne surprindem exact în filmele de mai sus.

Pe de altă parte, comportamentul non-complementar presupune să faci tocmai pe dos. Mai exact, să răspunzi răului cu bine, egoismului cu generozitate și nedreptății cu iertare și seninătate. Vorbesc aici nu despre o morală bătrânească, răsuflată, ci despre un principiu cât se poate de rațional ce-și are locul binemeritat în psihologia modernă.

Buclele de feedback în care trăiește fiecare dintre noi pot fi extrem de încorsetante. E facil să reacționăm prostește atunci când cineva ne spune/face ceva supărător. Oglindim tot, de la bune la rele, dar poate că putem alege să nu răspundem cu aceeași monedă uneori. Poate că, dacă totuși alegem să nu întoarcem și celălalt obraz, reușim măcar să-i surprindem cu bunătate și înțelepciune pe cei ce ne încearcă limitele.

Întrebarea presantă e dacă putem face un pas înainte. Dacă putem să ne stăpânim impulsul firesc pentru a face loc bunătății. Poate părea contraintuitiv, dar personaje precum Mahatma Gandhi, Martin Luther King sau Iisus s-au remarcat cu vârf și îndesat prin comportamente non-complementare.

Oamenii nu devin mai buni dacă-i rănim și nici mai conștienți de propriile lipsuri. Oamenii devin mai buni dacă-i tratăm cu blândețe, demnitate și încredere chiar și atunci când nu le merită.

Mai ales atunci!

Creștem împreună,
Diana