00:00 dr. Cătălina Voinea: Salutare și bine v-am regăsit la episodul numărul 105 din podcastul Grile-Rezidentiat.ro. Avem un mic update cu privire la platformă. Vom introduce o serie de funcții noi, echipa tehnică lucrează de zor, iar o echipă de medici lucrează la un nou tip de conținut. Și pentru că am primit întrebarea asta în trecut, și mai precis: vor fi gata noile funcții până la rezi 2025?
00:25 dr. Cătălina Voinea: Nu putem să garantăm, este un update imens, dar cu siguranță cei care dau rezi în 2026 se vor bucura de ceea ce urmează să vină pe platforma Grile-Rezidentiat.ro. Între timp, mult spor pe ultima sută de metri celor care dau rezi în noiembrie. Noi continuăm să filmăm episoade de podcast, astfel încât să mai venim cu câteva episoade noi până la repartiție. Așadar, dacă ai o recomandare de medic fain, a cărui poveste vrei să o cunoști, dă-ne de știre printr-un DM pe Instagram. Acum să începem discuția de astăzi despre oncologie și hematologie pediatrică alături de dr. Teodora Negoiță. Să-i dăm drumul!
Întrebare și răspuns, super rapid 01:01
01:02 dr. Cătălina Voinea: Dimineață devreme la consult cu micuții pacienți sau noapte lungă în camera de gardă?
01:02 dr. Teodora Negoiță: Dimineață devreme. Prefer mereu să înceapă ziua cât mai de dimineață și să am restul zilei. Cumva să-mi rămână timp și pentru viața reală, în afara spitalului.
01:02 dr. Cătălina Voinea: Mentor care îți dă libertate să încerci noi abordări sau mentor care te ghidează pas cu pas?
01:28 dr. Teodora Negoiță: Care îmi dă libertate. Cred că mă dezvolt mai mult așa.
01:28 dr. Cătălina Voinea: Ok.
01:28 dr. Teodora Negoiță: Mă ajută să știu totuși că mentorul care îmi dă libertate e și acolo, în caz că nu sunt sigură de pasul pe care trebuie să-l fac. Dar mi-ar plăcea să am libertatea, să nu mă simt restricționată.
01:28 dr. Cătălina Voinea: Ia să mai vedem. O zi plină cu micuții pacienți energici sau gărzi liniștite, dar lungi, unde doar aștepți posibile urgențe?
01:28 dr. Teodora Negoiță: Hmm. Cred că ziua plină cu pacienți.
01:58 dr. Cătălina Voinea: Noaptea oricum e mai greu să te concentrezi, să...
02:02 dr. Teodora Negoiță: Da. Și să stai așa, să aștepți, să știi că nu se știe niciodată când vine și ce vine. Da. Cred că e mult mai stresant.
02:12 dr. Cătălina Voinea: Pacientul ideal: cuminte și liniștit sau curios și pus pe întrebări?
02:16 dr. Teodora Negoiță: Curios și pus pe întrebări.
Introducere dr. Teodora Negoiță 02:18
02:18 dr. Cătălina Voinea: Super. Bun. Bine ai venit, Teodora.
02:18 dr. Teodora Negoiță: Bine te-am găsit.
02:18 dr. Cătălina Voinea: Noi vrem să-ți mulțumim că ai acceptat invitația și că ai venit în persoană. Să vorbim un pic și despre patologia asta și specialitatea asta, care... Nu știu câți dintre cei care vor să dea rezidențiatul se gândesc ce implică și poate chiar fug de ea.
02:42 dr. Cătălina Voinea: Și câți sunt cei care vor să aducă un bine și să intre în spital și cumva să contribuie la bunăstarea pacienților și să meargă și pe partea asta de „haide să știu cum să-i abordez și pe ei, și pe părinții pacienților”. Și să aduc un bine într-o secție atât de, să zicem, încărcată. Și de aceea vrem să te felicităm pentru curaj, că ai venit să ne povestești despre cum este rezidențiatul pe oncologie pediatrică. Și sper să avem un podcast cât mai reușit.
De ce a ales Oncologia pediatrică? 03:24
03:21 dr. Teodora Negoiță: Și eu sper și vă mulțumesc din nou pentru invitație.
03:21 dr. Cătălina Voinea: Putem să începem cu întrebarea clasică. Dacă tu, când ai început facultatea, te-ai gândit că asta e specialitatea pe care ți-o dorești sau a venit pe parcurs? Și dacă a venit pe parcurs, ce te-a determinat pe tine să o alegi?
03:40 dr. Teodora Negoiță: Nu. Deci nu am pornit pe calea asta în niciun caz cu certitudini sau cu o cale sigură, așa, care a venit clar. A fost cumva o luptă interioară, pentru că mi-au plăcut dintotdeauna copiii foarte, foarte mult.
03:55 dr. Teodora Negoiță: Și din cauza faptului că mi-au plăcut atât de mult, m-am întrebat dacă, mi-aș alege o specialitate pediatrică și aș lucra implicit cu copii bolnavi, nu m-aș implica și aș suferi mult prea mult, până la un nivel la care, nu știu, să mă împiedice să păstrez echilibrul ăla necesar ca medic.
04:14 dr. Teodora Negoiță: Și m-am întrebat de multe ori dacă ar fi potrivită sau nu, am jonglat cu ideea, dar cumva am lăsat-o undeva în spatele minții, acolo.
04:23 dr. Teodora Negoiță: Mi se pare interesant cumva că dintotdeauna părinții, prietenii, toate cunoștințele mi-au zis, de când am început medicina, mi-au zis: „Măi, eu te văd pe tine pediatru.” Pentru că, nu știu, cumva cred că au observat că cumva străluceam așa, nu știu, au văzut felul în care mă raportez la copii și cât de ușor creez o conexiune cu ei și că vine cumva firesc așa, fără să forțez, fără să fac nimic special. Cumva și ei parcă se simțeau atrași într-un mod natural așa de mine și era reciproc.
04:55 dr. Teodora Negoiță: Și am tot lăsat așa chestia asta, am zis „poate, poate”, dar n-a fost clar, n-a fost clar de la început și a venit după multe întrebări și cumva am avut așa o luptă cu mine, dacă să fac sau nu, dacă ar fi bine sau nu.
De ce Oncologie și hematologie pediatrică și nu Pediatrie? 05:15
05:15 dr. Cătălina Voinea: Și cum ai ales oncologia pediatrică și nu pediatria, de exemplu? Că dacă la pediatrie, într-adevăr, te gândești că, fiind atât de atașată de copii, și acolo îi vezi că se vindecă și sunt bine și toate cele, cum ai ajuns pe partea de oncologie pediatrică, unde sunt cazuri unde nu e cel mai bun outcome?
05:38 dr. Teodora Negoiță: Am știut mereu că vreau să lucrez cu o patologie cronică. Nu prea îmi place patologia acută, în care vine cazul, vine un copilaș, se rezolvă foarte repede problema și relația medic-pacient se încheie. Cumva mi-am dorit să am o relație mai de lungă durată cu pacientul și să atingă o altă profunzime, cumva să fie ceva mult mai adânc, în care ajungi să cunoști copilul, să cunoști ce îi place să facă, care sunt jucăriile lui preferate, la ce liceu vor să meargă și detalii de genul ăsta. Și cumva, nu știu, mi s-a părut că are o anumită profunzime pe care n-aș fi găsit-o în pediatria generală.
Încărcătura emoțională generată de specialitate 06:20
06:21 dr. Cătălina Voinea: Cum s-a dovedit până la urmă? A fost reală frica asta a ta că, dacă ești atât de, nu știu, spre copilaș, suferi mai mult?
06:21 dr. Teodora Negoiță: Da. Da, ok. Da, am suferit foarte mult și încă sufăr. N-aș putea să mint să zic că am găsit echilibrul ăla în care să știu exact cât să iau asupra mea și unde să-mi pun cumva stop și să zic: e o barieră, de aici încolo, da, nu preiau asupra mea. E normal să simt, să fiu acolo, să accept emoția aia, dar să nu iau asupra mea încât să mă consume.
07:01 dr. Teodora Negoiță: E destul de greu, încă nu pot să zic că am atins punctul ăla, dar cumva totuși văd o evoluție, adică față de primul an de rezi văd că gestionez altfel situațiile astea și emoțiile le trăiesc altfel. Nu le mai las să mă acapareze, da, la fel ca în primul an.
07:01 dr. Cătălina Voinea: Ok.
A regretat alegerea? 07:19
07:20 dr. Cătălina Voinea: Și ai regretat vreodată alegerea?
07:26 dr. Cătălina Voinea: Adică puteai să-ți alegi, nu știu, gastropediatrică și să ai de-a face cu pacienți care sunt tot la fel pe boală cronică, sau pneumopediatrică și...
07:26 dr. Teodora Negoiță: N-am regretat niciodată.
07:26 dr. Cătălina Voinea: Ok.
07:37 dr. Teodora Negoiță: M-a făcut să-mi pun multe, multe întrebări de multe ori, mai ales în momentele astea mai dificile. Dar nu, până la momentul în care, până la punctul în care să regret n-am ajuns niciodată. Dar da, mi-am pus foarte multe întrebări, m-am întrebat: sunt în locul potrivit sau nu? A fost bine că m-am băgat în treaba asta. E greu.
07:37 dr. Cătălina Voinea: Ok.
08:02 dr. Teodora Negoiță: N-am găsit încă răspunsuri la toate întrebările astea pe care încă mi le pun, dar poate nici nu trebuie să le găsesc. E cumva o incertitudine în specialitatea asta pe care trebuie să o accepți. Trebuie să știi de la început că nu vei găsi răspunsuri la tot. Dar da, trebuie să fii conștient de asta și trebuie să știi dacă poți să-ți asumi așa ceva sau nu.
08:24 dr. Cătălina Voinea: Ai ajuns probabil și într-un moment, să zicem, mai lău în care ai ajuns să te întrebi care mai e rostul vieții, dacă e atât de multă suferință și...
08:36 dr. Teodora Negoiță: Da, văd foarte, foarte multă suferință zi de zi, dar mi se pare cumva particular oncologiei pediatrice față de oncologia de adulți, de exemplu, că în oncologia pediatrică, da, e o patologie oncologică, dar totuși sunt copii. Și copiii, de multe ori, mai ales cei mici, nu realizează, ei nu știu, nu știu ei ce e la cancerul și nu știu că gata, sunt bolnav și trebuie să fiu supărat și mereu e tristețe.
09:07 dr. Teodora Negoiță: Nu, din contră, deci ei au foarte multe perioade în care au stare foarte bună și pe secție la noi e foarte dinamic, e foarte mare veselie, da. De multe ori, înainte de vizită, trebuie să căutăm copilașii pe unde sunt și găsim că se joacă în camera de joacă, sunt cu trotineta, se întrec pe acolo, pe holuri. Adică, cumva, balansează partea asta, în care ei se joacă în continuare, chiar dacă au o patologie oncologică, se joacă, se bucură, și se desenează, te așteaptă cu desene, îți dau pupici, adică e foarte drăguț, da.
Pacienții optimiști 09:44
09:44 dr. Cătălina Voinea: Crezi că și, practic, atitudinea asta a lor și faptul că sunt mereu veseli și nu știu exact ce au și sunt mereu cu zâmbetul pe buze și nu văd răul din fața lor îi ajută și în tratament și funcționează mai bine și cumva nu le este suprimată, cumva, partea aia care ar putea să ducă tratamentul să eșueze?
10:06 dr. Teodora Negoiță: Da, deci chiar pot să zic că am, nu știu dacă e doar o părere personală, dar mi se pare că merg mult mai bine copiii care pleacă cumva cu o viziune optimistă așa și care nu se concentrează pe partea asta negativă. Și de fiecare dată și zi de zi, la vizită, la orice, încerc să-i fac pe copii să vadă chestia asta,
10:27 dr. Teodora Negoiță: că uite, putem să ne concentrăm mereu pe ce e rău, poți să simți că te doare ceva, poți să simți că, nu știu, nu te simți bine sau că ți-e greață, dar poți să vezi și partea bună. Îi pun mereu să-și imagineze care e drumul pe care l-au parcurs, unde au ajuns deja și că trebuie să fie mândri de ei și să fie conștienți cât de puternici sunt, cu fiecare zi care trece.
10:51 dr. Teodora Negoiță: Și da, chiar contează. Vezi că dacă încerci să-i distragi de la toată chestia asta, dacă îi faci să se gândească la altceva și le găsești activități de făcut, vorbești cu ei, îi faci să înțeleagă exact de ce trebuie să facă anumite tratamente, chiar dacă îi fac să se simtă rău pe termen scurt, dacă îi faci să înțeleagă că totul e spre binele lor și că toată echipa aia acolo e ca o familie care îl are pe copilul ăla în centru și încearcă să-l facă să ajungă la finishul ăla cât mai bine,
11:24 dr. Teodora Negoiță: înțeleg și ei chestia asta. Și dacă îi tratezi ca pe un partener, nu să zici: „A, e copil, e mic, nu înțelege, n-o să-i explic lui, vorbesc doar cu părintele.”
11:35 dr. Teodora Negoiță: Mie nu-mi place abordarea asta și mereu așa tratez copilul. Îl iau la nivelul lui, mă adaptez la nivelul lui și explic exact: „Uite, avem de făcut asta. E posibil să te simți așa. Trebuie să te aștepți la chestia asta, la chestia asta.” Odată ce înțeleg chestia asta, sunt mult mai complianți, înțeleg cumva și acceptă și te lasă să faci lucrurile pentru ei.
12:00 dr. Cătălina Voinea: Prin încredere în tine.
12:01 dr. Teodora Negoiță: Exact, prind încredere. Și mi s-a părut întotdeauna că nu e nevoie să recurgi la forță, să încerci să forțezi lucrurile, că sunt copii și câteodată se opun. Pentru că, dacă nu înțeleg de ce trebuie să faci un gest, se opun.
12:16 dr. Teodora Negoiță: Dacă ești prezent și ai cuvintele alea la tine în momentele-cheie, îi faci să înțeleagă și aproape de fiecare dată copilul se schimbă radical și te lasă și cumva lucrează cu tine și te lasă să-l ajuți.
Copiii știu despre boală? 12:33
12:34 dr. Cătălina Voinea: Majoritatea știu de ce sunt acolo?
12:36 dr. Teodora Negoiță: Majoritatea știu, da. Mai ales cei mari. Cei mici, mai greu. Chiar și dacă știu cuvântul și-l aud, nu înțeleg exact ce presupune și, da, e puțin altă situație.
Drumul în Oncologia și hematologia pediatrică 12:49
12:50 dr. Cătălina Voinea: E ceva ce ai învățat în anii ăștia de rezidențiat și consideri că ar fi util să știe cei care se pregătesc pe acest drum?
13:01 dr. Teodora Negoiță: Am învățat multe și simt că mă schimb așa de la an la an și că mă învață multe specialitatea asta, că mă modelează așa ca om, și cred că învăț eu mai multe de la pacienți decât îi învățăm noi pe ei. Cred că le-aș zice celor care vor s-o ia pe drumul ăsta că ar trebui să aibă răbdare cu ei, pentru că la început e absolut copleșitor și ăla e momentul în care te întrebi și în care e posibil să regreți.
13:34 dr. Teodora Negoiță: În Momentul în care te întrebi: e bine că am luat-o pe calea asta sau nu? Pentru că e într-adevăr copleșitor din punct de vedere al informațiilor, din punct de vedere al științei, dar mai ales din punct de vedere emoțional. Mi se pare că e o mare provocare emoțională să poți să fii acolo, să știi ce să faci cu toate emoțiile alea pe care le simți în momentul ăla, cum să le folosești pentru tine, cumva să te motiveze, nu să devină un obstacol în calea ta, și să le lași cumva să te motiveze.
14:09 dr. Teodora Negoiță: Să te gândești care e scopul tău aici. E normal să suferi, e normal să nu știi exact cum să te comporți la început și ce să faci cu toată avalanșa asta de informații și de sentimente, dar cumva cred că poți să folosești empatia, să nu o lași să fie o slăbiciune a ta, ci să o folosești ca pe o resursă care să te ajute să construiești niște relații de încredere cu părinții, cu pacienții.
14:38 dr. Teodora Negoiță: Și trebuie să știe oricum că nu sunt singuri. Deci e o specialitate care se face în echipă și, dacă ești un om care vrea să lucreze individual, nu cred că e locul tău aici, pentru că n-ai cum, n-ai cum să faci asta singur. Ai nevoie mereu de sprijin și de colegii din aceeași specialitate, dar și de celelalte specialități conexe, cumva.
Ce sfat și-ar da ei însăși în anul 1? 15:02
15:03 dr. Cătălina Voinea: Dacă ar fi să-ți dai un sfat pentru tine cea din anul întâi?
15:08 dr. Teodora Negoiță: Cred că asta ar fi: să am mai multă răbdare cu mine, pentru că tindeam cumva să mă judec.
15:16 dr. Teodora Negoiță: Sunt un mare critic al meu și mă judec mereu când nu mă consider destul de sus, destul de pregătită pentru o situație, destul de puternică. Dar acum, uitându-mă în spate, mi-aș zice: „Ai răbdare cu tine, lasă-te puțin să simți, dă-ți răbdare să treci prin procesul ăsta și lasă-l să te învețe ce trebuie să te învețe”, pentru că nu există oricum o cale ușoară prin care să ajungi să știi cum să gestionezi situațiile astea și ce atitudine să ai în fața pacientului, în fața unui deces, de exemplu.
Cum se gestionează un deces? 15:54
15:53 dr. Cătălina Voinea: Cum se gestionează un astfel de moment?
15:58 dr. Teodora Negoiță: E un moment foarte, foarte greu pentru toată lumea, și având specificul ăsta, specialitatea în care tu chiar dezvolți o relație cu pacientul, adică îl cunoști săptămâni în cel mai bun caz, dar de obicei sunt luni de zile.
16:16 dr. Teodora Negoiță: Nu are cum să rămână relația ta cu pacientul la nivelul ăsta superficial, în care doar: „Bună ziua, cum vă simțiți, asta urmează să facem.” Cumva ajungi să te joci cu ei, să-i cunoști, cum ziceam mai devreme, să fii alături de ei când își aleg liceul.
16:34 dr. Teodora Negoiță: Da, să știi care sunt jucăriile lor preferate, ce vor să facă când devin mari și chestii de genul, și da, cumva e o relație specială. Și e greu. E greu, da. E greu, și mai ales dacă te atașezi. Te atașezi invariabil de pacienți și ei de tine. Și cumva, deși suntem văzuți așa, ca un medic cu un scut așa sau cu o pelerină, care trebuie să fie mereu acolo puternic și să fie disponibil și cumva să nu arate slăbiciuni, e normal. Adică mai cedăm și noi și lăsăm și noi garda jos și, da, suferim, plângem pentru pacienții noștri, dar contează foarte mult să ai un sprijin.
17:29 dr. Teodora Negoiță: Din ce am văzut la noi la spital, m-a ajutat foarte, foarte mult să discut de fiecare dată cu colegele mele, să le spun cum m-am simțit, să-mi spună și ele cum, dacă au trecut prin situații asemănătoare și cum au gestionat toate emoțiile astea, cum să treci peste.
17:48 dr. Teodora Negoiță: Cred că trebuie cumva să nu negi chestia asta, durerea, suferința, și să o lași să te ajute, să o folosești pentru a deveni mai motivat să lupți și mai mult pentru următorii pacienți. Am avut și un caz așa, mai special, în care, nu știu, fiecare caz e interesant, dar unele parcă își lasă cumva o amprentă mai adâncă așa în sufletul tău. Și am avut o adolescentă pe care am pierdut-o și cumva alături de care am fost până la sfârșit, dar și după, cumva, și pe ultimul ei drum.
18:28 dr. Teodora Negoiță: Și a fost o experiență pe care nu o s-o uit niciodată, când am fost acolo alături de ea până la sfârșit și toată lumea era îmbrăcată în alb, cum și-a dorit ea. Toată lumea trebuia să zâmbească, la fel cum și-a dorit ea, și am văzut și toată lumea aia, toată armata aia invizibilă. Că noi, de obicei, îi vedem în mediul ăsta spitalicesc cu părintele,
18:53 dr. Teodora Negoiță: dar nu ne gândim la armata aia de oameni care stă în spate și care se roagă pentru ei în fiecare zi și care trece sare acolo la orice veste. Atunci a fost prima oară când am văzut și lumea aia din spate, am putut să privesc cumva la lumea ei în afara spitalului și mi s-a părut, nu știu, a fost foarte emoționant.
19:16 dr. Teodora Negoiță: Și sunt momente pe care cred că nu le întâlnești în alte specialități, da.
Gânduri despre neputință și vinovăție 19:32
19:24 dr. Teodora Negoiță: Adică e o fragilitate așa, cumva, și o sensibilitate pe care nu cred că le-aș fi găsit în altă parte.
19:24 dr. Cătălina Voinea: Ajungi cumva, dacă ai de-a face cu un deces sau cu un caz așa, mai cu un sfârșit, să te învinovățești, ai tot felul de gânduri, cum că aș fi putut să fac mai multe, sau?
19:49 dr. Teodora Negoiță: Ai gânduri, da. Ai gânduri.
19:53 dr. Cătălina Voinea: Trebuie cumva să accepți totuși că nu poți să controlezi totul.
19:58 dr. Teodora Negoiță: Trebuie să știi. Și noi asta facem mereu: ne asigurăm că facem absolut tot ce se poate pentru un copil. Dar există un punct de la care lucrurile nu mai depind de noi și, orice am face, deznodământul e cumva clar. Invariabil te întrebi: oare aș fi putut să fac mai mult? Oare puteam să schimb cursul lucrurilor? De cele mai multe ori, răspunsul e nu.
20:27 dr. Teodora Negoiță: Tot te ajută cumva să vorbești, să exprimi chestia asta, dar trebuie să accepți că lucrurile nu sunt mereu în totalitate sub controlul nostru. Și cumva și chestia asta e importantă dacă vrea cineva să-și aleagă specialitatea asta, că trebuie să accepte că nu poți să controlezi tot. Adică dacă vrei să ai cazuri care au o rezoluție rapidă, pacientul se vindecă și închei relația cu el și cumva totul e cert așa și sigur, și știi: dacă fac asta, se întâmplă asta, da, aici nu-i așa.
Cum își gestionează sentimentele o mamă medic pe Oncologie și hematologie pediatrică 21:10
21:04 dr. Cătălina Voinea: Nu-i așa, trebuie să accepți chestia asta. Trebuie să fii conștient. Cred că și o mare teamă a medicilor de sex feminin care sunt pe specialitatea asta este și teama de a face copii la rândul lor. Și, văzând zilnic ce se poate întâmpla, să nu cumva să propage această teamă și asupra copilului. Sau cumva fiecare îmbolnăvire să nu fie dusă la extremă și să se gândească că poate să fie ce e mai rău.
21:43 dr. Cătălina Voinea: Și nu știu dacă la spital ai colege care sunt mame, dar sunt curioasă și ele cum ar gestiona asta, cum pot să facă diferența. La fel ca și tine, că mă gândesc că poate o să vrei la un moment dat să faci un copil, dacă te-ai gândit: cum faci să lași ce se întâmplă la spital separat de viața de acasă. Și să nu duci toată încărcătura aia emoțională acasă, unde ar trebui cumva să nu ne întoarcem?
22:15 dr. Teodora Negoiță: Da, e o întrebare foarte bună și, da, vorbind cu colegele mele care au deja copii, e o chestie validă, da. Chiar e mult mai greu să nu te duci cu gândul departe și, văzând asta zi de zi, să nu te gândești automat la asta când e o problemă cu copilul tău.
22:37 dr. Teodora Negoiță: Cumva ele, nu știu exact care-i secretul, dar am văzut că au reușit să atingă așa un echilibru, cumva, și să știe. Probabil, văzând foarte multe cazuri, și cumva cu experiența îți dai seama, capeți un simț așa clinic și cumva îți miroase când e ceva în neregulă. Cred că oricum o mamă își simte imediat copilul, simte mai bine copilul decât oricine altcineva, decât orice alt medic.
22:59 dr. Teodora Negoiță: și știe când e ceva în neregulă cu el și vede cumva când lucrurile nu merg spre bine și când ar trebui să se îngrijoreze. Dar da, e greu. Cumva creierul nostru are mereu tendința să filtreze așa, mai ales când vezi ceva, parcă cumva creierul tău elimină toate celelalte variante și o să vezi numai chestia aia. Dar e greu, e greu. Cred că e o muncă conștientă să încerci să rămâi echilibrat și să știi că totuși e o patologie rară și nu trebuie să te duci cu gândul imediat acolo, că se întâmplă ceva.
Minusuri, ce lipsește pe această specialitate 23:37
23:37 dr. Cătălina Voinea: Ce ți se pare că lipsește în specialitatea asta? Sau ce minusuri ai întâlnit tu până acum?
23:46 dr. Teodora Negoiță: Cred că lipsesc resurse, resurse de tipul oamenilor.
23:55 dr. Teodora Negoiță: Cumva ne simțim de multe ori depășiți așa de volumul de muncă și ne-ar plăcea să fim mai mulți, ca să putem acorda mai mult timp relației directe cu pacienții noștri și nu birocrației. De multe ori suntem îngropate de hârtii și cumva ne pare rău. Îmi pare rău că nu putem să folosim timpul ăla în alt fel și ne gândeam că, dacă am fi o echipă mai numeroasă, timpul ar fi folosit mai eficient, cumva, și mai spre binele pacienților.
24:29 dr. Teodora Negoiță: Și timpul, da, timpul e... Din nou, timpul simțim că ne lipsește. Simțim că ne trebuie mai mult timp ca să reușim să facem tot ce vrem.
24:38 dr. Cătălina Voinea: Și mai multe locuri, mă gândesc. Da.
24:42 dr. Teodora Negoiță: Mai mulți medici, mai mult loc, mai mult timp, mai multe resurse.
Plusuri, lucrurile pozitive ale specialității 24:47
24:46 dr. Cătălina Voinea: Exact. Sunt mulți, să zicem, studenți care sunt interesați, să zicem, de specialitatea asta și cumva stau cu teama că nu o să găsească lucruri pozitive care să-i facă să meargă mai departe și să treacă de impasul ăla despre care ai vorbit și tu.
25:08 dr. Cătălina Voinea: Și aș vrea să te întreb tu dacă ai găsit ceva lucruri pozitive aici, care te fac să mergi mai departe, și dacă ai putea cumva să ni le spui și nouă. Poate sunt inspirație pentru ei.
25:20 dr. Teodora Negoiță: Da. Sigur că trebuie să găsești lucruri pozitive în munca ta de zi cu zi, că altfel cred că nu ai cum să continui sau cel puțin n-ai cum să faci asta pe termen lung. Poate reușești o perioadă așa, dar dacă vezi numai rău, nu o să ajungi bine, cumva, nu o să reziști.
25:39 dr. Teodora Negoiță: Găsesc lucruri pozitive mereu, mă forțez să le găsesc, de la cele mai mici până la cele mai mari. Mă bucur și de o analiză care e mai bună. Mă bucur și de un copil care începe cumva încet, încet să mănânce mai bine. Începe să se recupereze, începe să aibă o relație mai bună cu noi și încredere mai multă în noi. De multe ori începem cu copii care încep să plângă imediat cum intrăm în salon
26:02 dr. Teodora Negoiță: și cumva se pitesc, fug, nu vor să stea când îi consultăm, și ajungem la copii care, nu știu, se bucură și se luminează la față și zic: „Uite, ți-am făcut un desen.” Te așteaptă cu un desen sau să-ți povestească ce s-a mai întâmplat în serialul lui preferat.
26:21 dr. Teodora Negoiță: Chestiile astea le văd ca pe mici victorii și vorbim, desigur, și de lucruri pozitive de genul, nu știu, dai vestea că este copilul în remisiune completă, că a terminat tratamentul, că toate lucrurile merg spre bine, că la evaluarea pe care ai făcut-o nu se mai vede nicio metastază. Adică găsim cumva, de la mici la mari, găsesc lucruri care să mă facă să-mi încarc bateriile și să merg mai departe.
26:21 dr. Cătălina Voinea: Ați avut și cazuri neașteptate, de exemplu, când credeați că totul o să meargă bine și s-a întâmplat ceva și e vorba de ceva ce ar fi putut să fie controlat?
Oncologia este o patologie imprevizibilă? 26:52
27:05 dr. Cătălina Voinea: Sau, efectiv, patologia este de așa manieră foarte complexă și imprevizibilă, încât nu știi niciodată ce se poate întâmpla?
27:14 dr. Teodora Negoiță: Este, da, deși e o patologie cronică, ei pot să facă complicații din toate sferele.
27:22 dr. Teodora Negoiță: Și da, sunt foarte multe cazuri în care credem cumva că i-am pus pe o linie și că nu are ce să se întâmple, că lucrurile vor decurge așa cum ne-am făcut noi planul și cum ne gândim. Dar viața are alte planuri de multe ori și, da, apar complicații și lucrurile se pot schimba așa, într-o clipită, și s-o ia pe un alt drum. Dar încercăm să fim acolo, încât să surprindem totul la timp și să aducem cât mai repede lucrurile pe drumul cel bun.
27:56 dr. Cătălina Voinea: Și voi, practic, vă ocupați doar de partea și de problema care a apărut?
28:00 dr. Teodora Negoiță: Da, da.
28:00 dr. Cătălina Voinea: Tot voi, nu îl trimiteți în altă parte pe pacient?
28:03 dr. Teodora Negoiță: Și ne ocupăm în principal de patologia oncologică, nu putem să separăm copilul de toate problemele care pot să apară, de complicațiile respiratorii, digestive.
28:15 dr. Teodora Negoiță: De obicei, ne ocupăm noi în prima fază, adică trebuie să le recunoaștem, să le gestionăm noi într-o primă fază și, dacă ne simțim depășiți, dacă noi considerăm că problema aia depășește aria noastră de expertiză, normal că apelăm la colegii noștri și colaborăm, încât să rezolvăm toate problemele copilului.
Program de lucru, salariu, spor, gărzi 28:36
28:37 dr. Cătălina Voinea: Mi se pare atât de, pentru o specialitate de genul, la câte podcasturi am făcut până acum, mi se pare la o specialitate de genul atât de inutil să mai pun întrebări precum care-i programul de lucru, salariu, spor, gărzi, când... Cred că cei care-și aleg specialitatea asta, nu cred că ăsta e lucrul la care se gândesc ei, adică...
28:37 dr. Teodora Negoiță: Nu cred, nu.
29:03 dr. Cătălina Voinea: Și de aceea, cu permisiunea ta, nu cred că are rost să te mai întreb aceste întrebări de program și de toate cele, pentru că, dacă e să te intereseze asta... a fi până la urmă...
29:03 dr. Teodora Negoiță: Exact, sunt informații, adică nu e nimic special, e grila de salarizare la care se aplică niște sporuri de lucru în condiții deosebite, care sunt transparente, sunt peste tot cam la fel, deci nu e ceva... Nu cred că partea materială e elementul care ar aduce pe cineva spre specialitatea asta.
29:03 dr. Cătălina Voinea: Exact.
Despre colectiv și îndrumătorii de rezidențiat 29:38
29:38 dr. Cătălina Voinea: Mai degrabă cred că i-ar interesa cum este colectivul, cum sunt îndrumătorii de rezidențiat, cum... Suportul de care are parte rezidentul în momentele de cumpănă. Și asta aș vrea să te întreb referitor la spitalul tău sau unde ți-ai mai făcut stagii, dacă ai ceva informații de...
29:59 dr. Teodora Negoiță: Pe toate secțiile de oncologie pediatrică pe care am fost în București, pentru că nu am fost în alte părți în țară, am întâlnit numai echipe foarte, foarte bine sudate și nu știu dacă e o coincidență sau e tocmai prin prisma specificului ăsta al oncologiei, care te poartă așa prin evenimente, nu știu, și fericite, dar și mai puțin fericite, și trecem cu toții prin suferință,
30:29 dr. Teodora Negoiță: care cumva pare că ne unește și ne face așa să fim ca o familie. Petrecem mult timp la spital unele cu celelalte, și de, mine și colegele mele vorbesc, că încă nu avem și componente de sex masculin în echipă.
30:29 dr. Cătălina Voinea: Șocant.
30:29 dr. Teodora Negoiță: Da. Petrecem foarte mult timp cu noi și ajungem cumva să discutăm despre tot ce presupune asta și cum ne simțim, cum ne-a schimbat ca oameni în specialitatea asta, că, da, chiar îți schimbă perspectiva asupra medicinei și cred că și asupra vieții, fără să exagerez. Eu simt că m-am schimbat de când am ales asta și am învățat să fiu mai recunoscătoare și să mă bucur de chestii aparent minore,
31:18 dr. Teodora Negoiță: dar să nu le mai iau for granted, pentru că, nu, sănătatea e primul lucru de care ar trebui să fim recunoscători.
Ce se întâmplă după rezi? 31:28
31:27 dr. Cătălina Voinea: Ce se întâmplă după ce termini rezidențiatul?
31:31 dr. Cătălina Voinea: Tu simți cumva că ai un mai mare impact în spital și că jobul ăsta de medic, mai ales pe specialitatea de oncologie pediatrică, are o menire mai mare, mai bună, un aport mai bun dacă se face în spitalele de stat?
31:51 dr. Teodora Negoiță: Un dezavantaj al oncologiei pediatrice este că nu există în privat.
31:55 dr. Teodora Negoiță: Deci opțiunea de privat, da, nu există. Cumva ești limitat din punctul ăsta de vedere. Dacă nu obții un post la stat, nu prea ai cum să faci specialitatea asta în întregime la privat.
32:09 dr. Cătălina Voinea: Și ce se întâmplă?
32:11 dr. Cătălina Voinea: Adică nici nu știu câte locuri sunt la rezidențiat pe oncologie pediatrică. Sunt puține, că patologiile...
32:16 dr. Teodora Negoiță: Sunt destul de puține, da.
32:17 dr. Cătălina Voinea: Și fiecare își găsește post în spitalele de stat?
32:17 dr. Teodora Negoiță: Din păcate, nu. Din păcate, nu, și asta e o problemă reală. Am auzit de colegi care și-au schimbat specialitatea. Nu știu dacă ăsta a fost motivul principal sau nu. Sau pur și simplu nu s-au identificat cu ea. Dar da, e o problemă.
Oncologie și hematologie pediatrică în străinătate 32:38
32:39 dr. Cătălina Voinea: Cumva mai există calea străinătății. E recunoscută?
32:39 dr. Teodora Negoiță: Dar nu este recunoscută. Cumva trebuie, da. Din păcate, nu e recunoscută. Cumva e recunoscută doar pediatria.
32:51 dr. Teodora Negoiță: Și trebuie să faci un fellowship, să faci ca o supraspecializare acolo. Adică nu este recunoscută ca o specialitate de sine stătătoare, ca la noi.
32:58 dr. Cătălina Voinea: Deci, stai să înțeleg. Dacă tu faci câți ani?
33:00 dr. Teodora Negoiță: Cinci ani de oncologie pediatrică și nu ai un loc de muncă, vrei să pleci în străinătate, tu nu poți să te angajezi pentru că nu ai specialitatea de pediatrie. Da.
33:10 dr. Cătălina Voinea: Ca să faci după aia un fellowship, ca să ai cumva specialitatea asta de bază.
33:16 dr. Cătălina Voinea: Și asta ar însemna ca în România să faci specialitatea de pediatrie după ce termini.
33:24 dr. Teodora Negoiță: Da. Cumva să mai faci încă doi ani. Noi avem deja trei ani de pediatrie generală și doi ani de stagii de oncologie și hematologie.
33:33 dr. Teodora Negoiță: Ar trebui să mai faci încă doi ani, să ai formare completă și în pediatrie, și apoi să pleci.
33:39 dr. Cătălina Voinea: Da, dar după aia...
33:40 dr. Teodora Negoiță: Și cumva să reiei formarea în oncologie pediatrică, pentru că nu ai recunoscut.
33:45 dr. Cătălina Voinea: Și să lucrezi în străinătate.
33:47 dr. Teodora Negoiță: Sau să ai norocul să se scoată posturi la concurs în spitalele de stat și să rămâi aici.
Posturi scoase pe Oncologie și hematologie pediatrică 33:53
33:54 dr. Cătălina Voinea: Câte posturi s-au scos în ultimii doi ani?
33:57 dr. Teodora Negoiță: Nu cred că s-au mai scos, sincer. Cred că în anul meu... Cred că anul meu a fost ultimul an în care s-au scos posturi în București, cel puțin. Nu știu de toată situația pe țară, n-am mai urmărit. Dar în București nu cred că s-a mai scos niciun post.
34:11 dr. Cătălina Voinea: Știai asta când ți-ai ales?
34:14 dr. Teodora Negoiță: Cumva m-a ajutat faptul că eu am prins post. Și...
34:14 dr. Cătălina Voinea: Super!
34:14 dr. Teodora Negoiță: Asta a fost un bonus. Oricum, eu eram atât de determinată să aleg asta, încât l-aș fi ales oricum. Aș fi ales specialitatea asta chiar cu riscul de a lua un loc și de a nu avea o siguranță, ce fac cu viața mea după.
34:32 dr. Teodora Negoiță: Pentru că știam că nu există varianta de privat. Da.
34:36 dr. Teodora Negoiță: Dar atât de mult s-a făcut un clic așa în mintea mea și am zis: nu, asta vreau să fac, asta mă văd făcând, încât aș fi ales oricum. Dar da, cred că aș fi fost puțin mai îngrijorată în momentul ăsta, ca medic rezident an 5, dacă nu aș fi avut postul și ar fi fost totul neclar după ce aș fi terminat rezidențiatul. N-aș fi știut ce urmează.
Supraspecializări 35:01
35:01 dr. Cătălina Voinea: Fiind deja o specialitate care e nișată, poți să te și supraspecializezi pe o arie? Poți să ne spui care sunt aceste drumuri pe care poți să le iei?
35:11 dr. Teodora Negoiță: Poți, da. La noi nu știu dacă se poate face ceva în sensul ăsta în țară, dar poți să mergi în străinătate și să faci diverse cursuri, tot la fel, să te supraspecializezi pe partea care îți place ție mai mult, pe neurooncologie, de exemplu, pe transplant, pe fix aria pe care vrei tu să fii mai...
35:32 dr. Cătălina Voinea: Te-ai gândit la să faci asta? Îți place ceva mai mult?
Stagiul în Paris 35:41
35:35 dr. Teodora Negoiță: Îmi place mai mult partea de tumori solide, da. Deocamdată mi-am dat seama de partea asta, că îmi plac mai mult tumorile solide. Am fost deja la un stagiu la Gustave Roussy, în Paris. M-am întors în primăvara anului ăsta, unde chiar asta am făcut. Am învățat mai mult partea de tumori solide. Mi-a plăcut foarte, foarte mult. Experiența a fost genială și am întâlnit niște oameni extraordinari.
35:57 dr. Cătălina Voinea: Ne poți povesti un pic de cum a decurs, cum ai ajuns acolo, cum ai dat de oamenii ăștia și ce înseamnă mai exact tumori solide? Adică, pare, care...
36:06 dr. Teodora Negoiță: Sigur. Tumorile solide... Deci oncologia și hematologia pediatrică e cumva o combinație așa de trei specializări: de pediatrie, de oncologie, care se ocupă de tumorile solide, de tumori cerebrale, de tumori renale, osoase, toate tumorile solide, cumva, care apar la copil, mai rare sau mai frecvente,
36:27 dr. Teodora Negoiță: și partea de hematologie și benignă, ca anemii, anumite afecțiuni ale sângelui, și partea de hematologie malignă, tot ce ține de leucemii, limfoame.
36:41 dr. Teodora Negoiță: Cum am ajuns eu să fac stagiul ăsta?
36:44 dr. Teodora Negoiță: A fost o idee la care m-am împotrivit.
36:44 dr. Cătălina Voinea: Cum așa?
36:44 dr. Teodora Negoiță: Am colege care au fost deja acolo și cumva mereu ziceau: „Măi, Teo, ar trebui să pleci acolo, pentru că e o experiență foarte, foarte formatoare, adică te întorci de acolo mult mai pregătit și o să-ți prindă foarte, foarte bine să faci asta și nu o să regreți. Îți promitem noi că nu o să regreți.” Eu cumva, nu știu, cred că din zona asta de confort nu voiam să ies.
37:13 dr. Teodora Negoiță: Cumva îmi era bine așa, călduț. Știam ce fac, mă ocupam de... zi de zi, așa, munca de zi de zi, cumva nu priveam mai departe, nu luam în calcul asta. Și mai era partea de limbă, pe care nu o cunoșteam. Era vorba de Franța. Aveam eu ceva cunoștințe de franceză din școală, din liceu, dar nu încât să mă simt pregătită să mă înham la așa ceva.
37:39 dr. Teodora Negoiță: Și da, a fost interesant că totuși m-am hotărât să aplic. Am aplicat prima dată în primăvara anului trecut. Din păcate, nu mai erau locuri pentru semestrul ăla. Și am zis că ăsta e un semn că nu e să fie, nu trebuie să fac asta. Și cumva am abandonat ideea, nu m-am mai gândit. Am lăsat-o cumva acolo să se pună praful pe ea.
38:07 dr. Teodora Negoiță: Cândva în toamna anului trecut, prin octombrie, deci destul de târziu... În Franța, la Gustave Roussy, de exemplu, de fapt, nu numai la Gustave Roussy, în Franța sunt cumva două semestre. Se pleacă în mai, prima dată, primul semestru, semestre de șase luni, și o plecare în noiembrie.
38:27 dr. Teodora Negoiță: Deci era pe undeva la jumătatea lui octombrie, când una dintre colegele mele a primit un mail de la șefa de secție de la Gustave Roussy, în care spune: „Uite, mai avem un loc pentru un rezident.
38:41 dr. Teodora Negoiță: Ne-am făcut deja, Ne-am ocupat toate celelalte locuri, am mai avea un loc liber. Ne poți recomanda pe cineva?”
38:48 dr. Teodora Negoiță: Ele știind deja că eu am mai încercat să aplic aici și că n-am prins loc, dar cumva, am, cum ți-am zis, abandonasem ideea: da, e un semn, n-a fost să fie, nu trebuie să fac asta. Vă Mi-au zis: „Teo, uite, a apărut o oportunitate, ce zici?”
39:10 dr. Teodora Negoiță: Șoc și groază pentru mine. Cumva eram: nu, nu se poate să trec prin asta, nu se poate. Cumva, nu știu, situațiile astea neprevăzute pe mine mă panichează, mă sperie foarte mult și tind să răspund automat cu nu.
39:26 dr. Teodora Negoiță: Nu, pentru că n-am apucat eu să-mi fac planul, nu sunt pregătită, ce o să mă fac?
39:32 dr. Teodora Negoiță: Franceză, cum să plec eu în două săptămâni, trei săptămâni în Franța, fără să mă fi pregătit cu limba, cazare, absolut toată partea asta organizatorică. Și i-am zis colegei mele: „Măi, cred că nu, dar lasă-mă să mă mai gândesc.”
39:47 dr. Teodora Negoiță: Era într-o zi când eram chiar după gardă, eram acasă, cumva mesajele ei m-au trezit din somn. Eu eram așa amețită de oboseală, de somn, i-am zis: „Nu cred, dar lasă-mă totuși să-mi revin din starea asta și să mă gândesc.”
40:05 dr. Teodora Negoiță: N-am mai putut să mă culc la loc, îți dai seama, că mi-a intrat ideea acolo și n-am mai ieșit. Am început deja să vorbesc cu familia, le-am zis: „Uitați, a apărut o oportunitate să plec acolo. Ce ziceți?” Mama mea, care mereu mă încurajează așa să ies din zona asta de confort, să fac lucruri, mi-a zis: „Da, clar, trebuie să profiți, nu poți să dai cu piciorul la așa ceva.” Tatăl meu, care e un pic mai safe, persoana de safe, mi-a zis: „Da' cum, Teo, ești nebună? Cum să faci așa ceva, cum să pleci tu în Franța în trei săptămâni, de unde până unde?”
40:38 dr. Teodora Negoiță: Am stat, m-am gândit, am calculat așa, da, nu, să văd cum se înclină balanța asta.
40:47 dr. Teodora Negoiță: Am vorbit și cu prietenele mele, toate mi-au zis: „Da, go for it, nu trebuie să ratezi așa ceva.” Prietena mea, care mă recomandase deja, era: „Nu, nici nu concep să spui nu, deci este o șansă care apare o dată, nu știu, la mult timp. Nu concep, nu există scuze, că nu știi limba; limba o înveți, totul se va rezolva, o să te ajut eu.” Că și ea, și altă colegă fuseseră deja aici și mi-au zis: „Nu contează, nu ne pasă, nu vrem să auzim scuze de la tine și motive pentru care ai zice nu la așa ceva.
41:23 dr. Teodora Negoiță: La orice motiv pe care îl găsești tu, noi o să venim cu o soluție și o să te ajutăm, te ajutăm noi să-ți găsești cazare, te asigurăm că o să înveți limba, că tot.” Și așa s-a întâmplat, am zis: „Ok, bine, poți să răspunzi în numele meu, că da, ai o colegă interesată.” Și da, de aici a pornit totul.
Interviul pentru stagiul în Franța 41:41
41:42 dr. Teodora Negoiță: Câteva zile mai târziu am avut interviul în format...
41:42 dr. Cătălina Voinea: În engleză?
41:42 dr. Teodora Negoiță: În franceză. În franceză, jumi-juma așa, franceză cu engleză, pentru că am avut momente în care m-am blocat, evident.
41:57 dr. Cătălina Voinea: Dar tu știai ceva franceză?
41:59 dr. Teodora Negoiță: Știam, dar era, un, cred, că în cel mai din spate sertar așa. Înțeleg că am făcut franceză dată în clasa a șasea, câțiva ani, dar să porți discuții...
42:08 dr. Teodora Negoiță: În acele zile, din momentul în care eu am aflat că o să mă bag în chestia asta, da, m-am pus pe învățat franceză, deci numai franceză am auzit zilele alea: YouTube, cărți, de toate, deci am făcut o mică bibliotecă acasă de franceză și am zis nu.
42:25 dr. Cătălina Voinea: Ți-a luat în cel?
42:25 dr. Teodora Negoiță: Dacă am zis că mă bag în... Ca să faci asta, că... Mi-am luat fix înainte să plec, dar la început nu, cumva în timpul pe care îl aveam, în drumul spre spital, îmi puneam cărți, învățam franceză.
42:35 dr. Cătălina Voinea: Cât poate să-l magazineze, când e pus sub presiune.
42:35 dr. Teodora Negoiță: Exact, mi-am adunat cumva toate forțele, toate resursele și am zis: dacă am zis că mă bag în chestia asta, nu pot să mă fac de râs, trebuie să mă bag și să dau ce mai bun din mine. Și da, m-am apucat să învăț franceză.
42:35 dr. Cătălina Voinea: Doamne, în trei zile.
42:35 dr. Teodora Negoiță: În câteva zile, da. La nivelul ăsta de a purta o conversație și de a putea să dai niște răspunsuri de bază, de ce vrei să ajungi acolo, să te prezinți cumva, să spui așa câteva date despre tine.
43:09 dr. Teodora Negoiță: Da, concluzia a fost: „Ok, ești acceptată, cât de repede poți să fii aici?” „Ok, mâine?” Și eram: „Da, stați puțin”, că nu mă așteptam, în primul rând, să fiu acceptată,
43:23 dr. Teodora Negoiță: și în al doilea rând, trebuie să mă interesez un pic, să aranjez un pic niște lucruri până în plec.
43:23 dr. Cătălina Voinea: Exact, toate treburile astea.
43:34 dr. Teodora Negoiță: Da, m-am înhămat la asta, am început să mă mobilizez, să caut cazare, tot. Am început cu o săptămână mai târziu, pentru că n-am putut totuși în două săptămâni să organizez absolut tot. Dar da, în acele două, trei săptămâni, de când am aflat că plec până când am început efectiv, viața a fost așa o avalanșă. Nu știam ce se întâmplă cu mine, nu am realizat exact în ce mă bag. Cred că doar în prima zi de lucru acolo, când m-am trezit: ok, sunt singură aici, trebuie să mă descurc.
Experiența cu pacienții în străinătate 44:06
44:07 dr. Cătălina Voinea: Cum a fost? Cum ai interacționat cu pacienții?
44:13 dr. Cătălina Voinea: Ai învățat limba în cât timp?
44:14 dr. Teodora Negoiță: A fost destul de greu.
44:17 dr. Teodora Negoiță: La început, cumva am fost ca o mică umbră așa a colegilor mei de acolo. Am avut noroc de o echipă minunată, care a înțeles nebunia asta pe care am făcut-o, și au zis: „Ok, ai răbdare cu tine, e normal, oricum o lună e de acomodare așa pentru toată lumea, chiar dacă ai fi știut franceză, oricum e cu totul alt sistem de sănătate.”
44:40 dr. Teodora Negoiță: Totul e diferit, deci ești în altă lume, cumva. Și au avut răbdare cu mine, m-au lăsat să fiu cumva ca o umbră, ți-am zis. Nu am mers din primele săptămâni singură la pacienți.
44:52 dr. Teodora Negoiță: Cumva eram dublura cuiva.
44:55 dr. Teodora Negoiță: În tot timpul ăsta eu înmagazinam, ascultam, de dimineață până seară, 12 ore pe zi, eu auzeam franceză și, chiar și dacă n-aș fi vrut, cumva am învățat. Deci n-ai cum să nu înveți, pentru că numai asta auzi. Oricum ești epuizat la început numai de efortul ăsta constant de a înțelege limba, de a încerca să înțelegi.
45:17 dr. Teodora Negoiță: Și cel mai greu e să încerci să te exprimi. Atunci a fost foarte, foarte greu. Cumva, pe partea medicală n-am avut atât de multe probleme, pentru că e destul de familiar limbajul medical. Adică foarte, foarte mulți termeni sunt similari, dacă nu identici. Dar momentele grele erau când ajungeam să povestim despre viața noastră personală, despre hobbyuri, despre tot. Și de obicei momentul ăsta era la prânz, când stăteam și eu acolo așa. Și eram ok, vorbea toată lumea, eu eram un pic tăcută.
45:49 dr. Cătălina Voinea: Încercai să înțelegi ce-am.
45:49 dr. Teodora Negoiță: Să-mi beam și eu, da, mă mai întrebau.
45:53 dr. Teodora Negoiță: Înțelegeam așa, cât de cât, dar am zis: „Ok, ai răbdare, Teo, cu tine, e normal.”
46:00 dr. Teodora Negoiță: La început plângeam, adică eram foarte, foarte aspro cu mine. Și da, eram, m-am trezit singură acolo, într-o lume complet nouă, fără familie, fără animăluțele mele, fără prieteni. Ne vedeam doar prin ecrane.
46:18 dr. Teodora Negoiță: Valori diferite, cultură diferită, totul era diferit și e foarte greu. Dar am avut așa, cumva, tendința să zic, nu știu, m-aș întoarce acasă. Și toată lumea mi-a zis: „Rezistă măcar o lună, dă-ți o lună așa, de test, să vezi. Reziști sau nu reziști.” Și după o lună deja, nu știu, cumva parcă s-a împlinit luna și universul a făcut ca totul să se adeverească și să devină mai ușor. Pentru că zi după zi eu mai învățam ceva. Învățam sistemul informatic, învățam cum să vorbesc, cum să mă comport, cum să fiu și să mă raportez la toată situația asta nouă în care eram.
46:58 dr. Teodora Negoiță: Și a devenit din ce în ce mai frumos. Cumva, spre sfârșit, mi-a părut rău că am plecat și că n-am mai rămas. Pentru că fix atunci a devenit totul mai frumos și mai ușor și mă obișnuisem cu echipa, cu pacienții. Cumva creasem legături și acolo cu pacienții și mă atașasem eu de ei, ei de mine. Am avut cumva promisiuni: „Uite, dacă mai vii pe aici, vino la mine.” „Dacă o să vin în România, vin să te vizitez.” Adică a fost foarte drăguț.
47:25 dr. Teodora Negoiță: Fix atunci am plecat și cumva am rămas așa cu un mic regret: dacă aș mai fi rămas, cum ar fi fost?
47:32 dr. Cătălina Voinea: Dar de ce nu s-a putut să mai rămâi?
47:34 dr. Teodora Negoiță: S-a putut, n-am mai vrut eu. Cumva am zis: ok, sunt șase luni, așa îmi făcusem eu planurile, să rămân.
47:41 dr. Teodora Negoiță: Eu sunt și foarte, foarte atașată de prieteni, de familie, de tot și mi-era greu. Partea asta cumva mă consuma destul de mult. Dar partea profesională și toată experiența aș recomanda-o. Deși mă împotriveam, mă țineam cu dinții de ideea de a nu pleca și de a rămâne acolo, la locșorul meu sigur,
48:03 dr. Teodora Negoiță: faptul că am ieșit și am văzut și altceva a fost extraordinar. Aș repeta experiența de o mie de ori, chiar dacă știu că o să-mi fie atât de greu și că o să plâng și o să sufăr și o să vreau înapoi acasă. Dar tot aș face-o. A fost minunat. Și recomand oricui, dacă se ivește o oportunitate de genul, să nu lea cu piciorul.
Planurile de viitor ale dr. Teodora Negoiță 48:25
48:26 dr. Cătălina Voinea: Noi nu vrem să te mai ținem mult și am mai avea două întrebări. Una dintre ele este: care sunt planurile tale de viitor în lumea acestei specialități?
48:37 dr. Teodora Negoiță: Pe termen scurt, planul e să-mi termin formarea, să termin rezidențiatul și să devin medic specialist. Și, în sfera discuției anterioare, să fac cât mai multe experiențe de genul, să mai plec.
48:52 dr. Teodora Negoiță: Să mă formez cât mai mult și să văd cât mai mult din ce fac oamenii, cum fac oamenii, să fie cât mai bine. Să mă formez cumva, să devin cea mai bună versiune și să pot să ofer tot ce am mai bun, tot ce există mai bun, nu numai la noi, ci și să mă inspir, să învăț de la alții, care știu mai multe decât noi.
48:52 dr. Cătălina Voinea: Super, felicitări!
48:52 dr. Teodora Negoiță: Sper să-mi iasă, mulțumesc.
48:52 dr. Cătălina Voinea: Sunt convinsă...
49:19 dr. Teodora Negoiță: Dar sunt determinată să fac asta.
Cel mai important sfat 49:21
49:22 dr. Cătălina Voinea: Pe final, ultima întrebare ar fi: care este cel mai important sfat pe care l-ai dat unui absolvent de medicină care se gândește să-și aleagă oncologia pediatrica.
49:22 dr. Teodora Negoiță: Să cântărească bine plusurile și minusurile. Să se gândească dacă i s-ar potrivi, dacă se vede făcând asta.
49:43 dr. Teodora Negoiță: Să accepte că nu va avea mereu răspunsuri, că trebuie să aibă răbdare. Că nu trebuie să se aștepte la situații la care știi mereu care-i deznodământul, știi că, dacă faci tu tot ce ține de tine, va fi bine.
50:02 dr. Teodora Negoiță: Aici pierzi controlul. Nu pierzi controlul, de fapt, nu îl mai deții tu la un moment dat. Lucrurile te depășesc câteodată și viața are alte planuri. Un sfat, cred, ar fi ca, dacă au opțiunea asta, dacă pot, să meargă pe o secție de oncologie pediatrică în practica de vară, cel puțin.
50:25 dr. Teodora Negoiță: Pentru că mi se pare că îți oferă cumva o idee așa, o privire de ansamblu. Nu e ca și cum ești rezident acolo, dar cumva, din umbră, poți să vezi dinamica secției, poți să vezi situațiile cu care se confruntă personalul medical, care e atitudinea pe care trebuie să o ai în fața situațiilor dificile,
50:47 dr. Teodora Negoiță: și dacă te-ai vedea făcând asta sau nu. Pentru că e cu totul specială. Trebuie să știi dacă ești potrivit sau nu, ca să nu ajungi să te frustreze, ci să te facă să te simți împlinit și să zici: „Da, îmi place, e greu, dar a meritat orice.”
Idei de final 51:09
51:10 dr. Cătălina Voinea: Noi vrem să-ți mulțumim că ne-ai încântat cu prezența ta aici și cu dialogul pe care l-am avut,
51:16 dr. Cătălina Voinea: pentru că sunt puține cazuri și rar întâlnești o persoană care e atât de empatică, drăguță și, efectiv, cu zâmbetul pe buze, în ciuda greutăților cu care se confruntă zilnic, pe o specialitate atât de grea și dificilă. Și îți dorim foarte mult succes pe mai departe. Ne bucurăm că te-am cunoscut și chiar vrem să-ți spunem că probabil faci o treabă foarte bună și o să înveți foarte multe și cred că o să aduci foarte multă alinare și multă sănătate pacienților tăi pe viitor.
51:53 dr. Teodora Negoiță: Vă mulțumesc din suflet, a fost o plăcere și pentru mine. Sper să nu ne întâlnim niciodată în altă postură. Și, dacă va fi, să știți oricum cu toții că sunt niște echipe minunate, toată oncologia pediatrică, din București cel puțin, dar sunt sigură că și în celelalte centre e la fel, și toată lumea e cumva unită și sudată și pune copilașul pe primul loc. Și îl ajută și pe partea medicală, și în toate aspectele emoționale, absolut orice.
52:27 dr. Cătălina Voinea: Mulțumim și te mai așteptăm și la alte proiecte de genul.
52:27 dr. Teodora Negoiță: Cu drag!
