Rezidențiatul de Psihiatrie pediatrică — cum e, realist

Intro dr. Roxana Matu 00:33

00:00 dr. Cătălina Voinea: Salutare și bine te-am regăsit la episodul numărul 110 din podcastul Grile-Rezidentiat.ro. Ai testat noile funcții din platformă?

00:10 dr. Cătălina Voinea: Am introdus recent mind map-uri și rezumate din toată materia, atât pentru medicină, cât și pentru farmacie și medicină dentară. Asta ca să faci conexiuni logice între concepte și ca să înțelegi mai bine ceea ce înveți. Așteptăm feedback-ul tău! Acum să începem discuția de astăzi despre psihiatrie pediatrică alături de dr. Roxana Matu. Să-i dăm drumul! Salutare, Roxana! Bine ai venit la podcastul Grile-Rezidentiat.ro! Vrem să-ți mulțumim că ți-ai luat din timp și știm că e vineri și vrem cu toții să ajungem acasă.

00:42 dr. Cătălina Voinea: Dar contează foarte mult pentru noi și pentru comunitate că găsim din ce în ce mai mulți oameni care sunt pasionați de ceea ce și-au ales și care vor să împărtășească din experiența lor cu cei care sunt indeciși și nu știu ce să își aleagă la repartiții, și de aceea îți mulțumim că ești aici cu noi.

Și-a dorit de la început Psihiatrie Pediatrică? 01:03

01:00 dr. Cătălina Voinea: Mulțumesc pentru invitație! Mulțumesc! Poți să începi să ne povestești un pic dacă ai știut de la bun început că asta este specialitatea care ți se potrivește sau te gândeai la începutul facultății că vei ajunge un altfel de medic?

01:15 dr. Roxana Matu: Acum, dacă este să mă uit în spate, știam dintotdeauna că aș vrea să merg pe partea asta de psihiatrie. Acum, de la început nu am fost hotărâtă dacă vreau să merg pe partea de psihiatrie adulți sau psihiatria copilului și adolescentului. Mi-am dat seama de lucrurile astea cam de prin primii ani de facultate, când eram mai mult pasionată de felul în care o persoană a ajuns, de exemplu, să consume alcool și să dezvolte o anumită patologie medicală

01:52 dr. Roxana Matu: sau de ce o persoană a ajuns să consume substanțe sau lucruri de genul ăsta, și îmi plăcea să vorbesc cu ei și să văd mai degrabă partea aceasta de poveste din spate și dacă există o boală psihiatrică în spate. Și cam în ultimul an de facultate m-am hotărât că aș vrea mai degrabă să merg pe partea de psihiatria copilului și adolescentului, pentru că eram mult mai interesată de a vedea de unde începe

02:28 dr. Roxana Matu: toată problema, de unde începe să se dezvolte o viitoare boală psihică, cum arată primii ani de viață ai copilului, cum arată mediul, cum influențează mediul de dezvoltare al unei persoane, și simțeam că pot să ajut mult mai mult lucrând cu copiii și cu adolescenții de când încep să arate primele semne ale unei posibile boli psihiatrice.

Începutul rezidențiatului 03:00

03:01 dr. Cătălina Voinea: Și ce ți s-a părut cel mai, să zicem, frapant sau fascinant atunci când ai intrat în rezidențiat și probabil nu te-ai fi gândit înainte? Ceva ce ți se părea total invers așteptărilor tale?

03:21 dr. Roxana Matu: Numărul de cazuri de copii și adolescenți care au diverse probleme psihiatrice; nu mă așteptam să fie atât de mulți copii și adolescenți. Într-adevăr, de când am început eu rezidențiatul, eu am prins rezidențiatul și în timpul pandemiei. După pandemie am putut să observ o creștere și mai mare a cazurilor de patologie psihiatrică în rândul adolescenților și al copiilor, și m-a frapat felul în care este mult nediscutat și nu se abordează subiectul sănătății mintale în rândul copiilor și al adolescenților, și lucrurile acestea se bagă așa sub preș și se consideră că este doar adolescența: „E ok, e doar adolescența, o să-și revină apoi.”

04:17 dr. Roxana Matu: Mă bucur să văd că în ultimii ani a crescut conștientizarea și s-a făcut multă, cum să zic, s-au împărțit multe informații în media, și se cunosc mai multe lucruri și se conștientizează mai multe lucruri legate de boala psihică și a copilului, dar și a adolescentului, și greutățile prin care un adolescent trece în ziua de astăzi, de la bullying, la mediul familial care nu îl susține, la urie internalizată, la tulburări depresive, tulburări anxioase, pe care nu le conștientizam acum, nu știu, 10-15 ani.

Gestionarea cazurilor psihiatrice 05:03

05:05 dr. Cătălina Voinea: Ce ai învățat tu în ceea ce privește gestionarea cazurilor într-un mediu ca cel psihiatric și consideri că ar fi util să știe cei care se gândesc la această specialitate?

05:19 dr. Roxana Matu: Acum, gestionarea cazului implică un sistem mai complex, în ideea în care, dacă la psihiatrie adulți lucrezi, poate, doar cu adultul pe care îl ai în față, atunci când lucrezi cu copii și adolescenți trebuie să lucrezi cu întreaga familie și trebuie să vezi tot sistemul de susținere al copilului: să vezi cum este mama, ce părere are mama legată de psihologie, de psihiatrie, dacă este de acord, să vezi cum este tatăl, să vezi dacă familia este ok sau este o familie dezorganizată,

05:54 dr. Roxana Matu: tatăl a părăsit familia sau mama a părăsit familia. Și trebuie abordat mai complex, trebuie și văzut în mediul școlar cum este, poate discutat cu învățătorul, cu dirigintele, și abia atunci poți să formulezi un diagnostic complet. Nu poți doar dintr-o întrevedere doar cu copilul, din punctul meu de vedere.

Cele mai frecvente patologii 06:18

06:18 dr. Cătălina Voinea: Care sunt cele mai frecvente patologii cu care te confrunți?

06:18 dr. Roxana Matu: Acum, depinde de vârsta pacientului. Dacă începem de la vârsta mică, putem spune că cele mai frecvente sunt tulburările din spectrul autismului, ADHD-ul, întârzierile în achiziția limbajului, copiii care încă nu încep să vorbească, copiii care poate au fost expuși excesiv ecranelor și atunci nu au achiziționat limbajul și interacțiunea socială cum trebuie. Dacă este să vorbim de vârsta adolescentului, putem să spunem de tulburări depresive, tulburări anxioase, consum de substanțe psihoactive. Și multe sunt și tulburări anxios-depresive, care sunt rezultate și din bullying-ul școlar, care este tot mai des întâlnit. Deci cam acestea ar fi.

Ce sfat și-ar da în primul an de rezi? 07:27

07:27 dr. Cătălina Voinea: Dacă ar fi să-ți dai un sfat, dacă ai putea să te întorci în timp, în primul tău an de rezidențiat, care ar fi?

07:40 dr. Roxana Matu: Nu știu, să încep să văd mai mult familia. Poate la început nu vedeam atât de mult familia și discutam doar cu copilul și încercam să-l ajut doar pe copil. Dar, în definitiv, copilul, când eram rezidentă, stătea o perioadă internat în spital, apoi se întorcea în familie. Sau acum, că lucrez într-o clinică privată, îl văd o oră cât vine la consult și apoi el se întoarce înapoi în familie, în mediul lui. Și este foarte important să acționăm acolo, pentru că oricât am încerca să ajutăm în perioada aceea de o oră, câteva zile, timpul este limitat, și marea majoritate a timpului o petrece acasă. Sănătate!

Este modulul de psihoterapie mandatoriu? 08:29

08:28 dr. Cătălina Voinea: Mulțumesc! Consider că un bun psihiatru, fie el de adulți sau de copii și adolescenți, ar trebui să facă și modulul de psihoterapie, astfel încât să acorde acel sprijin suplimentar atât lui, cât și familiei?

08:49 dr. Roxana Matu: Acum, este de ajutor, dar nu este obligatoriu. Eu nu am o formare într-o formă de psihoterapie. Acum, am făcut alegerea aceasta deoarece știu că mă pasionează mai mult partea aceasta psihiatrică și de abordare a patologiei. Într-adevăr, când vine pacientul și îl văd, nu sunt doar „o să dăm medicație și asta este”. Adică fac o consiliere atât cu copilul, cât și cu familia, dar în limitele cunoștințelor mele. Nu sunt psihoterapeut sau normal formare.

09:31 dr. Roxana Matu: Sunt colegi de-ai mei care au o formare în acest sens, și unii lucrează cu copii, unii lucrează și cu adulți, pentru că după ce faci o formare poți să lucrezi atât cu copii, cât și cu adulți. Depinde de felul de formare pe care vrei să o faci.

09:47 dr. Cătălina Voinea: Ce ne poți spune despre programul de lucru?

Program de lucru și gărzi 09:48

09:53 dr. Cătălina Voinea: Cam în ce orar se desfășoară și ce atribuții ai tu ca medic rezident să faci acolo și cam câte gărzi trebuie să faci?

10:08 dr. Roxana Matu: Deci programul de lucru, când eram rezidentă, începea de la ora 8, când începeam cu raportul de gardă, unde, ca peste tot, venea medicul de gardă, prezenta raportul, erau discuții legate de ce se va întâmpla în ziua aceea, și până la ora 15 aproximativ; acum, atâta era programul. Dacă tu voiai să rămâi peste program și să mai vorbești cu pacienții, nimeni nu spunea că trebuie să pleci.

10:38 dr. Roxana Matu: Atribuțiile unui rezident sunt să discute cu pacienții. Din punctul meu de vedere, ăsta este un pas foarte important. Să nu se axeze doar pe o anumită patologie, să spună: „Ok, mie îmi place cel mai mult să lucrez cu adolescenții depresivi.” E important în perioada rezidențiatului să vezi absolut toate patologiile, pentru că pe viitor nu ai de unde să știi unde o să lucrezi. Și, de exemplu, eu acum văd cazuri de toate vârstele și diferite patologii.

11:13 dr. Roxana Matu: Nu sunt axată doar pe ceva. E important să vorbești cu pacientul, e important să lucrezi îndeaproape cu un medic, specialist sau primar, care să te învețe: „Uite, așa putem să abordăm cazul ăsta. Astea sunt niște teste pe care putem să le aplicăm pacienților.” Medicația: să înveți medicația, să-ți explice medicul medicația. Dimineața, mergeam după raportul de gardă, mergeam și făceam vizita alături de colegii mei rezidenți și de medicii specialiști, unde vedeam toate cazurile de pe secție,

11:50 dr. Roxana Matu: discutam, vedeam cum s-a simțit pacientul, dacă trebuie ceva modificat la medicație, când va fi văzut de un psiholog. Și de obicei, după ce se termina vizita, ne împărțeam fiecare și oricum fiecare rezident prelua cazuri. Deci era medicul specialist sau primar care nu, eram medicul curant și rezidenți care ajutau și preluau și ei cazurile. În general, cam doi rezidenți preluau câte un caz. Și atunci, după vizită, cei doi rezidenți care preluaseră cazul X mergeau și vorbeau cu pacientul.

12:33 dr. Roxana Matu: Dacă aveau mai mulți pacienți, se duceau și la primul, și la al doilea, și aveam o sală de zi în spital, și acolo, de obicei, purtam interviul cu pacientul. În general, e ok să vorbești și din prima întâlnire, să vezi ce patologie are pacientul, care e povestea lui de viață, dar este ok să mergi și în fiecare zi să vorbești un pic cu el și să vezi ce simte, cum se simte legat de internare, legat de, nu știu, această schimbare, că totuși este o schimbare ca la, nu știu, 13-14 ani să fii internat într-un spital de psihiatrie pediatrică. Și e important acest contact îndeaproape, ca să înveți.

13:20 dr. Roxana Matu: Și apoi, într-adevăr, mai completam foi, mai scriam lucruri de genul ăsta; cam așa arăta o zi a noastră. Ca și gărzi, cam 2-3 gărzi pe lună se făceau. Acum, în Timișoara, spitalul de neuropsihiatrie infantilă se numește. Este secție comună, momentan, neurologie pediatrică și psihiatrie pediatrică. Noi preluam pacienți doar pe psihiatria pediatrică, doar că atunci când eram de gardă, alături de medicul specialist sau primar, acel medic era responsabil atât de cazurile de psihiatrie, cât și de cazurile de neurologie, și urgențele din gărzi veneau, de asemenea, fie pe psihiatrie, fie pe neurologie. Și atunci, în gărzi se îmbinau cele două specialități.

Pacienți agitați / violenți 14:20

14:18 dr. Cătălina Voinea: Ai avut parte de, să zicem, incidente pe parcursul rezidențiatului? Că mulți sunt cumva, le e un pic teamă așa de ce se poate întâmpla, ceea ce poate să fie efectiv un bias. Și aș vrea să ne spui tu dacă este...

14:42 dr. Roxana Matu: Acum, într-adevăr, sunt unii pacienți care pot deveni agitați, pot deveni violenți. Important este ca în acele momente să nu te duci să vorbești cu el... adică să vorbești cu el, dar să păstrezi o anumită distanță, să nu te duci să stai aproape și să folosești o tonalitate ridicată a vocii. E bine să folosești un ton jos, liniștit, în care să încerci să atenuezi situația. Acum, într-adevăr, pe secția unde am lucrat eu sunt asistenții medicali,

15:20 dr. Roxana Matu: care sunt tot timpul pe secție, sunt infirmierii, care te pot ajuta în cazul în care un pacient devine violent. Eu personal nu am avut în cinci ani de rezidențiat niciun fel de incident în care un pacient să fie violent cu mine.

15:35 dr. Roxana Matu: Nu au fost colege de-ale mele care să fi avut un incident violent, pentru că, de obicei, încercam să discutăm, încercam să aducem un asistent, un infirmier care să vină cu noi și să atenuăm situația.

Dezavantaje Psihiatrie Pediatrică vs. Psihiatrie de adulți 15:55

15:56 dr. Cătălina Voinea: Ok. Care crezi tu că sunt dezavantajele specialității astea pediatrice comparativ cu psihiatria pentru adulți?

16:06 dr. Roxana Matu: Dezavantaje? Nu, și faptul că lucrezi cu toată familia e un pic mai greu decât să lucrezi doar cu un singur individ, cu un singur adult. Familia poate să vină și să spună: „Da, ok, nu cred în ceea ce îmi spui tu. Eu știu mai bine ce se întâmplă cu copilul meu. Nu cred că el a consumat substanțe Sau: „Nu vreau să-l duc la psiholog. Nu vreau să-l iau pe semnătură.” Pentru că părinții pot lua pacientul din spital pe proprie răspundere,

16:39 dr. Roxana Matu: chiar și atunci când situația este un pic delicată. Și acolo te întâlnești cu probleme și cu dezavantaje. De asemenea, dacă sunt părinții divorțați, dar au amândoi tutela, custodia comună a copilului, unul dintre părinți poate să fie foarte îngrijorat și să vadă că copilul are o problemă și necesită o internare, și celălalt părinte să vină și să spună: „Nu, eu nu consider și eu nu-mi dau acordul Și atunci trebuie un pic dusă o muncă de convingere în beneficiul pacientului, ca el să poată fi ajutat cu adevărat, pentru că nimeni nu vrea să interneze sau să dea tratament unor copii sau adolescenți degeaba. Dacă există o problemă, atunci trebuie ajutat.

Încărcătură emoțională 17:35

17:35 dr. Cătălina Voinea: Ai spus că este destul de important ca atunci când ai discuția aceea cu pacientul să-i cunoști povestea de viață. Și mă întreb, dacă cunoscând și făcând asta de atât de mult timp și cunoscând probabil atât de multe povești care sunt destul de impresionante, cum faci să gestionezi toate aceste lucruri pe care le știi și să nu te afecteze pe tine ca persoană?

18:05 dr. Roxana Matu: La început, când am început rezidențiatul, m-a lovit, ce-i drept. Chiar au fost câteva cazuri destul de dificile pe care le-am luat de la începutul rezidențiatului. Și ajungeam acasă și mă gândeam: cum poate să se întâmple așa ceva? Nu e corect, nu e normal. În timp, mi-am dat seama că este ok să empatizez cu pacientul, este bine să fiu acolo pentru el și să-i înțeleg suferința, dar trebuie să-mi păstrez gândirea medicală în așa fel încât să nu plângem amândoi

18:49 dr. Roxana Matu: de exemplu, că s-a întâmplat acel lucru, ci să pot să ofer un real suport și să-i ofer reasigurări că totul va fi bine și să vadă în mine ca fiind o persoană care îl poate ajuta și care poate să-l asculte pentru prima dată. Dacă și eu intru acolo și spun: „Da, a fost rău, a fost groaznic”... E ok să-i oferi această validare, dar dacă o duc prea departe, nu facem nimic. Trebuie să vedem ce putem să facem de aici încolo

19:20 dr. Roxana Matu: și să nu ne gândim doar la părțile negative. Pe partea cealaltă, da, într-adevăr, sunt anumite cazuri pe care le iei acasă cu tine și te gândești la ele, Indiferent Nu poți să te deconectezi absolut tot timpul. Ai o zi grea în care cineva a venit, ți-a spus ceva, și ai ajuns acasă și, nu știu, am nevoie să stau și să mă uit la un serial pe Netflix și să mă deconectez sau, nu știu, pur și simplu să stau în liniște.

19:56 dr. Roxana Matu: Deci, da, într-adevăr, sunt anumite cazuri care rămân. Într-adevăr, pe parcursul anilor am reușit să gestionez mai bine situația aceasta, să nu iau lucrul acasă, dar, având în vedere mediul în care lucrezi, indiferent de cum ar fi, unele povești îți rămân.

Un caz interesant 20:19

20:19 dr. Cătălina Voinea: Ne poți da un exemplu de un caz care ți s-a părut ție mai interesant și care așa te-a marcat un pic, din care ai avut ceva de învățat?

20:32 dr. Roxana Matu: Acum, știu că există o stigmatizare destul de mare a persoanelor care suferă de schizofrenie, și sunt văzuți ca fiind: „O, dați, nu, nu ne apropiem de ei, sunt violenți, sunt, nu Eu, în rezidențiat, într-adevăr, am lucrat destul de mult cu pacienți care erau psihotici sau care erau deja cu diagnosticul de tulburare, de schizofrenie. Și chiar am avut un pacient pe care îl văzusem pentru prima dată în anul întâi de rezidențiat.

21:09 dr. Roxana Matu: Inițial era doar cu episod psihotic, care pe parcursul timpului s-a conturat, din păcate, în schizofrenie. Și în anul întâi de rezidențiat am stat, am povestit cu el, am încercat să-l ajut pe cât posibil și, mă rog, după aceea a plecat acasă. Ani mai târziu, eram în anul 5 de rezidențiat și eram de gardă și chiar ne sunaseră de la UPU că vine un pacient agitat, agresiv, că vine cu poliția, cu ambulanța, cu toate cele.

21:45 dr. Roxana Matu: Și am zis: „Ok, hai să vedem cine vine.” El Când ajunge ambulanța, se deschide ușa și văd că este el, pacientul pe care nu îl mai văzusem de ani de zile. Și el, într-adevăr, era dezorientat, nu mai știa ce, cum se întâmplă, dar din prima secundă m-a recunoscut. Deci asta m-a frapat foarte mult, că nu știa să spună în ce oraș suntem, în ce dată suntem, cine este el?

22:20 dr. Roxana Matu: El avea un delir mistic. Credea că este un salvator al lumii, dar știa că eu sunt Roxana și că îi voi fi alături și că el vrea să lucreze, să fie pacientul meu. Și asta m-a frapat: că sunt pacienți care sunt psihotici, care sunt cu schizofrenie, și chiar nu trebuie să ne uităm la ei și să fim: „Nu, n-o să mă apropii de cazurile astea, astea nu sunt agresivi, sunt ciudați, miros urât, nu se îngrijesc E o stigmatizare destul de mare și de multe ori nu, nu e cazul de așa ceva. Adică poți să vorbești cu ei și poți să...

23:04 dr. Roxana Matu: Acum, depinde și de cât de dezorientați sunt în momentul prezentării, dar deja după ce primesc un tratament și încep să devină complianți, chiar poți să discuți cu ei și poți să-i ajuți.

Supraspecializări 23:16

23:16 dr. Cătălina Voinea: Există și arii în care te poți supraspecializa?

23:23 dr. Roxana Matu: Adică să-ți alegi o anumită patologie, la noi, cel puțin în țară, acum am văzut că au început să fie tot mai multe cursuri de supraspecializare pe psihiatria adicților ceea ce mi se pare super, super fain. Adică, nu, adicțiile, și în rândul adulților, dar și în rândul adolescenților, sunt o problemă națională destul de gravă. Și sunt, nu, părțile de formare în psihoterapie. Cam de atâta, de acestea știu eu. Dacă mai sunt altele, nu le cunosc momentan.

Opțiuni de angajare 24:03

24:03 dr. Cătălina Voinea: În UE e recunoscută specialitatea

24:07 dr. Roxana Matu: Da.

24:07 dr. Cătălina Voinea: Deci, practic, poți să te angajezi și după ce termini rezidențiatul în afara țării, dacă nu găsești ceva aici.

24:14 dr. Roxana Matu: Da, da, da.

24:14 dr. Cătălina Voinea: Că tot veni vorba, ce opțiuni au rezidenții de angajare după ce termină și nu au post?

24:14 dr. Roxana Matu: Acum, ca și opțiuni, dacă nu au post, pot, după ce dau examenul de specialitate, să se angajeze într-o clinică privată, unde, în funcție de acord, pot să lucreze cu un contract de colaborare, adică eu, Roxana Matu, colaborez cu clinica X, sau poate să fie un contract de angajare, în care clinica X mă angajează pe mine.

24:51 dr. Roxana Matu: Eu în momentul de față lucrez printr-un contract de colaborare. Poți, după ce termini rezidențiatul, să faci în anumite spitale și gărzi care să fie plătite ca și medic specialist. Și dacă vrei să te orientezi să pleci în străinătate, pentru că, într-adevăr, este o specialitate care devine din ce în ce mai căutată în străinătate.

Minusuri și provocări în rezidențiat 25:22

25:20 dr. Cătălina Voinea: Ok. Ai găsit ceva ce lipsește, adică ca și minusuri, ceva ce ți-ai dori să se întâmple la noi în țară și poate se întâmplă în alte centre sau în alte țări, și sunt așa mai multe provocări de care te-ai lovit pe parcursul formării tale?

25:20 dr. Roxana Matu: Cred că sunt necesare, și acum văd că se fac demersuri în acest sens, deschiderea unor centre de adicții pentru adolescenți,

25:59 dr. Roxana Matu: în care adolescenții care sunt consumatori să meargă și să aibă parte de medici, de psihoterapeuți cu care să lucreze de aproape. Pentru că în momentul de față pacientul care a consumat substanțe vine adus de către ambulanță, de către poliție la un spital de psihiatrie, unde stă o perioadă, dar perioada aceea nu este îndelungată. Adică, dacă este un spital de urgențe, poate să stea câteva zile, o săptămână, două maximum, și apoi merge înapoi afară, și rata de recădere este foarte mare.

26:44 dr. Roxana Matu: Pentru că, nu, ăsta pot să spun că este un minus, pentru că nu au acces la un ajutor specific. Și de foarte multe ori familiile nu au bani să plătească pentru copil, pentru adolescent, să meargă la ședințe de psihoterapie, la grupuri, dacă sunt cu plată. De multe ori familiile nu își permit. În sensul acesta, cred că ar fi de ajutor să existe în mai multe părți ale țării centre de adicții, unde un adolescent care este consumator să poată să vină, să stea o perioadă de timp în care să reușească să scape de acest viciu

27:29 dr. Roxana Matu: și să aibă psihologi, psihoterapeuți și medici cu care să lucreze îndeaproape, și să fie costuri cât mai mici, pentru că adevărul este că foarte mulți nu își permit.

27:29 dr. Cătălina Voinea: Adică cumva sunt ce vedem noi în afară ca centrele de dezintoxicare.

27:29 dr. Roxana Matu: Da. Deci noi nu avem așa ceva în țară, nici măcar contracost. Știu că sunt ceva centre în Sibiu și în București. Nu știu exact mai multe date legate de acestea, dar în partea de vest nu există momentan un loc de genul acesta. Și asta pot spune că este un minus.

Pentru cine nu este potrivită Psihiatria Pediatrică? 28:16

28:16 dr. Cătălina Voinea: Pentru cine crezi că nu se potrivește această specialitate?

28:16 dr. Roxana Matu: Pentru o persoană care vede lucrurile doar în alb și negru. Psihiatria nu-i doar în alb și negru. Sunt foarte multe nuanțe. Pentru persoanele care nu pot să empatizeze destul de mult cu o persoană care își spune povestea. Pentru că, dacă venim și ne punem în fața unui pacient și spunem: „A, da, doar se văicărește” sau „nu știu, nu sunt probleme chiar atât de grave”,

28:59 dr. Roxana Matu: atunci putem să scăpăm din vedere anumite aspecte și să nu vedem suferința reală. Pentru că, de foarte multe ori, și când discuți cu un pacient, îți spune mai multe lucruri, și de acolo tu trebuie să iei informațiile și să le așezi într-un puzzle. Și da, cred că pentru o persoană care vede doar lucrurile în alb și negru, că poate să fie doar așa sau așa.

Planurile de viitor ale dr. Roxana Matu 29:24

29:24 dr. Cătălina Voinea: Ok. Noi nu vrem să te mai reținem mult, dar am vrea să ne spui, dacă dorești, cam ce planuri ai tu în lumea psihiatriei pediatrice.

29:24 dr. Roxana Matu: Vreau, chiar vreau să aduc un real suport în cazul pacienților mei, să le fiu alături și să-i ajut pe cât posibil. De aceea încerc să lucrez și cu familia, să țin legătura cu familia, să vadă în mine Ca fiind un medic care este deschis și poate să le răspundă întrebărilor.

30:03 dr. Roxana Matu: Și vreau să crez conștientizarea problemelor psihiatrice ale copiilor și adolescenților cu care noi ne confruntăm în țara asta și despre care nu s-a vorbit atât de mult, mulți ani. Acum începem să creștem. Și, nu știu, să vorbesc și despre această specialitate, pentru că mi se pare o specialitate foarte frumoasă, și de aceea sunt și aici.

Cel mai important sfat 30:35

30:33 dr. Cătălina Voinea: Și ultima întrebare ar fi: cel mai important sfat pe care l-ai dat tu unui absolvent de medicină și care se gândește la această specialitate?

30:33 dr. Roxana Matu: Să se gândească din ce loc vrea să aleagă specialitatea aceasta, pentru că vor fi foarte multe lucruri cu care poate se va confrunta în rezidențiat. Adică vor fi pacienți care îți vor spune lucruri care vor triggerui ceva în tine. Poate te vei identifica cu un pacient, poate te vei identifica cu povestea lui de viață,

31:17 dr. Roxana Matu: și trebuie să fii conștient că te vei lovi de lucrul ăsta și să vezi dacă poți să-ți asumi acest pas și dacă poți să duci poveștile pe care le auzi. Și, pe de altă parte, și poate să vină la spital, să-și ia o practică de vară, să vorbească cu medicii, să vină în gărzi, să vadă mai întâi să vadă cum arată spitalul, cum arată pacienții, cum arată un interviu cu un pacient, și atunci...

32:00 dr. Cătălina Voinea: Bun. Fiindcă am ajuns la final, vreau să-ți mulțumesc încă o dată că ai venit la podcastul nostru și ne-ai împărtășit din experiența ta. Sunt convinsă că cei care probabil ori și-au ales deja, că a trecut repartiția, au primit și așa un extra boost de încredere odată ce te-au auzit și probabil și-au și solidificat ideea că au făcut alegerea cea bună, așa cum cred că și cei care erau încă in between și-au făcut o oarecare idee despre ceea ce-și doresc să facă mai departe. Și noi vrem să-ți mulțumim și îți dorim mult succes pe mai departe și ne bucurăm că te-am avut astăzi aici cu noi.

32:49 dr. Roxana Matu: Mulțumesc frumos! Și eu vă doresc o zi minunată și un weekend relaxant și de deconectare.

32:55 dr. Cătălina Voinea: Exact. Pa, pa, o zi frumoasă!

32:58 dr. Roxana Matu: E faină. Pa, pa!

Intro 00:00

00:00 dr. Cătălina Voinea: Salutare și bine ați revenit la încă un episod marca Grile-Rezidentiat.ro! Eu sunt Cătălina și, așa cum v-am obișnuit, astăzi vă prezint încă un lucru util pe care îl găsiți pe platforma noastră, înainte să vă fac cunoștință cu invitatele de astăzi. Știați că pe blogul nostru găsiți sfaturile celor care au dat examenul, pentru generațiile viitoare?

00:21 dr. Cătălina Voinea: Dacă încă nu le-ai citit, te așteptăm pe blogul nostru. Tot ce trebuie să faci este să dai click pe link-ul din descriere. Dar să revenim! Astăzi, în premieră, vorbim cu doi medici rezidenți în același timp, dr. Ingrid Nicolau și dr. Cristina Voina, despre cum este rezidențiatul pe psihiatrie pediatrică. Să-i dăm drumul!

00:39 dr. Cătălina Voinea: Bună, Ingrid! Bună, Cristina! Bine ați venit la podcastul Grile-Rezidentiat.ro! Vreau să vă mulțumesc că ne-ați acceptat invitația și că vreți să împărtășiți cu viitorii rezidenți câte un pic din experiența voastră și să vă zic că este o premieră acest interviu la dublu și sunt tare entuziasmată să văd cum va ieși. Probabil și cei care ne vor asculta și ne vor viziona vor fi puțin șocați la început, dar pe parcurs o să vedem cum funcționează și poate data viitoare o să facem și cu alte specialități la fel ca și voi. Deci sunteți niște deschizătoare de drumuri astăzi.

00:39 dr. Ingrid Nicolau: Mulțumesc de invitație!

De ce psihiatrie pediatrică? 01:17

01:16 dr. Cătălina Voinea: Puteți să începeți să ne spuneți cum v-ați dat seama că aceasta e specialitatea pe care o doriți? De ce ați ales copiii și nu adulții?

01:28 dr. Ingrid Nicolau: Eu am știut prin anul 3-4 de facultate că am de gând să lucrez cu ceva din zona pediatrică. Nu neapărat o specialitate care are profilul pediatric, dar o specialitate care să-mi permită să lucrez și cu copiii. Nu știu, cum sunt bolile infecțioase, endocrinologia. Sunt specialități care îți permit să lucrezi atât cu adulții, cât și cu copiii.

01:49 dr. Ingrid Nicolau: N-am știut că o să-mi aleg psihiatrie pediatrică. Cred că n-am știut până în ziua rezidențiatului, cu siguranță, că asta o să fie alegerea mea. Dar mă bucur că am făcut-o. M-am informat cât am putut. Îmi pare rău că atunci nu aveați podcastul ăsta, să pot să aflu mai multe informații dintr-un singur loc. Și, plecând cu asta în minte, că voi alege ceva pediatric, mi-am făcut o listă cu mai multe specialități. 11 specialități erau atunci, printre care și psihiatrie pediatrică.

02:26 dr. Cristina Voinea: Eu n-am știut n-am avut niște o ANVBD până în anul șase, cam așa, pe la jumătate. Sincer, eu nici nu eram foarte decisă că vreau să lucrez cu copiii, deși mi-a plăcut foarte mult pediatria. Dar atunci când am avut stagiul de psihiatrie și, respectiv, psihiatrie pediatrică la facultate, m-a impresionat foarte mult ce am auzit la curs. Am avut o doamnă doctor care ne vorbea cu foarte multă pasiune și poate sună așa ca un clișeu, dar chiar am simțit că vreau să fac chestia asta.

03:00 dr. Cristina Voinea: Mi-am și schimbat tema de licență, pentru că la noi, la momentul respectiv, se putea să schimbăm și în anul șase, pentru că a fost toată situația cu pandemia. Și cumva, făcând tema de licență, mi-am dat seama că asta e ce trebuia eu să fac.

03:00 dr. Cătălina Voinea: Și de ce copii și nu adulți?

03:18 dr. Cristina Voinea: Sincer, nu știu cum aș putea să explic asta. Pur și simplu nu rezonez cu patologia de adult. Nu aș putea niciodată să lucrez pe partea asta, pentru că patologiile oricum sunt foarte diferite.

Despre examenul de rezidențiat și dacă a contat punctajul obținut în alegerea specialității? 03:32

03:31 dr. Cătălina Voinea: Ce ne puteți spune despre pregătirea pentru rezi și dacă, după ce ați dat examenul și v-ați văzut cu nota luată, a contat punctajul obținut în alegerea voastră?

03:45 dr. Ingrid Nicolau: Pregătirea la mine pentru rezidențiat a început cam cu un an înainte de examen, în care, pur și simplu, chiar am început să citesc cărțile cu cât de multă atenție am putut să ofer atunci, la început. Punctajul, din fericire, nu a contat. Adică, din specialitățile pe care mi le doream eu, cele 11 de pe listă, puteam să mi-o iau pe oricare dintre ele în ziua respectivă. Deci nu a avut o importanță.

04:11 dr. Ingrid Nicolau: Chiar am avut o șansă foarte mare pentru mine. A fost chiar o experiență puținut. Eu ne văzut foarte bine, purtând ochelari. Eram super nesigură și urma să vin în față și nu știam ce să-mi aleg. Chiar eram destul de speriată. Și când m-am uitat la psihiatrie pediatrică, în loc să văd șapte locuri, în anul meu au fost, ies rău opt, și în loc să văd șapte, am văzut unul.

04:34 dr. Ingrid Nicolau: Atunci m-am super speriat și mi-am dat seama că, ok, dacă am putut să am o reacție așa de viscerală pentru specialitatea asta, probabil e ceea ce-mi doresc. Și așa am ales-o.

04:34 dr. Cristina Voinea: Eu m-am pregătit, cred că de prin martie, aprilie, să zic așa, am început să învăț ca lumea pentru rezidențiat. A coincis așa cam și cu când am început noi să facem orele online și aveam mai mult timp să stăm acasă să învățăm. Și nu, punctajul la mine nu a avut absolut nicio implicare, pentru că deja mă decisesem și deja alegerea era făcută, n-a avut niciun fel de impact.

Primul an de rezidențiat 05:16

05:16 dr. Cătălina Voinea: Vă mai amintiți cum a fost, de fapt, tu sigur îți aduci aminte, cum este sau cum a fost primul an de rezidențiat? Cât de mare a fost șocul când ați trecut de la student la medic rezident?

05:29 dr. Ingrid Nicolau: Nu pot să zic, n-aș descrie ca un șoc. Nu știu, pentru mine a fost o bucurie să ies din postura aia de student. Doar că a fost un an dificil, pentru că eu am prins anul de rezidențiat cu pandemia. Adică noi am început oricum, s-a amânat examenul, n-am început în ianuarie, am început în februarie. Practic, am făcut o lună de specialitate și apoi, în martie, a izbucnit pandemia și a fost destul de dificil din punctul ăsta de vedere. S-au făcut schimbări și la noi în spital și în cadrul secției, din cauza cazurilor, din cauza internărilor. Deci a fost un pic dificil, dar am rămas cu amintiri plăcute despre anul întâi.

06:16 dr. Cristina Voinea: Eu cu siguranță am să-mi aduc aminte, având în vedere că încă sunt în anul întâi. Dar nici pentru mine n-a fost un șoc. Adică sunt pe aceeași lungime de undă cu Ingrid. Nu știu, abia așteptam să încep. Și mi-a luat așa cam două luni de zile să mă adaptez, să mă plasez așa, să-mi dau seama exact ce am de făcut. Dar a fost un an în care am învățat foarte multe lucruri. Pentru că, neavând extrem de multă legătură cu ce facem în facultate, a fost așa și este în continuare o acumulare continuă de informații. Colectivul e foarte plăcut și îndrumătorii sunt foarte drăguți. Deci chiar e o experiență foarte plăcută.

O zi din viața unui rezident pe psihiatrie pediatrică 06:57

06:57 dr. Cătălina Voinea: Cum arată o zi din viața voastră ca rezident? Vreți să începi tu, Cristina?

07:04 dr. Cristina Voinea: Da. O zi din viața noastră. Ajungem la spital, ne luăm în primire pacienții; noi lucrăm mai mulți rezidenți într-un singur cabinet cu un medic și, practic, ne împărțim cazurile între noi. Noi avem și copii care vin doar pe o spitalizare de zi, adică după 3-4 ore pleacă acasă. Avem și copii care rămân internați.

07:28 dr. Cristina Voinea: Dacă avem copii internați, în fiecare zi mergem la ei, vorbim cu ei, vedem cum au evoluat față de ziua precedentă, vedem cum merg sub tratament, ce investigații au mai ieșit și, practic, readaptăm mereu planul de tratament și ce o să facem mai departe. Când vine vorba de copiii care stau doar în ziua respectivă, având în vedere că o parte din ei sunt pentru prima dată la noi, trebuie să vorbim cu părinții, să vedem care sunt problemele,

07:56 dr. Cristina Voinea: să vorbim și cu copiii, desigur, să vedem care e părerea lor și să evaluăm, să punem un diagnostic. Evident, împreună cu medicul curant; noi suntem participanți activi la acest proces, dar decizia finală e luată de ei. Și undeva în jurul orei două, trei, patru, depinde în funcție de zi și în funcție de situație, plecăm acasă. Și de acolo fiecare își duce ziua în diverse feluri.

Despre îndrumătorii de rezidențiat 08:26

08:26 dr. Cătălina Voinea: Cum sunt îndrumătorii voștri? Îi considerați niște mentori, se ocupă de rezidenți?

08:33 dr. Ingrid Nicolau: Din punctul meu de vedere, în specialitatea noastră, chiar am avut noroc de super îndrumători. Și nu o zic doar așa, adică chiar în orice cabinet ajungi să lucrezi, cu siguranță o să lucrezi cu cineva care o să te ajute, o să te îndrume, o să fie acolo cu tine și o să te implice activ în cazuri. Nu o să fii judecat, ci pur și simplu o să fii învățat. N-am cum să descriu. Un mai frumos îndrumătorii noștri de la spital.

Ce personalitate se potrivește acestei specialități, atribuții, calități 08:59

08:59 dr. Cătălina Voinea: Ce fel de personalitate credeți că se potrivește acestei specialități? Cum trebuie să fii? Ce atribuții și calități să ai?

09:12 dr. Ingrid Nicolau: Eu cred că, în primul rând, trebuie să-ți facă plăcere să lucrezi cu copiii. Și asta înseamnă să ai un anumit grad de răbdare. Pentru că există, desigur, și copii care sunt mai dificili. Și oricum, până la urmă, sunt niște copii. Toți sunt niște copii. Adică trebuie să ai capacitatea asta să-ți dai seama că totuși sunt niște copii și să știi cum să gestionezi situațiile, să știi să vorbești cu căldură. În anumite situații să ai o toleranță crescută la nervi și la frustrare, pentru că există destul de multe situații de genul.

09:47 dr. Ingrid Nicolau: Și mi se pare foarte important să îți dorești foarte mult să te implici și să îți dai seama că poți să ai un impact foarte mare în evoluția lor. Și, până la urmă, să stai să te gândești și să fii creativ, până la urmă, pentru că fiecare caz este extrem, extrem de diferit și ai nevoie, în unele cazuri, să găsești niște soluții unice pentru acea situație, ca să poți să-l ajuți.

Program de lucru, gărzi, urgențe frecvente, vârsta maximă a pacienților 10:15

10:14 dr. Cătălina Voinea: Despre programul de lucru nu ați zis nimic. Cam până la ce oră stați la spital?

10:22 dr. Ingrid Nicolau: Acum, Cristina, mai devreme, undeva pe la 2, 3, 4, s-a întâmplat și la 5, 6, da.

10:22 dr. Cătălina Voinea: Ok. Iar gărzile, cât de frecvente sunt și care sunt cele mai frecvente urgențe pe care le întâlniți în gărzi?

10:38 dr. Ingrid Nicolau: Noi avem o singură gardă pe lună, în specialitatea noastră, și, ca cele mai frecvente urgențe, episoade psihotice, tentative de suicid, anorexia și consumul de substanțe. Cam astea sunt principalele urgențe și cam astea sunt motivele pentru care se internează copiii atunci când vin în gardă.

10:38 dr. Cătălina Voinea: Până la ce vârstă vin copiii? Până la ce vârstă vă ocupați voi de ei?

11:07 dr. Ingrid Nicolau: Până la 18 ani.

11:07 dr. Cătălina Voinea: Am înțeles, am înțeles.

Cât de frecvente sunt tentativele de suicid? 11:10

11:10 dr. Cătălina Voinea: Cât de frecvente sunt tentativele de suicid?

11:16 dr. Ingrid Nicolau: Din ce în ce mai frecvente, din păcate. Din ce în ce mai frecvente, mai ales după perioada asta cu pandemia. Sunt din ce în ce mai frecvente, mai ales că sunt forțați să petreacă foarte mult timp în casă. Toată socializarea asta a lor din perioada de școală cu colegii a fost extrem de limitată și are un impact extraordinar de mare asupra sănătății lor mintale. Adică noi vedem asta... Din păcate, e un efect al pandemiei despre care nu prea se vorbește, dar noi îl vedem în fiecare zi la spital, din păcate.

11:48 dr. Ingrid Nicolau: Da, chiar e un efect al pandemiei, dar nu numai. Adică un adolescent care are o tentativă suicidară are 50% șanse să se repete comportamentul. Deci, odată ce se întâmplă, trebuie foarte bine supravegheat, trebuie multă atenție în direcția asta.

Impactul emoțional 12:12

12:11 dr. Cătălina Voinea: Dar cât de mare este impactul emoțional asupra voastră ca medici? Cum vă gestionați?

12:11 dr. Ingrid Nicolau: E o specialitate cu încărcătură emoțională foarte mare. Adică asta e un sfat pe care l-aș spune viitorilor colegi care se gândesc să aleagă psihiatrie pediatrică și probabil și psihiatria de adulți, nu știu eu să vorbesc, n-am avut încă stagiu acolo. Dar are o încărcătură emoțională foarte mare și, pe lângă încărcătura emoțională pe care o are patologia psihiatrică, acum lucrez și cu copii.

12:42 dr. Ingrid Nicolau: Vreau să zic că asta intră cumva la ce fel de personalitate crezi că se potrivește pentru specialitatea asta. Mi se pare că trebuie să ai această calitate de a pune așa, cumva, o barieră la un moment dat. Adică trebuie să ai un echilibru între implicarea pe care o dai, pentru că trebuie să ai implicare, altfel nu merge în specialitatea asta, dar trebuie să știi să pui o barieră și să nu iei asupra ta anumite lucruri, să știi când trebuie să iei o pauză, pentru că te încarci cu foarte multe lucruri.

13:19 dr. Ingrid Nicolau: Sunt foarte multe situații triste în care te simți neputincios, în care nu știi ce soluție să mai găsești și e imposibil să nu te afecteze. Și, realmente, sunt patologii în care nu ai soluții foarte multe. Ai soluții de micromanagement, dar nu o soluție pentru patologia respectivă. Și trebuie să ai capacitatea să accepți situația, că până acolo se oprește, de acolo nu mai poți tu face nimic, nici ca medic.

Despre cazuri 13:49

13:49 dr. Cătălina Voinea: Ne puteți da exemplu de un caz mai interesant pe care l-ați întâlnit?

13:56 dr. Ingrid Nicolau: Toate cazurile din patologia psihiatrică sunt interesante. Nu ardea o particularitate a lor, pentru că n-ai să găsești o persoană cu același diagnostic care să se prezinte la fel, chiar dacă au exact același diagnostic. N-aș putea să dau un exemplu în momentul ăsta, doar că trebuie să reținem că toate sunt particulare, toate sunt deosebite, toate au ceva al lor și necesită, ca și particularitate a medicului, trebuie să ai foarte multă răbdare, foarte multă atenție la detalii,

14:34 dr. Ingrid Nicolau: la detalii precum mimică, gestică, postură, contactul vizual; trebuie să urmărești toate lucrurile astea, în așa fel încât să-ți dai seama că de multe ori se poate întâmpla ca un pacient care vine cu un diagnostic în timp să se dezvolte în altceva și să-ți dai seama că, ok, n-a fost asta la început.

14:52 dr. Ingrid Nicolau: Da, asta vreau așa să completez, că de foarte multe ori se întâmplă să vină un pacient, asta se întâmplă mai mult la pacienții care sunt internați sau pe care îi vedem de mai multe ori, că în prima fază stai de vorbă cu ei, cu părinții, auzi ceva, îți faci o idee și după aceea, stând de vorbă și punând întrebări și punând întrebări și mai departe, îți dai seama că povestea arată cu totul diferit și se schimbă la 180 de grade ideea pe care tu o aveai. Adică trebuie mereu să stai să sapi și să întrebi și să mergi până în pânzele albe să vezi, pentru că problema de foarte multe ori are rădăcini adânci.

Părinți care refuză/neagă tratamentul copilului 15:32

15:32 dr. Cătălina Voinea: Ați întâlnit părinți care au negat diagnosticul copilului sau nu au acceptat să fie tratat?

15:39 dr. Cristina Voinea: Da, adică marile probleme pe care le întâlnim, nu știu dacă în fiecare zi, nu e chiar în fiecare zi, dar săptămânal se întâmplă. Sunt foarte, foarte mulți părinți care vin cu copiii după ani de zile, mulți ani de zile de când există simptome, de când, nu știu, ei refuză să meargă la școală sau refuză să iasă din casă; adică chiar se întâmplă foarte multe cazuri, pentru că, pur și simplu, nu vor să accepte sau consideră că așa e copilul, așa e el, așa e firea lui. Dar, de fapt, sunt chestii în spate care nu sunt normale și care sunt rezolvabile.

16:18 dr. Cristina Voinea: Și sunt și părinți care, chiar și atunci când află diagnosticul copilului sau află care este problema, nu prea vor să accepte sau le ia foarte mult timp până să înțeleagă cu adevărat ce se întâmplă. Deci, da, ne lovim destul de des de problema asta. E adevărat că sunt, nu, nu aș putea să zic că sunt o majoritate. Sunt o parte dintre părinți; sunt și o parte dintre părinți care acceptă imediat, care fac imediat, pe moment, tot ce li se recomandă și, înțeleagă, există și partea asta.

16:52 dr. Cătălina Voinea: Înțeleg.

16:52 dr. Ingrid Nicolau: Din păcate, cum spunea Cristina mai devreme, există o toleranță foarte mare la boala psihică și, prin toleranța asta, se acceptă ca un adolescent sau un copil să stea cu simptomatologia respectivă foarte mult timp până să caute ajutor. Și da, chiar sunt părinți care refuză tratamentul, care nu acceptă diagnosticul; sunt sfătuiți să mai ceară și o a doua părere, nu-i nicio problemă, dacă asta îi ajută să ajungă mai repede la o concluzie, ca să poată să ajute copilul, foarte bine.

17:24 dr. Ingrid Nicolau: Iar când e vorba de tratament și mai ales când e vorba de urgență, adică chiar nu se poate sta fără tratamentul ăla, trebuie să-și asume responsabilitatea și și-o asumă în scris: că, în contra avizului medical, sunt de acord să nu își trateze copilul.

Părinți care au o patologie psihiatrică și acest lucru afectează copilul 17:42

17:41 dr. Cătălina Voinea: Și ce se poate face în situația în care, de exemplu, părintele copilului are și el, la rândul lui, o patologie psihiatrică de care poate nu e conștient sau pe care nu vrea să o trateze și asta îl afectează mai mult pe copil? Ce faceți în situația asta?

17:56 dr. Ingrid Nicolau: Trebuie să creezi cazul cu foarte multă căldură, cu foarte multă empatie și să creezi o relație și cu copilul, și cu părintele. În așa fel încât ți se permite la un moment dat, dacă vezi că ai loc și spațiu, să vii cu o recomandare și pentru părinte. Pentru că și lui îi e greu.

18:16 dr. Ingrid Nicolau: Adică și să poți să îi recomanzi: „Poate ar fi mai bine să vedeți un psihiatru de adulți sau poate ați avea nevoie de niște ședințe de psihoterapie.” E în regulă. E foarte în regulă să le recomanzi unde e cazul. Dar cu multă căldură și înțelegere pentru ei, pentru că și lor le este foarte greu.

Se pot rezolva patologiile? 18:36

18:36 dr. Cătălina Voinea: Din ce ați observat până acum, există riscul ca acești copii să devină adulți cu probleme sau, primind tratamentul din timp și frecvent, se pot rezolva aceste probleme?

18:54 dr. Ingrid Nicolau: Răspunsul la întrebarea asta depinde de foarte mulți factori. Adică, exact cum ai zis și tu, un factor este momentul începerii intervenției. Adică una e ca un părinte să se prezinte cu copilul la 2-3 săptămâni de la debutul simptomatologiei și să facă tot ce îi recomand să se facă. Și alta e să vină cu copilul la 7-10 ani, după 5-6 ani de simptome, și chiar și atunci să nu facă ce ar trebui să facă.

19:20 dr. Ingrid Nicolau: Deci sunt copii care au un diagnostic, au o problemă și se rezolvă. În jumătate de an, un an, depinde de la caz la caz. Sau sunt cazuri, și, pe lângă intervenție, depinde foarte mult de patologie, pentru că sunt anumite lucruri care se rezolvă sau sunt anumite lucruri care se mențin pe tot parcursul vieții, doar că au un impact foarte mic în funcționalitatea lor, cu terapie, cu medicație, cu diverse.

Cauzele care declanșează patologiile pacienților 19:52

19:52 dr. Cătălina Voinea: Dar ce ați observat? Adică nu știu dacă ne puteți dezvălui această informație, dar care ar fi unele dintre cauzele care declanșează aceste probleme la copii? Dacă, de exemplu, la un adult putem să acuzăm traumele din copilărie, la un copil pe ce putem să dăm vina?

20:09 dr. Ingrid Nicolau: Și la un copil putem să acuzăm traume din copilărie, adică nu e o diferenție de adul copil. Dar nu trebuie să uităm că e o patologie medicală, cu o predispoziție genetică foarte mare în spate. Adică, nu știu, o să dau un exemplu. Nu orice copil care a trecut printr-o situație de bullying dezvoltă un episod depresiv, dar unii îl dezvoltă. Ce are acel copil diferit?

20:39 dr. Ingrid Nicolau: Cel mai probabil, poate să fie o predispoziție genetică către un episod depresiv. Da, și pe lângă predispoziția genetică, mai sunt și factorii epigenetici din mediu. Mediul familial, mediul social, expunerea prelungită la telefon, la televizor, la ecrane, la ei cu atât mai mult, mai ales în primii ani de viață; are un impact mediul în care ei trăiesc. Și dacă se suprapune și peste o predispoziție genetică la o anumită patologie, avem rețeta perfectă pentru asta. Deci e așa, jumate-jumate.

Diferențe patologii adulți vs copii 21:18

21:19 dr. Cătălina Voinea: Ce diferențe există între patologiile cele mai frecvente pe care le întâlniți voi la copii față de cele mai frecvente patologii întâlnite la adulți?

21:30 dr. Ingrid Nicolau: La copii, o patologie foarte frecventă sunt tulburările de spectru autist, inclusiv tulburarea Asperger, care, cam asta e o diferență foarte mare între copii și adulți, pentru că, în principal, mai ales cele medii și severe sunt diagnosticate la copii, adică puțini adulți ajung să fie nediagnosticați.

21:55 dr. Ingrid Nicolau: La adulți, de exemplu, schizofrenia este foarte frecventă. Noi avem foarte puține cazuri cu debut așa de devreme și, ca punct comun, tulburările anxioase și depresive. Sunt și la copii, există și la adulți. Cam astea ar fi, să zic așa, diferențele. Există un pic diferit, dar sunt la ambele grupe de vârstă.

21:55 dr. Cătălina Voinea: Am înțeles.

Provocări 22:21

22:20 dr. Cătălina Voinea: Ce alte provocări ați întâlnit în această specialitate?

22:28 dr. Cristina Voinea: Am vorbit ceva mai devreme care m-a făcut să mă gândesc la o provocare. Ingrid, cred, că a spus. Reticența părinților față de medicație e o provocare foarte mare. Noi, oricum, nu avem foarte multe unelte terapeutice, să zic așa. Adică avem câteva medicamente pe care putem să le dăm la copii, care au studii, evident, în spate și care sunt aprobate pentru copii. Dar, din păcate, în România încă există stigma asta a medicației psihiatrice.

22:58 dr. Cristina Voinea: Foarte mulți părinți se tem că medicația o să dea dependență, că o să le distrugă creierul copilului și, din păcate, e o provocare foarte mare, pentru că sunt anumiți copii care au neapărat nevoie de medicație pentru buna lor dezvoltare și, uneori, te lovești de un zid, pentru că, efectiv, nici nu au răbdare să asculte, să înțeleagă pentru cei medicați. Sunt foarte, foarte reticenți și nu vor să asculte motivele pentru care copiii au nevoie de medicație și sunt extrem, extrem de multe zvonuri care circulă între părinți.

23:37 dr. Cristina Voinea: Adică se propagă așa niște zvonuri și aud: „Nu, că eu am auzit că nu funcționează.” Și, știi, da, noi vedem că funcționează. E adevărat, nu sunt toți așa, dar e o provocare foarte mare, pentru că sunt anumite cazuri unde necesitatea de medicație este extrem, extrem de mare și tu știi că acel caz nu va merge bine. Oricum, dozele pe care noi le dăm la copii sunt infime, adică nici măcar nu se apropie de dozele de la adulți și, cu atât mai mult cu cât sunt copii, noi încercăm să dăm cele mai mici doze care au efect, dozele se introduc treptat, adică noi avem precauții foarte mari, desigur.

24:18 dr. Ingrid Nicolau: Și o altă provocare care ar mai fi este că sunt unele situații care solicită soluții pe toate planurile. Trebuie să găsești niște soluții la școală, trebuie să găsești niște soluții în mediul familial. Uneori nu se poate, nu știu, din cauza condițiilor economice sau sociale ale familiei și de fiecare dată există o provocare să stai să te gândești cum pot eu să-l ajut pe copilul ăsta mai bine.

24:46 dr. Ingrid Nicolau: Și ce aș mai adăuga: sunt situații, sunt rare, dar sunt și viitorii colegi în calcul, în care poți să te lovești de momente de heteroagresivitate fizică către tine ca medic; adică poate să vină un copil într-o agitație psihomotorie foarte mare și să fie foarte încărcat, în așa fel încât să nu știe să mai gestioneze acele emoții și să le exercite prin niște episoade de heteroagresivitate. Deci trebuie să trebuie la șață în cap. E o provocare.

Cât de solicitantă este această specialitate și cum să faci față? 25:22

25:22 dr. Cătălina Voinea: Ce ziceți, cam cât de solicitantă e specialitatea asta? Vă oferă și timp să aveți grijă de viața personală sau să vă apucați de vreun hobby?

25:35 dr. Ingrid Nicolau: Da, chiar da. Adică, din punctul ăsta de vedere, nu mi se pare solicitantă. Ai timp să te ocupi și de tine și să faci cursuri, să te ocupi de hobby-uri. Pe partea emoțională și psihică, uneori e solicitantă, cum ziceam mai devreme. Adică, trebuie să cumva, cu timpul începi să-ți dai seama care e limita ta și când e cazul să-ți iei două-trei zile libere, să pleci la munte, să faci altceva, ca să te recreezi.

26:05 dr. Ingrid Nicolau: Dar da, în rest aș spune că e chiar foarte ok. e o nouă la fel de solicitantă fizic ca o specialitate chirurgicală, dar emoțional e super solicitantă. Adică trebuie să știi unde trebuie să pui diferența între tine și ce se întâmplă la spital, ce iei cu tine acasă, unde trebuie să te oprești. Trebuie să pui clar niște limite.

26:05 dr. Cătălina Voinea: Ce sfaturi, ce vă ajută pe voi să faceți față, să nu luați cu voi acasă?

26:40 dr. Ingrid Nicolau: Ar fi un lucru important. Eu discut cu colegii mei, de exemplu cu Cristina. Adică discutăm în cazurile între noi, dezbatem și ne ajută asta. Adică, mai ales când pleci, că se întâmplă să pleci încărcat emoțional, mă ajută foarte mult să discut cu colegii mei. Evident, colegii mei, pentru că sunt clauze de confidențialitate, o să o răspundire, dar asta mă ajută foarte mult, pentru că știu că e cineva care înțelege.

27:09 dr. Cristina Voinea: Da, pe lângă ce zice Ingrid, eu, cumva, prefer să mă focusez pe partea pozitivă. Adică prefer să mă gândesc la ce impact am în dezvoltarea lui, în a-i schimba situația, și încerc cumva să mă focusez mai puțin pe partea negativă. E adevărat că sunt cazuri unde, oricât ai încerca să faci chestia asta, tot te întristezi, dar, exact ce zice Ingrid, cumva, când discutăm despre lucrurile astea și ne dăm seama că suntem în aceeași situație împreună, devine un pic mai ușor. Și cam asta.

27:09 dr. Cătălina Voinea: Super.

27:49 dr. Ingrid Nicolau: Trebuie să-ți reamintești constant că uneori, pur și simplu, sunt lucruri pe care poți să le faci tu ca medic și sunt lucruri care nu mai țin de tine. Și când se întâmplă anumite situații, trebuie să fii acolo prezent, cât de cât conștient, cu tine să zici: „Ok, stop, asta nu ține de mine. Aici nu am ce să fac.”

28:07 dr. Ingrid Nicolau: Și mai sunt și toate cazurile care au un final fericit, care sunt o bună parte din... Adică, aș zice, chiar mai mult de 50% sunt cazuri care merg foarte bine și care îți dau așa o satisfacție. Îți aduce aminte de ce faci chestia asta. Îți aduce aminte că ai un final fericit. Și asta te face să mergi mai departe, chiar și în momentele mai grele. Deci, punând în balanță reward-ul față de provocări, reward-ul cântărește mai mult. Da.

Materiale de studiu utile 28:39

28:39 dr. Cătălina Voinea: Ca materiale de studiu, ce materiale recomandați, care ar fi utile la început de drum?

28:47 dr. Ingrid Nicolau: Eu le-aș recomanda colegilor care se gândesc să aleagă specialitatea asta sau viitorilor colegi care o să vină să nu se încarce cu foarte multe cărți în momentul de față, că nu e cazul. Trebuie să o ia treptat, o să primească toate informațiile de care au nevoie. Dar așa, pentru mici informări, pot să se uite în DSM, e biblia clasică, cu suficiente informații pentru început despre fiecare patologie psihiatrică, atât la copii, cât și la adulți.

29:14 dr. Ingrid Nicolau: Sau doar, dacă vor să vadă ceva doar pentru copii, este un site, IACAPAP, care se scrie exact cum se aude. Și acolo e un textbook, într-adevăr în engleză, dar cu patologii care țin de psihiatrie pediatrică. Tot așa, pe scurt, frumos structurate; pot să afle niște informații, să vadă ce părere au, dacă îi tentează să lucreze cu astfel de patologii mai departe. Mai ai de adăugat ceva, Cristina?

29:42 dr. Cristina Voinea: Da, mă gândeam la Rathors și la Kaplan, care sunt așa... Bine, din nou, intră dare dreptate. Să nu se apuce pe legii noștri acum să citească din astea. Dar așa, în momentul când vor intra în specialitate, Rathors și Kaplan sunt așa, bibliile, să zicem. Adică DSM-ul este mai mult pe partea de criterii de diagnostic. Pe când astea sunt cărți care sunt așa mai... integrează mai multe lucruri. Și partea de tratament, și partea de diagnostic, și epidemiologie; sunt cărți așa, mai extensive.

30:20 dr. Cristina Voinea: Dar, din nou, o să primească toate informațiile când o să ajungă în spital și o să se uite și ei prin cărțile alea, să vadă cum mi se pare, că le avem și noi. Deci e în regulă.

Posibilități de practică în străinătate. Recunoaștere specialitate în străinătate 30:32

30:31 dr. Cătălina Voinea: Ce posibilități de practică sau de stagii în străinătate există?

30:36 dr. Cătălina Voinea: Și e foarte important dacă e cumva recunoscută specialitatea în străinătate.

30:36 dr. Ingrid Nicolau: Europa se împarte așa, cam în jumătate, nu neapărat egale, adică majoritatea țărilor recunosc specialitatea și oricum există în acele țări specialitatea de sine stătătoare, așa cum e și la noi, nu ca supraspecializare a psihiatriei. Există și țări, mai puține la număr, cred că undeva în jur de 10, unde întâi trebuie să faci psihiatrie sau trunchi comun și apoi să te supraspecializezi în psihiatrie pediatrică, dar chiar și în acele țări te poți duce să faci direct stagiul de psihiatrie pediatrică, pentru că se fac cumva niște echivalări.

31:18 dr. Ingrid Nicolau: E clar, există niște diferențe între sistemul românesc și alte sisteme, dar chiar și așa te poți duce fix pe bucata ta de psihiatrie pediatrică să faci practică. Există foarte multe oportunități, adică poți să mergi în foarte multe țări. În principiu, țările care au sistemul cel mai bine dezvoltat pe partea de psihiatrie pediatrică sunt țările nordice, plus Olanda și Anglia. Cam astea sunt țările unde psihiatria pediatrică e foarte bine dezvoltată și se bagă foarte mulți bani în cercetare pe partea asta. Nici oportunități există, cu siguranță.

31:18 dr. Cătălina Voinea: Minunat, da.

În ce alte centre de pregătire se poate face rezidențiatul pe psihiatrie pediatrică? 31:56

31:55 dr. Cătălina Voinea: Dar la noi în țară mai există și alt centru universitar care oferă pregătire în psihiatrie pediatrică, în afară de București?

32:05 dr. Ingrid Nicolau: Din câte știu eu, e Bucureștiul, Clujul și Timișoara. Nu cred să mai fie altele. Nu, astea trei sunt.

Competențe și supraspecializări 32:14

32:13 dr. Cătălina Voinea: Din punct de vedere al competențelor și supraspecializărilor, ce poți să faci pe psihiatrie pediatrică?

32:24 dr. Ingrid Nicolau: Nu prea există supraspecializări în sens oficial. Fiecare medic primar are cumva așa o preponderență a patologiei pe care o vede. Că, bine, nu există pur și simplu o patologie pe care o vede, dar are așa două-trei patologii la care el e mai bun și, cumva, pacienții pentru asta îl caută. Și ca și competențe, cred că singura ar fi psihoterapia, de mers mai departe, pe care poți să o faci separat, pe lângă; evident, sunt cursuri separate, este formare separată în psihoterapie, dar cam astea sunt. Nu prea avem noi supraspecializări.

33:08 dr. Ingrid Nicolau: Sunt, ca și supra-specializări, vorbim de psihiatrie adulți, neurologie pediatrică, cred că și pediatria, pentru că avem, mă rog, câteva luni și acolo, dar... Da, să practicăm două specializări. Da, da, da, da. E două așa. Nu faci puțin, adică și dacă vrei să faci psihiatrie adulți, cred că îți echivalezi un an, nu îți echivalezi foarte mult din ce ai făcut unul ca și din psihiatrie pediatrică.

33:37 dr. Ingrid Nicolau: Deci, practic, nu sunt foarte multe stagii; dacă ai vrea să începi prima dată cu o psihiatrie generală de adulți, ca după aia să faci psihiatrie pediatrică, ar trebui practic să o iei de la capăt, că nu ți se echivalează foarte multe stagii. Se echivalează niște stagii, dar tot mai e ceva ani de făcut, cred că cu trei jumate, patru ani, tot mai e. Ai zis bine, un an, un an de zile este partea comună între psihiatria de adulți și psihiatria de copii.

34:07 dr. Ingrid Nicolau: În general, nu prea știu să existe oameni care să facă asta; adică, de obicei, maxim se transferă între specialități, dar cumva în primii doi ani, când își dau seama că nu sunt potriviți pentru una sau pentru alta. Dar, având în vedere că patologia e destul de diferită, nu prea face nimeni ambele lucruri, plus că nu poți să lucrezi nicăieri în ambele specialități, adică ori ești pe copii, ori ești pe adulți.

Despre psihoterapie 34:31

34:32 dr. Cătălina Voinea: Ați vorbit despre psihoterapie ca o competență pe care poți să o iei. Știți cumva cum se procedează? Ați zis că o faceți extra, dar cât durează procesul și ce implică?

34:44 dr. Ingrid Nicolau: Depinde de formare, depinde de formarea în psihoterapie pe care o alegi. Eu și Cristina suntem în formare de psihoterapie, dar în două specializări diferite. Eu sunt în terapie de familie, cuplu, copil și adolescent. Cristina e în terapie cognitiv-comportamentală. Sunt multe variante. Și depinde de școala de formare în care te duci, depinde de formarea pe care ți-o alegi. Știu că, în general, au de la doi până la patru ani.

35:14 dr. Cristina Voinea: Chiar un pic mai mult. Adică a mea durează cinci ani în total. Știi, și formarea în psihanaliză e și mai lungă, de vreo șapte-opt ani, cam așa. Da, dar variază. De la patru, cinci, șapte ani. Aplici, adică se afișează pe site-ul școlii respective când sunt perioadele de înscriere. Se aplică plictor scrisoare de intenție și un CV.

35:42 dr. Ingrid Nicolau: Cumva, trebuie să stai să te gândești în primul an, să-ți dai seama cam pe ce parte de psihoterapie ai vrea să mergi. Că fiecare persoană e potrivită pe o anumită parte. Fiecare persoană are anumite preferințe, să zic, pentru patologii pentru care se potrivește un anumit tip de psihoterapie. Și în momentul când ți-ai ales ce crezi tu că ai vrea să faci, aplici. Și există o perioadă mai lungă de cursuri. După, intri și în supervizare. Adică, practic, începi să ai clienții tăi proprii, ca să începi să practici. Și după perioada de supervizare, atunci ajungi să îți iei atestatul de practică.

36:19 dr. Ingrid Nicolau: Cu supervizare, încă ești un pic ca în școală, doar că ai pacienții tăi, ai clienții tăi din terapie și discuți cazul cu un supervizor, cu o altă persoană mai mare, care te îndrumă. Cum o să projetezi.

36:19 dr. Cătălina Voinea: Ca și criterii, trebuie să termini medicina sau psihologia sau poate oricine?

36:41 dr. Ingrid Nicolau: Trebuie să termini ori facultatea de psihologie, ori să fii medic psihiatru. Și cred că mai sunt câteva... Și ca student la medicină și psihologie poți să intri. Dar aici depinde foarte mult de la școală la școală, pentru că, de exemplu, cred că există oarecum o reticență sau o altă... Să nu fie prioritate, de exemplu, studenții la medicină, pentru că trebuie să ai cumva niște noțiuni ca să ajungi să faci psihoterapie.

37:15 dr. Ingrid Nicolau: Pentru că, în momentul când începi să faci formarea asta, nu o să stea nimeni să-ți facă teoria diagnosticelor sau să-ți pună criteriile de diagnostic pentru o anumită patologie. Tu, practic, vii cu informațiile astea, noi, ca psihiatri, din clinică, și psihologii din lectura lor proprie și ce fac în facultate, și cumva faci partea de psihoterapie. E adevărat că înveți la unele cursuri și diagnosticul, dar așa, foarte pe scurt. Deci trebuie cumva să vii cu niște noțiuni și nu, nu poate oricine. Adică trebuie să fii în partea asta de psihiatrie și psihologie ca să poți să faci cursurile.

37:15 dr. Cătălina Voinea: Este mai eficientă la copii decât în cazul adulților, psihoterapia?

38:00 dr. Ingrid Nicolau: Depinde. Depinde de caz, depinde de psihoterapeut, depinde de tipul de psihoterapie, depinde de situații, e foarte variabil. Poate ai mai multe șanse la un copil, pentru că încă e într-o perioadă de dezvoltare și cortexul lui prefrontal încă nu e complet dezvoltat, și poate asta, dar chiar depinde. De la caz la caz.

Posibilități de angajare după terminarea rezidențiatului 38:24

38:24 dr. Cătălina Voinea: Ce posibilități de angajare există după ce termini rezidențiatul pe psihiatrie pediatrică? Se scot posturi?

38:24 dr. Ingrid Nicolau: Situația cu posturile e cam la fel ca în celelalte specialități. Adică majoritatea covârșitoare care termină lucrează în privat. Și acolo există destul de multe posibilități de angajare. Bine, mai sunt și, adică în București, este spitalul nostru, Spitalul Obregia, mai este Spitalul Gorgos, care este undeva la Titan, și mai sunt cumva ambulatorii de psihiatrie pediatrică în spitalele astea de pediatrie.

39:03 dr. Ingrid Nicolau: Dar sunt și foarte, foarte multe clinici private unde poți să te angajezi. Pentru că o bună parte din patologia noastră se poate vedea în ambulatoriu. Adică nu ai neapărat nevoie ca toți să stea internați sau să vină să-i consulți la spital. Și sunt foarte mulți părinți care se duc în ambulatoriu, în privat.

39:24 dr. Cătălina Voinea: Și în străinătate, probabil, nu știu dacă, se caută și acolo, nu?

39:24 dr. Ingrid Nicolau: Da, da, da, se caută, se caută. Avem și colegi care pleacă în străinătate. Tot în țările mai sus pe care le-am menționat și pentru stagii, adică în Suedia, Norvegia, Anglia, cam pe acolo se duc. Bine, sunt și alte țări unde se duc, dar cam astea sunt preponderente, pentru că, clar, oamenii vor să se ducă, adică pleacă dintr-un loc, unde să fie mai dezvoltată specialitatea asta și unde oportunitățile să fie mai bune, și nu e situația asta în toată Europa.

România vs străinătate 39:58

39:58 dr. Cătălina Voinea: V-ați gândit vreodată de ce în țările nordice sunt mai căutate sau sunt mai dezvoltate clinicile pe psihiatrie și psihiatrie pediatrică?

40:09 dr. Cristina Voinea: Un sistem educațional mai bun acolo, de la grădiniță începând. Și mult mai puțină stigmatizare a patologiilor psihiatrice față de cum e la noi. Adică, cumva, situația începe încet, încet să se remedieze. Adică părinții, față de înainte, recunosc mai des și cumva s-a ajuns la o conștientizare, mai ales la copiii mici mă refer. Deși încă ne luptăm cu zvonurile astea și cu preconcepțiile astea, că băieții vorbesc mai târziu, „lasă, că își dă el drumul să vorbească”.

40:53 dr. Cristina Voinea: Cumva, încet, încet începem să depășim chestia asta și, nu știu, majoritatea medicilor diagnostichează și tratează după protocoalele internaționale. Adică, chiar, poate, cum să zic, posibilitățile educaționale sunt mai scăzute, dar, de exemplu, pe partea de terapie pentru tulburarea de spectru, chiar stăm foarte bine comparativ cu alte țări din Europa. Adică e foarte bine dezvoltată, avem foarte mulți terapeuți în orașele mari, mai ales, nu în provincie, dar mergem spre bine și noi. Da, sunt lucruri bune.

41:33 dr. Ingrid Nicolau: Asta e singurul motiv pe care l-am identificat eu legat de alte țări, că e mai puțină stigmatizare, chiar dacă și la noi se face acum o schimbare, exact cum a zis și Cristina. Și e accesul mai ușor la informații de pe internet. Adolescenții care ne vin sunt foarte bine informați, adică uneori nu știu mai bine decât noi, ne spun clar prin ce trec. Și cred că se identifiză un război.

42:02 dr. Ingrid Nicolau: Da, da. Și ai mai facil accesul, pentru că nu-ți mai e teamă să te duci cu copilul sau tu, ca adult, să te duci să ceri ajutor la un serviciu de psihiatrie, într-un serviciu de sănătate mintală, dacă ai ști că nu ești judecat pentru asta.

42:02 dr. Cătălina Voinea: Am o întrebare pentru amândouă acum.

Cel mai frumos lucru la psihiatria pediatrică 42:22

42:25 dr. Cătălina Voinea: După experiența asta și după tot ce ați expus, și minusuri, și provocări, care este cel mai frumos lucru pe care îl vedeți la specialitatea asta?

42:38 dr. Cristina Voinea: Că ai șansa să ai un impact foarte mare asupra dezvoltării lor. Adică chiar avem foarte mulți copii pe care îi vedem și care sunt aduși la noi și, în momentul în care ne implicăm foarte mult, chiar le schimbăm complet cursul vieții și dezvoltarea. Și asta e, nu știu, mi se pare că nu se poate compara cu nimic satisfacția asta. Știi că ai avut acolo ceva de spus în drumul lui.

43:11 dr. Ingrid Nicolau: E o satisfacție pe care o obții mai greu. Sunt complet de acord cu Cristina, pentru că asta ar fi și răspunsul meu. E o satisfacție pe care o obții mai greu, care te cam chinui să o obții, dar și când vine și vezi copilul la evaluare și îl vezi cât de bine e, nu poți să descrii.

43:11 dr. Cătălina Voinea: Ați schimba specialitatea asta sau?

43:35 dr. Ingrid Nicolau: Nu. De nimic în lume.

43:35 dr. Cătălina Voinea: Foarte bine.

Sfaturi pentru viitorii medici rezidenți 43:41

43:38 dr. Cătălina Voinea: Păi, mai avem o singură întrebare pentru voi, și anume: ce sfaturi aveți voi pentru viitorii medici rezidenți?

43:49 dr. Ingrid Nicolau: Eu aș zice așa. Primul, chiar să-și aleagă specialitatea în funcție de ceea ce le place. Nu se poate compara nimic. Mi se pare că nu ar trebui aproape nimic luat în considerare. Adică să faci o specialitate pentru beneficii sau pentru salariu sau pentru nu știu ce e foarte greșit și la un moment dat o să te prindă din urmă. În momentul când faci ceea ce îți place și te dedici cu adevărat, orice specialitate devine frumoasă și ponderea pe care tu o ai în grija pacienților devine din ce în ce mai mare.

44:25 dr. Ingrid Nicolau: Să fie curioși și să învețe mereu lucruri noi și să-și trateze pacienții cu compasiune și cu empatie și să dea tot ce pot, pentru că se vede clar diferența în momentul când tu, ca medic, te implici și dai tot ce poți și încerci să găsești toate soluțiile, versus atunci când ești pasiv și, ok, consult pacientul, îi dai un diagnostic și îi dai acolo un tratament și aia. Pentru că, cel puțin la noi, la copii, de foarte multe ori e chiar nevoie să te lupți. Să te lupți cu părinții, să te lupți cu școala, să te lupți cu tot, pentru că nu iese mereu din prima ce vrei tu.

44:59 dr. Ingrid Nicolau: Adică nu sunt din copii la noi, le spunem ce ar trebui să facă și se întâmplă. Nu, se întorc la evaluare, vedem că nu au făcut ce trebuiau să facă, părinții, că n-au schimbat lucrul ăla, le spui din nou, te lupți din nou. Și până la urmă îți iese. Deci, cu siguranță, e nevoie de implicare maximă. Ce sfat aș mai avea eu pentru viitorii colegi?

45:22 dr. Ingrid Nicolau: Să nu se încarce foarte tare pentru examenul ăsta, pentru că examenul de rezidențiat noi îl facem greu, nu el este greu. Îl facem foarte greu, punem foarte multe presiuni pe noi pentru a obține un anumit punctaj. Și se întâmplă uneori să nu poți să obții punctajul ăla, pentru că e o zi din viața ta în care apar foarte multe variabile pe care poate nu poți să le controlezi.

45:43 dr. Ingrid Nicolau: Și e ok, e ok, chiar dacă se întâmplă și asta, chiar dacă se întâmplă să nu-ți alegi specialitatea pe care ți-o dorești tu, pe care ai visat-o toată facultatea ta. Am colegi care știau din anul întâi, de când au venit la facultate, ce specialitate vor să-și ia, și și-au luat-o, și și-au dat seama când au ajuns acolo că, de fapt, nu li se potrivește și nu le place și s-au transferat.

46:03 dr. Ingrid Nicolau: Și vreau să vă zic că există soluții, adică stați liniștiți: indiferent ce se întâmplă în acest examen, el nu va deveni o oglindă pentru voi. Și există categoric soluții, chiar dacă poate nu vă luați din prima ceea ce vă doriți, sunt variante. Sau s-ar putea să ajungeți undeva unde nu vă așteptați și chiar să vă placă, să vi se potrivească, să fie ceea ce trebuia pentru voi.

46:24 dr. Ingrid Nicolau: Să alegeți cu inima, cu căldură și să nu vă lăsați influențați, cum a zis și Cristina, nici de părinți; dacă era după părinții mei, ajungeam cardiolog. Acum e alegerea doar a voastră și cu voi veți trăi cea mai mare parte din viață lucrând în meseria asta; alegeți-o cu cap.

Final 46:47

46:43 dr. Cătălina Voinea: Super! Păi, fiindcă am ajuns la final, vă mulțumim pentru că ați fost atât de sincere și că ați dorit să împărtășiți cu noi și cu viitorii rezidenți experiența voastră. Pentru că de asta au ei cea mai mare nevoie acum, de ghidare, să înțeleagă de la fiecare medic rezident, acum, indiferent de ce an e, să înțeleagă că a trecut și el pe acolo și că există viață și după rezi.

47:10 dr. Cătălina Voinea: Și, cel mai important, să o facă cu cap și să o facă cu sufletul și să-și aleagă ceea ce își dorește cu adevărat, nu să se ia după alții. Și de asta vă mulțumim și vă urăm mult succes în cariera pe care v-ați ales-o, care, se vede sincer, se vede că vi se potrivește. Și poate pe viitor o să fiți dispuse să mai colaborăm.

47:10 dr. Cristina Voinea: Cu gran siguranță, mulțumim mult de tot pentru invitație.

47:36 dr. Cristina Voinea: Cred că vorbesc și în numele lui Ingrid că ne-a făcut foarte mare plăcere și, cu siguranță... Și mult succes la rezi, și chiar există viață după, așoverea viață chiar foarte frumoasă, mai e puțin. Și pe viitorii colegi din psihiatrie pe iată, te de bai așteptăm, să vă cunoaștem.

47:36 dr. Cătălina Voinea: Super! La revedere! La revedere!