Rezidențiatul de Anestezie și terapie intensivă (ATI) — cum e, realist

Intro dr. Paul Oargă 00:44

00:00 dr. Cătălina Voinea: Salutare și bine v-am regăsit la un nou episod marca Grile-Rezidentiat.ro. Astăzi ne bucurăm să avem alături de noi un invitat care a venit tocmai din Cluj-Napoca pentru a filma live acest interviu. Noi am scris de la începutul acestui an, din ianuarie, dar era plecat în Irlanda la momentul respectiv și abia recent s-a întors. Este vorba de dr. Paul Oargă, medic rezident pe ATI, cofondatorul Academiei de Prim Ajutor, un proiect curajos inițiat de tineri medici pentru a aduce cursurile de prim ajutor mai aproape de toată lumea.

00:32 dr. Cătălina Voinea: Acestea fiind spuse, ne bucurăm enorm când filmăm live, tocmai pentru că experiența discuției este mult mai cuprinzătoare. Hai să vedem ce are Paul de povestit. Să-i dăm drumul! Salutare, Paul! Bine ai venit la podcastul Grile-Rezidentiat.ro. Vreau să-ți mulțumesc în numele întregii echipe că ni te alături astăzi și că ai bătut atâta drum, așa cum am zis și în intro. Este destul de șocant să aud că un invitat vine și bate atâta drum de la Cluj până aici și de asta îți suntem recunoscători.

01:04 dr. Cătălina Voinea: Că vrei să dai și din experiența ta viitorilor medici rezidenți. Fiind amândoi în același an când am dat rezi, știm cât de greu este să depășești anumite obstacole care trebuie să te aducă pe calea cea bună, mai ales ceea ce își doresc cu adevărat, și poate după episodul ăsta o să faci puțină lumină și în capul lor, să vedem dacă mai vor în continuare să-și aleagă ATI sau nu.

01:32 dr. Paul Oargă: Mulțumesc și eu pentru invitație. Cum discutam și înainte, Grile-Rezidentiat.ro m-a ajutat și pe mine să trec examenul de rezidențiat, care a fost un examen printre cele mai dificile pe care le-am avut, și chiar mă bucur să fiu astăzi aici alături de voi și să împărtășesc cu lumea parte din experiența mea personală, dar și din specialitate.

De ce ATI? 01:55

01:56 dr. Cătălina Voinea: Poți să începi să ne spui câte un pic, să zicem că ne întoarcem în timp câțiva ani, când erai pe băncile facultății, la început: și te gândeai cumva că o să ajungi la ATI sau voiai să fii chirurg sau cardiovascular sau ce mai vedeai prin seriale?

02:14 dr. Paul Oargă: Cred că majoritatea persoanelor care intră la medicină, mai ales băieții, se gândesc că o să fie chirurgi. Eu credeam că nu există altceva, altă alternativă în medicină. Dacă ești medic și nu ești chirurg, atunci degeaba ești medic. Asta era, așa mă gândeam eu în clasa a 12-a. Ulterior, eu am intrat, am susținut un examen ca să fac gărzi pe ambulanțele de terapie intensivă mobilă de tip C2 din cadrul SMURD Cluj.

02:49 dr. Cătălina Voinea: În ce an?

02:49 dr. Paul Oargă: anul meu. Ok. Dar era deja aprilie, aprilie 2014. Și atunci am făcut contact prima oară cu pacientul critic, cu pacientul în stare gravă, unde trebuia să iei decizii, și ulterior ATI-ul, anestezia și în special terapia intensivă se ocupă doar cu pacienți critici. Am zis că asta o să fie ruta mea de acum înainte. Am știut tot timpul ce nu am vrut să fac ulterior în facultate și am mers prin eliminare. Deci nu voiam să fac specialități medicale, voiam să fac ceva care să aibă manualitate, să poți să faci manopere.

03:38 dr. Paul Oargă: Har Domnului, sunt o grămadă de manopere în ATI. Voiam ceva în care să gândești mult, în care, de multe ori se zice, că ATI-ul este un fiziolog aplicant, să zic, care aplică fiziologia în mod curent. Și, într-adevăr, cred că nu este săptămână în care să nu citesc fiziologie și acum, după 5 ani, după ce am început rezidențiatul pe ATI.

04:06 dr. Paul Oargă: Deci, cumva, mergând prin excludere, am ajuns: uite, aș putea să-mi iau medicina de urgență, dar nu era atractiv pentru mine lucrul strict în gărzi, în care lucrezi ture de 12 ore, cel puțin așa se lucra la Cluj. Știu că în alte centre se lucrează diferit sau în alte spitale. Și am zis: vreau și ceva să am un program normal, un fel de 9 to 5, ca să am un pic de ordine în viață.

Despre concursul național de rezidențiat 04:33

04:33 dr. Paul Oargă: Eu sunt o persoană căreia îi place mult ordinea și controlul. De asta, cum a fost rezidențiatul în 2019, când ni s-a amânat data de rezidențiat și nu știam exact ce dată, am simțit că pierd controlul și am avut o perioadă destul de dificilă. Cred că cea mai dificilă perioadă din viața mea, dacă stau să mă gândesc bine, mai dificilă decât atunci când am lucrat la COVID sau când am dat alte examene acum, în timpul rezidențiatului.

05:03 dr. Paul Oargă: Clar a fost. Am avut un burnout. Deci am avut un burnout în care am simțit că se prăbușește pământul de sub mine, și cu o săptămână înainte de data totuși planificată, când noi trebuia să dăm, în 17 noiembrie, în octombrie deja se discuta că poate o să-l dăm cândva în decembrie. Erau unii colegi care susțineau: „Las' că e bine, că mai avem timp de învățat.” Nu, noi aveam un plan. Adică în momentul în care te pregătești pentru examen, îți faci un plan și mergi pe planul acela. Dacă altcineva nu și-a făcut plan, asta era problema lui, dar nu trebuia să ne tragă pe noi în toată treaba asta.

Burnout înainte de rezi 05:44

05:41 dr. Paul Oargă: Ultrasul a programat în 8 decembrie și ultima noapte în care am dormit a fost 30 noiembrie, deci noaptea de 30 spre 1. Și apoi n-am mai putut dormi. A trebuit să merg la un medic psihiatru să-mi prescrie câteva somnifere. Luam două tipuri de somnifere, doar ce era unul de adormire și altul de menținere, și doar cu ele reușeam să dorm undeva la 3-4 ore, dar tot mă trezeam. Deci simțeam că nu tratează cauza.

06:16 dr. Paul Oargă: Deci simțeam că iau niște medicamente care mă adorm, dar nu tratează sub nicio formă motivul pentru care eu nu adorm. Și era stresul ăsta acumulat. Am avut și o accidentare la umăr și din cauza asta n-am mai putut să fac sport și cred că și asta m-a destabilizat foarte tare. Dar cel mai mult a fost partea asta. Eu eram pregătit pentru un maraton care se termina în 17 noiembrie. Ei bine, guvernul de atunci nu a dat planurile peste cap, au fost și câteva jocuri politice. Dar mă bucur că am reușit.

Rezultat rezidențiat 06:45

06:46 dr. Paul Oargă: Grile-Rezidentiat.ro mi s-a părut extraordinar. Am făcut toate grilele, am făcut și examenele de dinainte și am ajuns să iau 875, rezultat final care a fost foarte bun, am fost în primii 300 pe țară. Am putut să-mi aleg ce specialitate am vrut și în centrul în care am vrut, pentru că în Cluj sunt două centre. Și eu voiam să prind anestezia și terapia intensivă la Clinica Chirurgie 1, unde aveam foarte mulți colegi mai mari, unde știam că lucrurile merg relativ bine, și acolo voiam să ajung. Și acolo am ajuns. Nu mai contează acum.

Lucruri pe care le-ar schimba în pregătirea pentru rezi 07:22

07:22 dr. Paul Oargă: Uitându-mă în spate, nu știu dacă aș fi făcut ceva diferit. Probabil aș fi insistat un pic mai mult pe sport. Dacă nu puteam să fac pe atunci, putea să joc baschet și să merg la sala de forță, din păcate umărul nu îmi permitea. Puteam să fac alergări mai mult sau yoga sau... După aceea am început să și meditez și asta a fost un turning point pe care l-am avut atunci.

Ieșirea din burnout la 5 luni după rezi 07:47

07:49 dr. Cătălina Voinea: Starea, simptomele de burnout a avut loc, a culminat cu examenul de rezidențiat sau a continuat și după?

07:49 dr. Paul Oargă: A continuat.

07:49 dr. Cătălina Voinea: Cum ai reușit? Ce te-a ajutat să te menții oarecum? Să revii sau să te menții pe linia de plutire?

08:03 dr. Paul Oargă: Știu că am dat rezidențiatul și tu ți-a afli nota exact în aceeași zi. A fost așa, am simțit o relaxare, o ușurare pe moment, și în seara aia știu că m-am îmbătat și a fost prima oară în viața asta când m-am culcat după ce am băut câteva beri și efectiv m-am trezit fără să adorm.

08:27 dr. Paul Oargă: Deci n-am putut să dorm și după câteva ore nu mai simțeam efectele alcoolului, pentru că deja era aproape 8 dimineața și eu nu reușisem să închid ochii. Și atunci mi-am dat seama: cred că n-o să treacă așa de repede ce se întâmplă acum. Și a mai durat undeva la 4-5 luni după.

08:49 dr. Paul Oargă: Am început să țin un jurnal de somn și am meditat, am început să reiau activitatea cu sportul, am început și să lucrez. Cumva am simțit că lucrând... Adică eu îmi doream foarte mult să lucrez, îmi doream foarte mult să fac și să și câștig niște bani din treaba asta. Mă deranja foarte tare, sunt foarte sigur că mulți rezonează cu acest lucru, mă deranja foarte tare că eu, la 25 de ani, părinții trebuia să-mi dea lunar bani și trebuia să cer bani pentru orice cumpărătură extra pe care trebuia s-o fac față de o săptămână normală, de exemplu. Și era ceva în sufletul meu care mă deranja foarte tare din punctul ăsta de vedere.

09:37 dr. Paul Oargă: Și încet-încet lucrurile s-au așezat. Dar a fost nevoie de un efort activ. Și ce am început să fac după aceea și continui astăzi, adică să merg regulat la sala de forță, să joc baschet, să meditez.

09:37 dr. Cătălina Voinea: Să faci ceea ce-ți place, adică să lucrezi.

09:37 dr. Paul Oargă: Da, să lucrezi, să iau satisfacția din munca pe care o fac, să simt că sunt util societății. Cred că asta e un lucru cu care ne hrănim foarte mulți dintre noi.

Academia de Prim Ajutor 10:12

10:13 dr. Cătălina Voinea: Tocmai că... Cred că a contat foarte mult faptul că ai văzut că ești util oamenilor din jurul tău și poți să dai mai departe din ceea și i-ai ajutat, practic, creând Academia de Prim Ajutor. Și te-aș întreba cum ți-a venit această idee, și ce te-a motivat să o faci și ce te face pe tine să duci un proiect atât de mare în continuare mai departe?

10:42 dr. Paul Oargă: Academia de Prim Ajutor s-a născut din convingere. Eu personal și cu celălalt cofondator, Mihai Oprea, noi am început să facem cursuri încă de când eram voluntari în cadrul SMURD Cluj. Dar simțeam că vrem să dăm o notă personală proiectului, să-l luăm, să-l denumim, și pe atunci am discutat cu cei din conducere și am luat decizia în 2020, atunci s-a născut Academia de Prim Ajutor. Noi vrem să fim responsabili, în principiu, de ce decizii luăm și, dacă e cineva care să fie tras la răspundere, să fim noi aceia și să luăm cumva, nu aș zice neapărat o povară.

11:33 dr. Paul Oargă: Dar acum, dacă sunt probleme, eu și Mihai răspundem în fața oamenilor, în fața legii, dacă e nevoie vreodată, Doamne ferește, sper să nu fie cazul. Și mergând și văzând, mergând, făcând gărzi... Eu în facultate făceam foarte multe gărzi, cum orice paramedic voluntar de la UMF știe, din Cluj știe. Ajungi să faci 10-12 gărzi pe lună, deci, efectiv, ca un full-time job. Și ajungeam de multe ori la cazuri și oamenii ne întrebau ce aș fi putut face.

12:10 dr. Paul Oargă: Și, nu, dacă era un om care decedase și era un stop, pusese stop cardiac, dar 10 minute nu s-a resuscitat, pentru că noi răspundeam nu doar în centrul Clujului, răspundeam și la orații de 20 de kilometri. Și se întâmpla uneori să ajungem un pic mai târziu. Ei, trafic, ei, sunt foarte mulți factori. În medie, în Europa, ambulanța ajunge în 8 minute. Asta include și o statistică pe România.

12:37 dr. Paul Oargă: Dacă tu o minute nu faci nimic într-un stop cardiorespirator, noi ajungem, repornim cordul, dar deznodământul la majoritatea pacienților este că ajung pe terapie intensivă și decedează ulterior acolo, pentru că creierul deja începe să moară și apar leziuni ireversibile. Văzând că de multe ori martorii nu fac nimic și stau și se uită și așteaptă să vină ambulanța, am zis: e nevoie de mai multă educație în sfera asta. Ne interesasem atunci care e statistica în România și am găsit o statistică pe care foarte mulți au preluat-o ulterior, că 8 din 10 români nu știu să acorde primul ajutor, și am zis: hai să facem fiecare român să știe să acorde primul ajutor.

13:20 dr. Paul Oargă: Și noi credem că suntem cei mai în măsură să venim în fața oamenilor cu experiențe reale. Adică noi nu doar citim o carte și apoi venim și predăm primul ajutor, vorbim din experiența noastră. Adică eu personal am făcut compresiuni toracice, masajul cardiac, de sute, dacă nu mii de ori, știu ce probleme pot să apară, știu cum trebuie plasate mâinile, știu tips and tricks din sfera asta, știu ce e important, știu statistica și știu studiile care există, faptul că defibrilarea și compresiunile toracice externe rămân cel mai important lucru în orice stop cardiorespirator.

14:00 dr. Paul Oargă: Și atunci am găsit o echipă, am format o echipă, începând la Cluj, apoi la București, acum și la Iași de câteva luni, de oameni care sunt ca noi, oameni tineri, profesioniști, pasionați de ce fac, care să ducă misiunea noastră zonal mai departe. Și de ce nu, cum ziceam și înainte, și aici la Craiova ne-ar plăcea să venim. Și bineînțeles, nu e a zero-sum game, adică nu, dacă câștigăm noi, alții pierd. Și aici mă refer la competitorii noștri.

14:37 dr. Paul Oargă: Există loc sub soare pentru toți. Și noi suntem deschiși tot timpul la colaborări și să aducem misiunea asta. Până la urmă, cel mai important lucru este ca atunci când ajung la un caz, când sunt de gardă pe ambulanță, să văd că martorii au făcut compresiuni. Și se întâmplă, mi s-a întâmplat. Și, în general, anecdotic vorbind, aceia sunt pacienții care supraviețuiesc.

Prim ajutor acordat până la sosirea ambulanței - Cazul 1 - final fericit 15:05

15:05 dr. Paul Oargă: Și n-o să uit niciodată, am avut un caz, un domn de 80 de ani, care era un domn cardiac și avusese și ceva bypass aortocoronarian, o operație pe cord deschis, destul de dificilă, în urmă cu câțiva ani. Și, ajungând la el, era în stop cardiorespirator. Soția făcea ventilații și o vecină care era asistentă făcea compresiuni toracice. Noi am ajuns cam după 10 minute, am preluat resuscitarea, am defibrilat de 31 de ori, 31 de șocuri a primit acel pacient.

15:05 dr. Cătălina Voinea: Nu există un protocol să vă opriți după ceva timp?

15:45 dr. Paul Oargă: Nu. Există, există după 20 de minute de asistolie, dar domnul avea un ritm șocabil. Era în fibrilație ventriculară sau tahicardie ventriculară fără puls, alterna. Mai ieșea într-un ritm cu puls, după aceea intra iarăși în stop. A fost așa, un rollercoaster și de ritm cardiac, și de emoții. Am resuscitat o oră jumate. O oră și jumătate am resuscitat. Noroc că echipajul nostru este format din 5 oameni.

16:15 dr. Paul Oargă: 3 paramedici voluntari, un medic și un paramedic pompier, care este și șoferul autospecialei. Și l-am dus la spital și domnul după 24 de ore s-a trezit. Și apoi, după 48-72 de ore, a fost externat. A primit un defibrilator implantabil și apoi a plecat acasă. Și ăla a fost momentul, pentru că eu, după o oră de resuscitare, acolo fiind, mă gândeam: n-o să mai supraviețuiască, e prea mult timp.

16:45 dr. Paul Oargă: Dar a supraviețuit și faptul că a supraviețuit se datorează în mare parte martorilor de acolo. Faptul că soția a avut prezență de spirit să facă acele ventilații, dar mai ales compresiunile toracice făcute de vecina asistentă. Dar nu trebuie să fii asistent ca să poți să faci lucrurile astea. Și a fost o poveste cu final fericit. Cumva, motivația noastră intrinsecă a fost pentru că am văzut cazuri, am văzut cazuri nefericite.

Prim ajutor acordat până la sosirea ambulanței - Cazul 2 - final nefericit 17:10

17:14 dr. Paul Oargă: În contrast, am fost la un tânăr de 28 de ani care suferise un stop cardiac în pat, dimineața la 5.

17:14 dr. Cătălina Voinea: De ce? Random?

17:14 dr. Paul Oargă: Ulterior am aflat că au făcut un accident vascular cerebral.

17:14 dr. Cătălina Voinea: La 28 de ani?

17:31 dr. Paul Oargă: Da, probabil ceva anevrism, anevrism rupt. Și soția era foarte micuță. Deci el era un domn așa, pe la vreo 120 de kilograme, soția avea vreo 50 de kilograme. Nici nu știa. Prin dispecerat ești direcționat să faci aceste compresiuni. Dar probabil au fost ineficiente. Nu mai țin minte exact. Pacientul a făcut scluteropacentă, o decedat. Nici măcar n-am reușit să repornim cordul în situația aceea. Ai nevoie de un defibrilator.

18:07 dr. Paul Oargă: Nu se recomandă să le pui acum ca fiecare om să aibă un defibrilator în casă. Dar în spațiile publice chiar salvează vieți. Și asta e cealaltă inițiativă pe care o avem, prin aplicația Help Me, în care mapăm toate defibrilatoarele din România. În cazul în care ai un stop cardiorespirator, să poți să vezi unde este un defibrilator și să mergi să-l aduci. Și încurajăm toate companiile cu care suntem în parteneriat să achiziționeze un defibrilator, în sensul în care este nevoie de ele. Și ai nevoie în primele 5 minute. Dacă este un ritm șocabil, trebuie să dai șoc, ca să vorbești de șanse reale de supraviețuire.

Prim ajutor acordat până la sosirea ambulanței - Cazul 3 - final fericit 18:49

18:49 dr. Paul Oargă: Și ultimul caz, puteți să tăiați la montaj dacă am zis prea multe: am avut în Galway, în Irlanda, ultima gardă pe care am avut-o pe terapie intensivă. A venit o doamnă de la maraton. Era un maraton din Connemara, care e o zonă foarte frumoasă, un parc natural din vest. Și suferise, după ce a făcut un maraton, a suferit un stop cardiac. Probabil pe o tulburare de ritm. Și preexistentă. Nu știu, dar nu cred că era preexistentă.

19:25 dr. Paul Oargă: Poate o fi avut ceva dezechilibru metabolic, o hipopotasemie, hiperpotasemie. Nu știu ce s-a întâmplat exact acolo. Noi nu am reușit să găsim o cauză, să zici care avea cardiomiopatie hipertrofică. Sau ceva defecte structurale la nivelul cordului. Sau altele de tip pulmonare. Sau să fie un trombembolism masiv. N-a fost niciunul din lucrurile astea. Sau un AVC.

19:52 dr. Paul Oargă: Venise cu un potasiu mare, dar un potasiu mare după compresiuni toracice și chiar și sport intens se explică. Și doamna a căzut, s-a prăbușit după linia de finish. Au început resuscitarea acolo. A stat în stop cardiorespirator două ore, în timp ce s-au făcut compresiuni toracice. Același lucru l-am simțit. Ok, a stat două ore. Efectiv, a făcut vreo patru sau cinci stopuri cardiorespiratoriei. Pentru că ieșea, intra în ritm normal și ulterior iarăși intra în ritm de stop.

20:35 dr. Paul Oargă: A fost resuscitată succesiv și s-a trezit după... Ei i-a luat un pic mai mult timp. Cred că i-a luat undeva la patru zile. Și cum mergeam în fiecare zi după gardă să văd ce se întâmplă, care e prognosticul. Și au ceva sechele. După o internare pe terapie intensivă rămâi cu sechele. Și dacă mă iau eu și mă pun... M-am gândit să fac un clip pe tema asta.

21:00 dr. Paul Oargă: Mă pun eu în pat de terapie intensivă și să stau acolo ca un pacient cinci zile. Dar țin la masa mea musculară și n-aș vrea să fac. Pentru că pacienții pierd până la 14% din masa musculară în două zile de internare, mi se pare. Ceea ce e enorm. Adică eu am 80 de kilograme. Dacă stau în terapie intensivă, eu pierd undeva la patru-cinci kilograme de masă musculară în două zile. E enorm. Deci rămâi cu sechele. Este sindromul post-ICU, post-terapie intensivă, se descrie.

21:40 dr. Paul Oargă: Ce ne doare pe noi cel mai tare când ai un pacient după stop este recuperarea neurologică. Restul rezolvăm, facem. Recuperarea neurologică e importantă. Și aici mă refer la cogniție și apoi la deglutiție, vorbit. Pentru că, dacă pacientul nu poate să înghită, poți să ai tot felul de leziuni de trunchi cerebral, atunci poate să fac o grămadă de infecții, aspirații pulmonare, și se complică lucrurile. Dacă, din punct de vedere neurologic, pacientul este în regulă, restul, cu miopatii, neuropatii, ce mai apar, astea se pot rezolva cu o recuperare bună pe termen.

22:20 dr. Paul Oargă: Și doamna a scăpat. Doamna fusese campioană, adică luase locul unu anul trecut, la categoria ei de vârstă, pe maraton. Deci nu era o doamnă care au s-a trezit că vrea să alerge un maraton așa. Și a alergat maratonul în, eu știu, cred că sub patru ore, nu mai știu. Ar merita s-o cauți pe Facebook, să vezi dacă a mai alergat ceva. Era din Olanda. E destul de recent. Asta a fost chiar la finalul lunii aprilie.

22:48 dr. Paul Oargă: Chiar mai. Era jumătatea lunii mai, de fapt. Deci ei nu cred că a trecut o lună și un pic de atunci. Deci doamna, sigur, încă mai trage un pic cu recuperarea. Dar a fost resuscitată, a avut defibrilator, l-au folosit, a supraviețuit. Cam asta e rețeta succesului când vine vorba de stop cardiorespirator. Și oamenii ne cer nouă un pic prea mult când vine vorba de medicul din spital. Pentru că există un lanț al supraviețuirii, când vine vorba de stop cardiorespirator, care are cinci verigi.

23:21 dr. Paul Oargă: Și un lanț e atât de puternic cât cea mai slabă verigă a sa. Dacă ai o verigă de hârtie, o să fie un lanț foarte slab. Și primele trei verigi țin de recunoașterea stopului cardiac, alertarea echipajelor și compresiunile toracice și defibrilarea. Și astea nu țin de noi. După aceea, când ajung cu pacientul la final, la spital, degeaba îmi zice mie familia să facem tot ce putem. Pentru că noi facem tot ce putem.

23:48 dr. Paul Oargă: Aici vine și o discuție mai largă despre end-of-life care și faptul că noi nu avem așa ceva în România, și legislația nu ne susține sub nicio formă. Trebuie să tratez pacientul pe terapie intensivă all along, ceea ce nu-i moral și etic din foarte multe puncte de vedere. Cu riscul ca populația să ne strige criminali, cum am fost făcuți de atâtea ori. Cam asta e.

Experiența ATI în Irlanda 24:17

24:17 dr. Cătălina Voinea: Ai stat un an și jumătate în Irlanda.

24:17 dr. Paul Oargă: Da.

24:17 dr. Cătălina Voinea: Și recomanzi experiența? Ți s-a părut folositoare? Ai recomandat să se ducă și alți rezidenți?

24:17 dr. Paul Oargă: Deci eu asta zic tuturor: 100%, dar hai înapoi acasă.

24:17 dr. Cătălina Voinea: De ce?

24:17 dr. Paul Oargă: Pentru că avem treabă aici, trebuie să facem lucruri. Ok. Dacă toți plecăm, ce se mai alege aici?

24:42 dr. Paul Oargă: Că noi, ok, plecăm, să zici, tu pleci, tu cu familia ta, dar îți lași în spate aici prieteni și restul familiei, care ei o să aibă parte de serviciile medicale care sunt în România. Cumva te scapi pe tine, dar pe alții nu-i scapi. Și România, cum poate bine știți, are cel mai mare brain drain, adică doctori plecați în străinătate, din lume. Suntem, 37% din medicii din România sunt plecați și să lucreze în străinătate. Suntem mai mulți decât, în procente. Deci în procente. Bineînțeles că India și Pakistan au mai mulți, dar procentual nu.

25:20 dr. Paul Oargă: Și eu cred că o experiență în străinătate te ajută foarte mult să-ți definești mai bine valorile pe care le ai, să vezi cum gândesc alți oameni și să vezi cum se face. Pentru că poți face un lucru în 100 de moduri. Și un lucru care se întâmplă și în rezidențiatul de aici este că unii medici, dacă tu faci ceva diferit față de cum fac ei, o să zică: „Nu, faci greșit, nu așa se face.” Și ce mi-am dat seama mergând în Irlanda e: uite, putem face anestezie generală în 5 moduri diferite, dacă vrem, și toate sunt corecte. Știi? Și îți oferă o altă perspectivă asupra meseriei tale.

26:07 dr. Paul Oargă: În Irlanda, eu am lucrat și mult. În Irlanda lucram undeva la 50-60 de ore pe săptămână. Ești plătit overtime. Overtime-ul era plătit 1,5x din salariul de bază. Și era un mediu foarte prietenos. Cumva chiar mi-a plăcut partea asta. Dar tot timpul m-am simțit: aș vrea să mă întorc acasă. Chiar aș vrea. Îmi place aici, profesional, e extraordinar. Pentru mine a venit într-un moment foarte bun al vieții, în care oricum voiam să învăț foarte mult, oricum nici în țară n-aș fi avut o viață socială în acel an.

26:46 dr. Paul Oargă: Și am zis: numai bine, aici stau, învăț, mă duc la sală, mai învăț mai mult, mai lucrez la Academia de Prim Ajutor. Și eu folosesc o aplicație pe care am folosit-o și în timpul pregătirii pentru rezidențiat. Se numește Toggl, n-am procente la aplicație, nu sunt acționar, dar mi s-a părut foarte utilă să te ții pe tine, cum se zice, responsabil de timpul pe care îl investești. Bineînțeles, timpul nu e direct proporțional cu cât înveți, de fapt, sau cu cât lucrezi pentru ceva, dar este un marker de a-ți urmări progresul.

27:25 dr. Paul Oargă: Și știu că pentru rezi eu am învățat 848 de ore pe Toggl. Stat cu cartea în față; dacă mă ridicam și mergeam să-mi fac o cafea, îl opream. Deci timp efectiv de stat și învățat. Asta cam în 4 luni jumate, 5 luni, cred că aproape, cu tot cu prelungirea, dar cu o săptămână înainte n-am mai învățat sens mic. Și zic, revenind la mersul în Irlanda, de-asta zic: mergeți, pregătiți-vă un an, doi, trei, poate cinci, dar haideți înapoi, că avem nevoie de fresh blood în țară, avem nevoie de mentalități, lucrurile se schimbă în bine.

Gânduri pozitive 28:04

28:07 dr. Paul Oargă: Eu sunt și o fire mai pozitivă când vine vorba de... Adică și canalul meu de YouTube e făcut în ideea: hai să scoatem lucrurile pozitive în față. Nu critic, nu vorbesc de rău, pentru că nu mi se pare că e... Deși așa, dacă mă apuc să critic, nu mai terminăm podcastul, dacă ar fi s-o iau pe calea aceea. Eu zic că avem destul de multe lucruri negative în presă și în opinia publică,

28:32 dr. Paul Oargă: încât putem să venim și să înclinăm balanța: uite și ce se face bine, uite și cum lucrează oamenii aceștia. Pe mine, canalul meu personal de YouTube m-a împins foarte tare să citesc de zece ori protocoalele pe care deja le citisem. Să mă asigur că conduita mea este una extrem de profesională și etică, și în general. Pentru că, odată ce mi-am pus GoPro-ul și i-am dat drumul, eu am uitat că există GoPro. De foarte multe ori uit să-l pornesc, multe intervenții nu le-am filmat numai de la jumate.

29:07 dr. Paul Oargă: Pentru că nu e grija mea, eu nu sunt un vlogger. Eu sunt un medic care are și o cameră de filmat, cu niște aprobări, și asta e educație medicală. Eu zic că educația ne scoate pe toți din sărăcie, din ignoranță. E singura variantă pe care o avem, să ne educăm, și asta fac și cu Academia de Prim Ajutor, educație, la fel și cu vlogul, educație, și, încă o dată, avem nevoie și de medici în spitale cu mentalități fresh și să nu fie așa de, nu știu, de multe ori simt că e orgolioasă lumea, fără niciun sens.

29:48 dr. Paul Oargă: Nu contează, nu are sens, nu-și are rost. Nu trebuie să facem lucrurile ca să te simți tu bine, trebuie să facem lucrurile ca întregul, întregul sistem să meargă. Avem de lucru și pe partea asta, dar eu, din ce văd, lucrurile se mișcă spre bine. Nu în ritmul în care mi l-aș dori, și eu aș vrea să fie un pic mai rapid, dar aici nu mai depinde de medici, depinde foarte mult și de politic, administrație, management. Astea sunt cruciale, pentru că, nu știu, de exemplu, sunt probleme cu magneziul în spitale.

Exemple de neajunsuri 30:21

30:26 dr. Paul Oargă: Și magneziul, în preeclampsie și eclampsie, nu ai ce să dai altceva. Ăsta e tratamentul. Și am un pacient care are o tulburare de ritm și vreau să-i dau magneziu, n-avem. Ok, ce să fac acum? Ce pot să fac?

30:44 dr. Paul Oargă: Că nu pot să-i fac eu magneziu. Și, din păcate, mulți doctori, mulți colegi de-ai mei își aduc magneziul de acasă, cumpără ei, tocmai ca să evite situațiile acestea. Și astea-s niște probleme nu țin nici de medici, nici de șeful de secție, nici de... Țin de administrație. Țin de administrația spitalului și de logistică, care, apropo, la asta stăteau foarte bine irlandezii. Tu, ca medic, nu aveai grija asta. Nu aveai că nu există material, nu există... Că la noi nu există material nu pentru că nu sunt bani, pentru că cineva de la achiziții nu i-a păsat. Și a zis: na, lasă, că nu, se descurcă.

Povestea pernei Oxford 31:20

31:21 dr. Paul Oargă: Aia o poveste este pentru pacienții obezi. Este o pernă, Oxford se numește. Este o pernă în care se așează pacientul într-o poziție ideală pentru intubația orotraheală, pentru anestezie generală. Cumva, poziția e de sniffing morning air, ceva de genul. Trebuie să stea cumva ca să-ți aliniezi toate structurile, să vezi laringele și orificiul glotic, ca să poți să intubezi pacientul. Și un medic, șef de secție din Cluj, a făcut un referat pentru achiziție de pernă Oxford pentru pacientele obeze. Și doamna de la achiziții, nu știu, câteva mii de euro, doamna de la achiziții a zis: „Ce să-i dau la omul ăsta?

32:03 dr. Paul Oargă: Pentru o pernă? Da, Păi iau 100 de perne cu 50 de lei, dacă vrea. Iau o pernă cu 3.000 de euro. Și cam așa merg lucrurile. Acolo, nu, în Irlanda, când ziceai „Bă, vreau asta”, a doua zi o aveai.

„S-a stricat masa de operație în timpul invervenției chirurgicale...” 32:21

32:19 dr. Paul Oargă: Și era, mi s-a stricat asta, da, dau exemplul ăsta, că am fost, eram pe secția de ginecologie și s-a stricat masa de operație în timpul intervenției chirurgicale. Și a sunat asistenta, bineînțeles că asistentele acolo erau, știau management, tot, eu nu trebuia să fac nimic. Am zis: s-a stricat masa. Și în 5-10 minute a venit un responsabil de mesele de operație din spital. Și o repara masa. În timpul intervenției chirurgicale. În timpul intervenției, așa. Da. Și eram: nu pot să cred că aveți și așa ceva.

Despre asistente în Irlanda 32:54

32:53 dr. Paul Oargă: Deci ei aveau, în terapie intensivă, aveau fizioterapeuți, și noi avem, aveau mai mulți un pic, aveau farmacist, IFA o chema, și era foarte amuzant, era o tipă foarte prietenoasă și venea și îmi zicea: că, „Vezi că medicamentele alea interferează unul cu altul, trebuie să le faci...” Da, da, da. Deci ei luau toate programele pe care noi le făceam, după veneau la noi și ziceau, pe românește: „Bă, vezi că ești prost. Nu așa se face.”

33:21 dr. Paul Oargă: Și după aceea tu schimbai. Era cumva, era bine că aveai pe cineva care îți reverifica lucrurile, pentru că scădeau greșelile, scădea rata greșelilor. Și atunci: vezi că ele interferează, doza nu e asta, vezi că antibioticul ăsta, după ultimul studiu, nu se mai dă așa, se dă nu știu cum. Și eram: ok, you're the boss. Da, da. Facem. Și aveau speech and language, care exersau cu pacienții, mai ales post-traheostomie, care rămâneau cu acel tub post-extubare. Nu puteai să extubezi pacientul și îi făceai aici o traheostomie, care, păi doi, nu se face cu pixul niciodată, că mai primim întrebări de genul ăsta.

34:04 dr. Paul Oargă: Era foarte mult personal extramedical. Foarte mult personal. Tot timpul era ceva, se întâmpla, erau niște reprezentanți de la firme care verificau ventilatoarele, fără ca tu să ai nici o implicare. Asta era frumos. Deci aveau clinical educators, care se ocupau strict de educația asistentelor. Ele se asigurau, erau asistente mai vechi, și se asigurau că asistentele sunt la curent cu aparatura, cu protocoalele, cu ce se întâmplă în secție. Asta că terapia intensivă avea one-on-one care. Adică la fiecare pacient avea asistentă.

34:38 dr. Paul Oargă: Care... Asta avem nevoie și noi. Avem nevoie: pacient și asistentă. Asta pe terapie intensivă. Nu, pe secție și la ei era haos. Dar în terapie intensivă aveai un asistent la fiecare pacient și asta se simțea. Adică puteau să aibă mai multă grijă de pacienți. Puteau să fie mai profesioniști din punctul ăsta de vedere.

Despre asistente în România 35:04

35:04 dr. Paul Oargă: Deoarece și noi avem asistente bune. Acum, de exemplu, sunt într-un stagiu de... Tocmai termin un stagiu de chirurgie toracică în Cluj și am o asistentă care e extraordinară. Adică e top. Lucrează extraordinar de bine, pregătește tot ce ai nevoie, te ajută, suport, e atentă la ce faci, face recheck.

35:28 dr. Paul Oargă: Și e interesată. E interesată. Vrea să se dezvolte, vrea să afle lucruri. Chiar a venit la mine și mi-a zis: că „Mersi că mi-ai zis ceva, când chiar nu știam treaba asta.” Și neorgolioasă, că asta e și cealaltă parte. Și nici eu nu sunt o persoană orgolioasă, sau încerc în mod activ să nu fiu orgolios. Și dacă cineva îmi zice „Vezi că nu așa”, păi ok, dar poate nu așa se face, dar cum? Sau ce? Și mai ales că noi ne plimbăm ca rezidenți în foarte multe secții și clinici, e chestia asta,

Despre protocoale de siguranță 36:01

36:00 dr. Paul Oargă: că lumea e obișnuită cu un anumit mod de lucru și nu poți să vii tu să dai peste cap tot sistemul. Pentru că, uite, e un exemplu foarte simplu. Noi folosim foarte mulți opioizi în timpul intervențiilor chirurgicale pentru analgezie. Și sunt unele secții care folosesc fentanil. Sunt altele care folosesc morfină. Dar tu, dacă vii, ție îți place morfina, să zic. Eu nu sunt neapărat cu preferințe când vine vorba de medicație.

36:28 dr. Paul Oargă: Dacă într-o secție se dă morfină, tu nu poți să vii să dai fentanil, pentru că strici mersul lucrurilor în secție din punct de vedere al siguranței. Morfina are o anumită doză, fentanilul are o anumită doză și, dacă oamenii sunt obișnuiți să lucreze doar cu unul din ele, ăla e cel mai safe pentru pacient să-l folosești. Chiar dacă are câteva caracteristici care ți-eți par nouă mai bune, e mai de lungă durată, folosești ăla, că e mai safe. Sunt obișnuiți să lucreze, știu dozele. Dacă îi zici să-i dea 50 de micrograme, știe să-ți dea 50 de micrograme, fără să-i zici câți mililitri, știi?

37:05 dr. Paul Oargă: Cumva e partea asta de safety. La noi, în anestezie, e partea de safety extrem de importantă. Pentru că lucrăm cu... Chiar mă gândeam: noi, când facem o inducție, efectiv dăm un medicament care îl face inconștient pe pacient, adică îl anesteziază. Dăm un medicament care paralizează musculatura respiratorie, ca să fie complet relaxat, atât pentru intubația orotraheală, cât și pentru operația per se. Și mă gândeam: eu acum, dacă nu fac nimic, omul ăsta o să moară. Cred Că nu respiră.

37:41 dr. Paul Oargă: Deci atât de important e ce fac eu aici, încât eu, dacă nu fac nimic acum și mă iau și plec, omul ăsta moare. Da? Deci ăla-i nivelul la care lucrăm și de-aia trebuie să fim foarte safe și foarte ok. Scriem pe fiecare seringuță ce medicament e, doza. Sunt pregătite acolo frumos, în caz că facem planul. Planul A e ăsta, planul B e ăsta, planul C e ăsta, planul D e ăsta. Da?

38:07 dr. Paul Oargă: Dacă se întâmplă ceva. Știi, ca toată lumea să fie educată în sensul ăsta. Și folosim medicații de mare risc. Adică fentanil, morfină, ketamină, astea trebuie să știi cum să le dai, când. De asta, revenim la cât de faină e specialitatea asta, e top din punctul meu de vedere.

Cum l-a transformat specialitatea? 38:27

38:29 dr. Cătălina Voinea: Cum ți se pare că te-a transformat viața pe această specialitate? Cum erai înainte și cum ești acum?

38:37 dr. Paul Oargă: Nu știu dacă m-am schimbat. Asta cred că prietenii mei ar trebui să zică cel mai bine, dacă m-am schimbat. Eu tot timpul am avut și o parte de umor negru, pe care ți-l dezvolți foarte mult în specialitatea asta. Nu te mai impresionează așa. Adică tot trebuie un efort activ să poți să empatizezi cu pacientul care zice că îl doare, și tu să nu te gândești: ok, durerea e în capitolul ăla din carte, trebuie să dai XYZ, așa tratând durerea.

39:06 dr. Paul Oargă: Ok. Trebuie să te gândești totuși e un om acolo pe care îl doare, o senzație subiectivă care trebuie tratată și psihologic, și nu doar farmacologic. Nu știu cum aș ști să zic.

39:06 dr. Cătălina Voinea: Crezi că te-a făcut mai responsabil?

39:21 dr. Paul Oargă: Da, da, 100%. Mai, Aș zice că, mai, lucrând așa cu oameni, mă rog, lucrând din anul întâi am lucrat cu oameni și în echipă, am învățat că se pot face lucruri, cum ziceam și înainte, că se pot face lucruri în mai multe feluri, fără să trebuiască să-ți impui tu propria ta viziune, și asta văzând un pic mai târziu, unde acum, nu, sunt rezident mare, iau foarte multe decizii de multe ori pe cont propriu,

39:51 dr. Paul Oargă: coordonez alți rezidenți mai mici și nu pot să fiu foarte dismisiv cu ce propuneri vin ei către mine, trebuie să le gândesc, să le accept sau, dacă nu, să le discut cu ei și să nu fiu „nu, nu, nu, ești prost, nu aștept. Deci nu mentalitatea hai să discutăm. Cumva, partea asta, că am învățat să-mi las orgoliile deoparte, că nu sunt în beneficiul nimănui, și să mă gândesc un pic din perspectiva celuilalt care vorbește cu mine: oare el cum vede lucrurile și de ce, dacă e, de ce nu-i de acord cu mine? Oare e ceva ce n-am reușit eu să transmit? E ceva ce eu știu și n-am reușit să-i transmit celeilalte persoane?

40:41 dr. Paul Oargă: Cumva mă gândesc foarte mult și e ok, foarte des dau pasul în spate ca să nu fac conflict, îmi cer scuze mult mai ușor, admit că am greșit când am greșit, mult mai ușor, și în anul întâi credeam că medicii mari sau rezidenții mari știu tot. Și nu există întrebare pe care să le opui să nu știe, și îți dădeau impresia asta, dar de fapt e doar un coping mechanism de-al lor, ca să-și ascundă slăbiciunile.

41:22 dr. Paul Oargă: Dacă e să mă ia cineva, poate să mă facă varză din punct de vedere al cunoștințelor, nu de bază, bineînțeles, nu de bază, dar anestezia și terapia intensivă e mare. Poți să-mi pui o grămadă de întrebări la care o să zic: habar n-am. Nu știu cum funcționează medicamentul ăsta. N-am făcut niciodată procedura asta. Nu știu, n-am mai avut niciodată cazul ăsta. Deci și asta am văzut că irlandezilor le e mult mai ușor.

41:49 dr. Paul Oargă: Nu știu. Habar n-am. N-am nici cea mai mică idee. Deci oameni cu 30 de ani de experiență, școliți în Irlanda, în Statele Unite, lucrând în centre imense în State, vă vin la mine și eu zic, „Mă, vezi că avem un copil de 4 ani, ceva fractură, dar vezi că eu nu știu să fac anestezie la copii, că n-am făcut de 5 ani. Sper că te descurci.” Și eram: da, un scurc, ok.

42:19 dr. Paul Oargă: Eram foarte surprins că omul ăsta admite că nu știe, mă rog, că nu zic că nu știe, era, nu-i cel mai confortabil și nu-i subspecialitatea lui de bază, adică anestezia în pediatrie. Dar nu a cosmetizat-o, nu a zis, nu a lăsat-o să pară au zis: că „Vezi că aici am o slăbiciune; dacă e ceva, să-mi ții spatele. Pentru că s-ar putea să se întâmple ceva și o să am nevoie reală de tine în sensul ăsta.” Safety.

42:49 dr. Paul Oargă: Siguranța pacientului pe primul loc. Și asta, asta m-a învățat cel mai mult, cel mai mult acolo. Lipsa, nu neapărat lipsa, că evident mai erau orgolii între specialiști și discuții, și discuții despre rezidenți, adică ei aveau, se întâlneau o dată la o săptămână sau două la cineva acasă, la unul din consultanți acasă, și principalul lucru pe care îl făceau: vorbeau despre rezidenți.

43:14 dr. Paul Oargă: Deci nu era ca și când erai. Te simțeai acolo. Oricum, eu, ca românii, au talent, nu talentul, au dorința asta să demonstreze, știi, mergând în alte „Stați, că voi nu știți, dar vă arătăm noi cum stă treaba.” Și eu am avut, am foarte multe ambiții de genul ăsta, în care vreau să le arăt oamenilor că, când mergi undeva, știi, nu ești doar tu, tu reprezinți țara acolo, tu îi funcții de ce faci tu acolo să zică că așa-s românii. Și m-am străduit să performez, să fac performanță acolo. M-am și implicat, mi-am dat și examenele lor.

43:53 dr. Paul Oargă: Mai am unul în decembrie, care, Doamne ajută, sper să-l iau și pe acela. Și am vrut foarte mult să le arăt că ce fac ei putem face și noi foarte ușor, fără nicio problemă. Și chiar așa-i, adică anestezia din Irlanda e același lucru cu anestezia de aici. Avem medici foarte buni și aici, la fel cum au ei.

44:18 dr. Paul Oargă: Diferența majoră e între mentalitate și administrație. Ei au o mentalitate mai relaxată, la noi administrația e mai proastă, dar merg și ele mână în mână. Cu administrație bună ești mai relaxat. Ești mai... Și chestia de comunitate. Eu văd multă ranchiună între medicii mari și multe bisericuțe și în cadrul spitalului. Lucruri pe care poate acolo, eram și un pic mai cu bariere lingvistice și de cultură, nu puteam să văd așa de bine, dar simțeai că își au spatele mai mult decât îl avem noi. Adică militau unii pentru alții. Erau: „Hai să te ajut, dacă se întâmplă ceva, te ajut.” Nu-i... „A, s-a întâmplat ceva, te descurci.” Și știu că...

Suportul moral în situații dificile 45:03

45:05 dr. Paul Oargă: Ți-am povestit un pic. Am avut un eveniment foarte nefericit în ianuarie anul ăsta. A fost primul meu pacient care a decedat pe masa de operație. Era un tânăr de 38 de ani, care urma să aibă o intervenție pe cord deschis, el cu alte intervenții în antecedente. Și a fost așa, se descrie un Swiss cheese model: când ceva nu merge, știi, se aliniază găurile de cașcaval și poți să vezi prin ele.

45:40 dr. Paul Oargă: Consultantul, medicul mare cu care lucram atunci, nu era sigur dacă o să facem acel caz. Ulterior s-a decis pe repede înainte că o să-l facem. Eu nu-l văzusem pacientul înainte, nu știam foarte bine. Și avea ceva patologie, de boala aglutininelor la rece. Da. Și eu nu știam ce-i aia. Adică eu n-am apucat să citesc. De obicei nu știam pacientul dinainte, cel puțin cu o zi. Și dacă aveau ceva probleme pe care nu le știam, citeam înainte despre ele.

46:11 dr. Paul Oargă: Eram un pic stresat pe partea asta. Era și un pacient, a fost de urgență, cumva, intervenția, că nu era planificată. El trebuia să mai stea câteva zile și doar apoi să intrăm. Și, no, intervențiile de urgență îți cresc riscul, mai ales la operațiile pe cord ai și mai mare risc. Și la reintervenții, cum avea și el, deci s-au adunat toate așa. Și pacientul a făcut un ritm de stop pe care nu am mai reușit să-l șocăm. Eram singur anestezist în momentul în care s-a întâmplat lucrul ăsta în sală.

46:46 dr. Paul Oargă: Am chemat repede ajutor. Au venit foarte mulți colegi, chirurgii nu au reușit să intre pe bypass, adică să preluăm circulația pacientului extracorporeal, și în final, după ce am resuscitat vreo 45 de minute, am declarat decesul. Și mă gândeam: oare ce-am făcut? E vina mea? Mă gândeam că am făcut eu ceva greșit, că s-a întâmplat ceva din cauza mea, că n-am fost atent la ceva, că poate e ceva legătură cu boala pe care o avea el, care trebuia s-o știu mai bine. Și am simțit așa cum se duce pământul de sub picioare. Am plâns, dar asta ulterior.

47:30 dr. Paul Oargă: Că pe moment eu pot să par foarte poker face, dar după aceea, când am ajuns singur, am plâns ca un copil, am plâns. Și mă gândeam: de ce nu am făcut o altă specialitate? Și Puteam să vând ceva, puteam să fac un business, puteam să ajut pe tata să facem un business de antichități și mă ocupam eu de social media și tot, și nu aveam chestia asta.

48:02 dr. Paul Oargă: Au venit mai mulți medici acolo, au discutat cu mine, mi-au explicat că se întâmplă, în viața oricărui medic anestezist vine un moment. Și ăla era momentul meu în care mi se întâmplă asta, li s-a întâmplat și lor, o să mi se mai întâmple în cariera mea lucrul ăsta, dar a fost așa, a fost, bineînțeles, pe neașteptate, mă gândeam și la familie, mă gândeam că era tânăr, avea copil, știi, intram într-o spirală negativă, și ziceam de suportul pe care l-am primit de la ei.

48:32 dr. Paul Oargă: Mi-au scris colegi de muncă cu care vorbeam, dar nu puteam să zic că suntem prieteni, mai ieșeam la o bere sau așa, dar atât: că „Poți să vii la mine, e meci în seara asta, mai bine decât să stai acasă.” Mă sunau, îmi ziceau: cu mâs, că e ok, că o să fie bine, că o să treacă”,

48:50 dr. Paul Oargă: mă verificau la câteva zile să fiu ok, au zis că pot să-mi iau liber cât vreau eu, cât mă simt, și după aceea să revin la muncă, și după câteva săptămâni, după ce s-au mai liniștit apele, am făcut un debriefing cu echipa, în care fiecare a discutat ce s-a întâmplat, de ce crede că s-a întâmplat, ce am putea face mai bine,

49:14 dr. Paul Oargă: unde s-a rupt comunicarea între echipa chirurgicală și cea anestezică. Cumva, lucrul a fost: ok, s-a întâmplat, e rău că s-a întâmplat, dar hai să vedem ce putem face noi ca să nu se mai repete, să scădem șansa să se întâmple lucrul ăsta. Și suportul pe care l-am primit eu psihologic din partea echipei a fost extraordinar. Adică profesori veneau la mine și îmi ziceau că sper că e zis bine, că o să fie ok, lucru care nu știu în ce măsură se întâmplă la noi în țară și neglijăm de foarte multe ori, dar, încă o dată, o mare parte din vina asta e sistemul care ne lucrează la sânge,

49:58 dr. Paul Oargă: de exemplu, medicii primari acolo ei lucrează trei zile pe săptămână, nu lucrează cinci. Tocmai din perspectiva de a proteja resursa umană și de a oferi răgaz. Tu după, să vezi cu ce chef vin consultanții la muncă, după trei zile de lucru pe săptămână numai, vin următoarea săptămână: „Hai să facem, hai să trecem, nu-ți sictiriți, nu-ți, „da, hai că am citit, am văzut”,

50:26 dr. Paul Oargă: și cumva, eu cred că asta ar fi soluția, nu-s eu cel mai deștept, nici pe administrație, nici pe medicină, nici pe niciun subiect, dar ar fi o soluție și asta, în care să promovăm resursa umană, în care să dăm mai multă libertate, să-i ținem responsabili de ce au de făcut, bineînțeles, că nu înseamnă doar „ai liber”, numai zile libere, și să creștem nivelul. Și asta putem face prin training în străinătate, vin înapoi în țară.

50:58 dr. Paul Oargă: Și asta e un apel pe care îl fac la toți medicii sau viitorii medici: să meargă dincolo, dar să se întoarcă acasă. Pentru că, dacă sunt cu cât mai mulți, nu ai nevoie, de exemplu, ai nevoie de trei oameni ca să faci o echipă într-un departament funcțional și să se răspândească ca wildfire.

Sfaturi pentru rezidenții de anul 1 51:18

51:20 dr. Cătălina Voinea: Specialitatea asta mi se pare destul de ușor să capeți așa un God complex. Și aș vrea să te întreb cât de frică îți este pe specialitatea de ATI. Mă gândesc la toți rezidenții de anul întâi care probabil intră sunt vai de capul lor, nu știu, le este teamă de tot ce mișcă, nu știu că o să ajungă ca tine, de exemplu. Și dacă ai putea să te întorci în timp, ce sfaturi ai putea să le dai lor, celor cărora le este frică de ceea ce urmează?

52:01 dr. Paul Oargă: Nu cred că e nevoie să mă întorc în timp, pentru că știu, am colegi de anul întâi cu care vorbesc și îmi aduc foarte bine aminte ce am simțit și eu. E haos. Îs atât de multe lucruri.

52:17 dr. Paul Oargă: Intri acolo direct în sala de operație: „No, bun, trebuie să-l adormim pe domnul ăsta, îi facem anestezie generală” și încep. Instrumente, medicamente, doze, ești: ai, nu pot să cred, de unde știu oamenii ăștia doza fixă ca să-l adoarmă pe omul ăsta? N-o să știu niciodată.” După aceea manopere, prins vene, nu am făcut niciodată.”

„Fii răbdător cu tine” 52:39

52:40 dr. Paul Oargă: Lucrurile se așează și ai nevoie să fii răbdător cu tine. Ăsta e cel mai bun sfat. Fii răbdător cu tine, ori, în orice moment al vieții în care te afli, fii răbdător cu tine. O să vină ups and downs. Eu recent, de exemplu, am luat o țeapă de 500 de euro pe niște subtitrări pentru canalul meu și m-am simțit efectiv fraierit, mâneam, nu pot să cred, știi?

53:07 dr. Paul Oargă: Adică, am zis: cum s-a întâmplat asta? Pe moment eram numai nervi, și sentimentul este același. Cum m-am simțit când eram copleșit de ceva, se așază, da? S-a întâmplat ieri asta, astăzi e mult mai bine, probabil că mâine nici n-o să-mi mai aduc aminte ce s-a întâmplat. Da.

53:29 dr. Paul Oargă: Ăsta e cel mai bun sfat. Lucrul este așa: trebuie să fii răbdător cu tine, ia-le treptat, învață basicul, învață lucrurile de bază, de exemplu, în anestezie ar fi care sunt medicamentele principale, dar majoritatea cărților de anestezie au lucrul ăsta.

„Să citească mai devreme” 53:46

53:47 dr. Paul Oargă: Aș recomanda să citească mai devreme lucrurile. Eu nu sunt genul care... Eu citesc dacă am ceva motivație intrinsecă acută, gen am un pacient și e ceva mai special la el, o să citesc despre ce boală are, cum se individualizează anestezia pe patologia lui, dar dacă nu am și citesc doar așa, nici n-o să rețin foarte multe. Ce îmi plăcea la irlandezi era că ei aveau, până în anul 3, trebuia să dai două examene, după aia, până în anul 6, treia să dai, pentru că ei fac 6 ani, alte două examene. Și atunci tu erai tot timpul: „Mă, trebuie să învăț”, că așa se și numesc, high stakes exams. Știi?

54:36 dr. Paul Oargă: Trebuie să învăț, că, dacă nu mă apuc să învăț... Dar noi, noi am fost și o generație specială, că la finalul anului 1 am intrat în COVID, nu s-au mai dat examenele pe modulele pe care le făceam și atunci n-am mai avut examene vreo 2-3 ani, și s-a simțit asta din punctul ăsta de vedere. Asta ar fi un sfat bun: să înveți basicul. Este o carte, asta nu pot s-o recomand: First Year of Anaesthesia: What You Should Know. Și asta e, cum zicem la Cluj, țuț.

55:07 dr. Paul Oargă: zice efectiv un anestezist din Australia și zice pe, ca și cum ar vorbi foarte colocvial cu tine: asta trebuie să știi, așa se face o anestezie spinală, ăsta e pacientul obez, ăsta e pacientul ginecologic, ăsta e propofolul, care e medicamentul de bază pe care noi îl folosim în anestezie, asta trebuie să știi. Și, uite, eu am citit cartea, am citit-o de mai multe ori, și în anul întâi, și m-a ajutat nu știu tot, foarte, foarte mult.

55:35 dr. Paul Oargă: Dar e important să fii răbdător cu tine. Lucrurile se așează în timp. În specialitatea asta, totul pare foarte haos și foarte rar o să te simți 100% în control. Și când te simți 100% în control, îți vine o palmă de undeva și te trezește la realitate și îți arată că lucrurile nu sunt chiar așa de sub control. De asta trebuie să ai un... să fii activ în mentalitate și în cum gândești cazurile și cum te comporți vis-a-vis. Să ai un mod proactiv de a gestiona lucrurile și să fii pozitiv.

„Fii pozitiv” 56:08

56:09 dr. Paul Oargă: Ăsta e alt lucru. Pentru că se întâmplă. Avem anafilaxii care se întâmplă în sala de operații. Deci reacțiile astea alergice foarte severe, în principiu la antibiotice și la medicația pe care o dăm la inducție, când adormim un pacient.

56:29 dr. Paul Oargă: Să fii pozitiv nu înseamnă că, dacă se poate întâmpla, o să se și întâmple, dar să fii tot timpul cu un gând acolo. Dacă se întâmplă asta, o să fac Și există partea de patient safety, de siguranța pacientului, e crucială. Și cu asta trebuie să te obișnuiești din anul întâi. Să știi, dacă se întâmplă ceva, ce trebuie să faci. Și există quick reference handbooks, să se numesc.

„Folosește Quick Reference Handbooks” 56:53

56:56 dr. Paul Oargă: Deci dacă intri pe AAGBI, este Asociația Anesteziștilor din Marea Britanie și Irlanda, AAGBI, și acolo poți să găsești quick reference handbook, updatat periodic: dacă pacientul în timpul operației devine bradicardic, ce fac; dacă devine hipertensiv, ce fac; dacă face toxicitate la anestezice locale, cum suspectezi și ce fac; dacă face stop, dacă nu știu ce. Și este efectiv pași ABCD, asta faci, și îți zice. E foarte tare. Eu problema mea a fost că am descoperit-o recent, pe vreo doi ani numai, partea asta, chiar dacă o făceam, dar e așa frumos, foarte frumos structurată, ajută enorm. Astea, deci, ca să rezumăm: să ai răbdare cu tine, folosește quick reference handbooks, patient safety, fii pozitiv.

Cum te detașezi? 57:50

57:50 dr. Cătălina Voinea: Pare și foarte solicitantă. Și cum găsești un echilibru, să faci altceva, să te ocupi de un hobby, să poți să te detașezi, să reziști? Te detașezi?

57:50 dr. Paul Oargă: Adică, mă rog, mie îmi place în general știința, mi-a plăcut și fizica, niciodată n-am fost foarte bun la ea, mi-a plăcut și matematica, niciodată n-am fost chiar atât de bun la ea, am fost mediocru spre mai bun. Și dacă ai o pasiune de genul ăsta, sincer,

58:25 dr. Paul Oargă: stau și credat și mă gândesc: e chiar fain, mai ales când vine partea de anestezie, pentru că în anestezie noi facem multă muncă-muncă la început și după aceea, când încep chirurgii, dacă pacientul e stabil și așa, noi numai monitorizăm funcțiile vitale, stăm de vorbă cu echipa chirurgicală și suntem atenți la ce se întâmplă, și după aceea, când trezim, iarăși muncă-muncă-muncă. Și așa poți s-o faci, oricine poate s-o facă, e o chestie

58:55 dr. Paul Oargă: de obișnuință și de rutină. Așa îmi zicea un coleg mai mare: trebuie să te rutinezi ca să fii comod cu ce faci tu. Problema e că, atunci când începi, e foarte mult haos, foarte puțină ordine și atunci te simți acaparat. Ideal e să fie multă ordine și un pic de haos, ca să te țină acolo activ și înveți ceva, pentru că, dacă e doar ordine, n-o să înveți nimic, dacă e doar haos, n-o să înveți nimic.

59:27 dr. Paul Oargă: Dacă ai ordine cu un pic de haos, atunci o să ajungi să și înveți ceva. Mie mi se pare partea asta... Urmăresc pe David Goggins, e un tip din State, fost Navy SEAL, care tipul e un pic mental, dar a scris și o carte, da, da, da, Can't Hurt Me, și motivează, nu știu, el a legat nouă ultramaratoane la rând, un om extraordinar, și din punctul ăsta de vedere, al motivației intrinseci pe care reușește

1:00:00 dr. Paul Oargă: să-și găsească, e de admirat. Și a zis ceva odată, referitor că nu mă gândeam: a, bine, ok, dar se vorbește numai de cum să alergi, cum să faci sport, mai multe tracțiuni, ok, bine, și la un moment dat zice: „It's not enough to be a doctor, be a better doctor.” Și eram: chiar că chiar că și cumva mi se pare că ții partea asta de motivație: trebuie să fiu mai bun, un pic mai bun, trebuie să știu ceva mai bine.

1:00:29 dr. Paul Oargă: Tendința, oricum, tendința naturală a oamenilor și a mea este să procrastinezi: ok, și bine, și că duți aici unde sunt acum, ce să mai învăț? Bine că sunt momente, mai ales în sala de anestezie, în care, hai să fim sinceri, te poți plictisi, pentru că, dacă e un pacient tânăr, stabil, tu aștepți să termine chirurgii operația și te uiți la semnele vitale, care sunt ok, și mai asiguri medicația periodică de care are nevoie.

1:01:00 dr. Paul Oargă: Pacientul în rest nu e nu e mai răcut și ăla e un moment bun, știi, să te uiți la tensiunea arterială și să-ți aduci aminte: bun, hai să mă gândesc, cum se măsoară tensiunea arterială, cum interpretezi curba de arteră invaziv, că noi putem să monitorizăm invaziv, cu un cateter, exact cât e tensiunea exactă în momentul fiecărei bătăi. Ok, cum e într-o stenoză aortică? Cum e? Știi, deci poți, să încă o dată, o abordare proactivă, știi. Uite, am dat

1:01:28 dr. Paul Oargă: propofol, care e și medicamentul ăla pe care și l-a dat Michael Jackson. de profol în doze foarte mari, îți dă inconștiență și îți oprește respirația, dar dincolo de doze face câteva lucruri și poți să stai să te gândești la modelul farmacocinetic al propofolului, care e complex, dar poți să-ți aduci aminte, să-ți faci refresh-uri. Eu am și telefon, cu pix, și fac și partea asta: stau și mă gândesc, îmi iau notițe tot timpul. Un jurnal n-am, și sunt patru ani de când

1:02:05 dr. Paul Oargă: am zis că-mi fac un jurnal cu cazuri. Te ajută: stai și te gândești, ok, s-a întâmplat asta. Strângeam la un moment dat EKG-uri, ca să le reinterpretez după aceea încă o dată acasă, să mă uit. Nu știu, medicul anestezist și intensivist, pentru că e o specialitate, o dublă specialitate, realist vorbind, poate să nu se plictisească niciodată. Și avem câteva exemple frumoase în care medici la 70 de ani vin încă la cursuri, la pregătiri,

1:02:38 dr. Paul Oargă: și chiar dacă sunt pensionați, poate mai predau anumite cursuri la alți oameni și încă învață. Despre asta e vorba până la urmă: deci să continui să înveți până mori. Cam asta e, și în orice. Că zic oamenii: că „A, dar medicina e așa de grea, că trebuie să înveți tot timpul.” Zi-mi, te rog, un domeniu, un domeniu în lumea asta în care, dacă vrei să fii bun, nu trebuie să înveți tot timpul, pentru că lucrurile se schimbă

1:03:06 dr. Paul Oargă: constant. există ești instalator, ești un instalator bun: vin noi tipuri de instalații, vin noi tipuri de automatizări pe care poți să le înveți. Ești zugrav: vin o grămadă de produse noi, care se îmbină altfel, care se usucă altfel, poți să înveți. Deci în orice domeniu, dacă vrei să fii bun, trebuie să înveți continuu, nu doar în medicină, nu doar în ATI, e la fel peste tot, dacă vrei să fii bun. Chestia cu ATI-ul, într-adevăr,

1:03:33 dr. Paul Oargă: că el nu-ți permite, cumva. Problema noastră e că dacă trebuie să fii măcar bun. Nu trebuie să fii foarte bun, dar trebuie să fii bun, nu-ți permiți să fii mediocru. Dacă ești mediocru, mergi în fiecare zi la muncă cu o frică de neconceput, care o să-ți distrugă ușor și sigur viața, dacă ești mediocru sau submediocru, pentru că o să ai constant frica: dacă se întâmplă ceva, eu nu știu cum să reacționez; dacă se întâmplă aia,

1:04:01 dr. Paul Oargă: eu nu știu ce să fac, nu mi s-a întâmplat niciodată, oare cum fac asta? Și atunci riști, dacă te plafonezi, să intri pe partea și sunt anumite tipologii de anesteziști care sunt foarte fricoși, și pe care îi simți și îi vezi, sunt foarte nesiguri pe ei, și vrei să eviți lucrul ăsta, și lucrul ăsta poți să-l eviți doar fiind proactiv, muncind, și be there, cumva trebuie să fii acolo, să vezi și să te exersezi.

Ce lipsește pe ATI în țară? 1:04:35

1:04:34 dr. Cătălina Voinea: În ceea ce faci, ce ți se pare că lipsește la noi în țară, de ce provocări te-ai lovit și vezi tu că lipsește și ai vrea îmbunătățiri din punct de vedere al specialității?

1:04:34 dr. Paul Oargă: Mi-aș dori să avem mai multe asistente medicale. Chiar mi-aș dori mai mult să fie mai mult suport pe partea aceasta, să-mi trească să faci aici tu... devii un înlocuitor al asistentei de multe ori, ca medic rezident, și nu în sensul rău,

1:05:02 dr. Paul Oargă: adică pregătești aparatură, ești foarte versat, să zic așa. Eu am ajuns în Irlanda și unele lucruri pe care noi le facem aici le fac asistentele dincolo, dar și invers. De exemplu, asistenta în România trage medicație, administrează medicație; acolo eu făceam asta, era obligatoriu să fac eu treaba asta. Dincolo, dializa, dializa pe care o facem pe terapie intensivă, eu pregăteam aparatul de dializă în țară, sau de multe ori, când nu aveam asistente care să știe aparatul de dializă,

1:05:35 dr. Paul Oargă: rezidenții făceau asta. În Irlanda eu ziceam: „Aici facem dializă”, și peste jumătate de oră veneam și se făcea dializă. Și asta mi-aș dori, și competență, știi, să fie partea asta, că mi se pare extraordinar de importantă, mai ales când vine vorba de anestezie și terapie intensivă, sunt ca niște medici rezidenți, de fapt, de care ai nevoie în ceea ce privește specialitatea. Nu știu, încă o dată, mi se pare că lucrurile devin din ce în ce mai bune

1:06:06 dr. Paul Oargă: de la an la an și ne îndreptăm spre... Mi-ar plăcea să avem o abordare mai modernă a rapoartelor de gardă, a întâlnirilor, astea să fie chiar productive, în sensul de organizare, pentru că ce se întâmplă frecvent, asta văd și la noi în Academia de Prim Ajutor, de exemplu: trebuie să facem asta, facem un meeting mare cu toată lumea, facem asta, și după aceea n-o să facem, știi? Adică Mircea, Mircea Bravo,

1:06:40 dr. Paul Oargă: Mircea Popa, a avut un talk foarte bun la un TEDx, „Salahor într-o lume de CEO”. Știi, adică ești CEO, iei o decizie, dar după aceea trebuie să vină salahorul din tine care implementează decizia asta, adică muncitorul din tine. Și m-a impresionat foarte mult când am văzut discuția aceea, și așa, adică, mercea să discutăm ceva și apoi, după ce am discutat, să fie oameni care preiau decizia aia și o duc în realitate, dar pentru asta

1:07:16 dr. Paul Oargă: ai nevoie să iei niște oameni care sunt direct responsabili sau se ocupă de partea asta, pentru că, dacă încarci cu mai multe task-uri pe aceeași persoană din spital, normal că nu se poate face. Și ce îmi plăcea la irlandezi era că ei erau diferențiați: șeful de secție nu era și profesor, nu era și coordonator de rezidențiat. Aveai coordonator de rezidențiat, aveai șeful de secție, aveai proful, și aveau timp să facă

1:07:52 dr. Paul Oargă: partea asta. Acum, dacă avem toate aceste funcții în aceeași persoană, îți dai seama că e fizic imposibil, că nu poți să ai... știi, trebuie să te împarți, la fel cum eu mă împart între ATI și Academia de Prim Ajutor. Impropriu zis mă împart, pentru că lucrez la fel de mult pe ATI ca și când n-aș avea Academia de Prim Ajutor, dar după masa și weekend-uri în principiu, asta mi-o mi-o dedic dar e clar că eu nu pot să performez

1:08:26 dr. Paul Oargă: ca cineva care face ATI full-time, știi? Și asta e frica mea, asta e una din fricile pe care le am și eu, și colegul meu, prietenul meu Mihai, din Academia de Prim Ajutor, când ne gândim: ok, noi vrem să facem proiectul ăsta, dar n-avem timp. Și îți ziceam și înainte: e fain să zici că n-ai timp, ești important, știi: „Bă, eu vreau, dar n-am timp”, știi? E așa, e o scuză bună să zici că n-ai timp:

1:08:55 dr. Paul Oargă: „Uite câte lucruri fac”, știi? Dar na, eu am și canalul de YouTube, dar n-am mai postat de 60 de zile un clip, știi? Adică fac YouTube câteodată; aș putea să zic că nu fac partea asta full-time, și din cauză că îmi ocupă foarte mult timp celelalte lucruri, și cumva încerc să le jonglez, să le prioritizez, dar cea mai mare frică pe care o am este să fiu mediocru în ATI. Asta e cea mai mare frică

1:09:29 dr. Paul Oargă: pe care o am, pentru că, dacă eu sunt mediocru, atunci pacientul meu o să aibă de suferit, și e viața omului în mâna ta, la propriu. Deci, cum îți ziceam și înainte, e viața omului în mâna ta și nu e un risc pe care nu sunt dispus să mi-l iau. Și văd pe măsură, adică din anul 1 până acum, în anul 5, mă uit în spate și m-am format foarte mult, ești alt om.

1:09:55 dr. Paul Oargă: Cum văd un caz, cum văd un pacient, înțeleg mult mai bine ce se întâmplă și îți dezvolți un al șaselea simț, știi, pe care nu poți să-l explici, de ce are nevoie un pacient. Câteodată mi se pare, te uiți la el și zici: „Mă, asta n-o să meargă bine.” Zic eu de ce? Nu știu, dar zic că asta n-o să meargă bine dacă facem procedura asta; hai să temporizăm, hai să mai stăm 24 de ore,

1:10:18 dr. Paul Oargă: mai luăm niște analize și după aceea putem să facem. Ok, deci în sensul ăsta mi se pare că m-am dezvoltat foarte tare ca om și m-a dezvoltat și specialitatea asta, și toți colegii mei îi văd, suntem mult mai responsabili, deja suntem aproape specialiști, imediat, știi, trebuie să ai partea asta în tine. În Irlanda, de exemplu, făceam gărzile singur, nu aveam medic mai mare în spital, decât acasă, la telefon. Asta e altă parte de care ziceam, că își protejează

1:10:51 dr. Paul Oargă: resursa umană. Tu, ca medic consultant, consultant e un fel de medic primar, dar e mai complicat, că e terminologia anglo-saxonă și noi o folosim asta francofonă sau franțuzească, nu știu, dar ați înțeles ideea. Ei nu fac gărzi in house, ei fac gărzi de acasă și, dacă se întâmplă ceva, poți să-l chemi de acasă. Într-un an de când am făcut gărzi pe... treabă într-un an, pentru că primele șase luni n-am făcut gărzi pe terapie intensivă,

1:11:24 dr. Paul Oargă: după ce am făcut gărzi pe terapie intensivă, de două ori mi-a venit consultantul, într-un an în care am făcut peste 60 de gărzi, mi-a venit în spital. În rest, la telefon: mergeam, vedeam un pacient pe secție, îl sunam și îi ziceam: „Uite, e pacientul ăsta, mie mi se pare...”, și nu, cumva nu era ca la școală, știi, era o discuție. Adică eu îi prezentam cazul, îi ziceam ce cred eu că e, diagnosticele diferențiale, asta mai vreau să fac,

1:11:51 dr. Paul Oargă: și asta e concluzia mea, și el zicea „ok” sau „ok, but hai să facem și asta, nu cred că e ce ai zis tu”. Deși irlandezii sunt așa, știi, nu vor să te supere niciodată, știi: „Nu cred că e ce ai zis tu, deși foarte bine că te-ai gândit”, știi, e foarte se poartă cu mănuși, să nu te supere, știi, mentalitatea aia vestică, pe care, da, e fain, e fain s-o ai, câteodată simțeai nevoia: „Bă, zi-mi pe față, nu-ți place de mine? Te deranjează?”

Piața muncii pe ATI după finalizarea rezidențiatului 1:12:30

1:12:22 dr. Paul Oargă: Nu vrei să vă crești nu mă zim tu, românul: nu mă zim nu mă zim ca să știm într-o parte, știi, nu mai ne ascundem după deget. Cam asta e.

1:12:22 dr. Cătălina Voinea: Cum arată piața muncii după ce termini rezi?

1:12:34 dr. Cătălina Voinea: Acum că se apropie și dai examenul, și după aceea vreau să vorbim despre ce planuri ai.

1:12:34 dr. Paul Oargă: Mă, acum, să zic sincer, fără să dau nume, am primit oferte de muncă după rezi, în Cluj, în afara Clujului, se găsește. Eu cred că, dacă n-ai pierdut timpul în rezidențiat și ești un om conștiincios care vrea să facă treabă, îți găsești de lucru oriunde. Trebuie doar să vrei, chiar trebuie doar să vrei. Asta e pe ATI, nu știu alte specialități,

1:13:11 dr. Paul Oargă: dar pe ATI îți găsești. Știu atâtea cazuri, prea puține cazuri știu care ar fi vrut să lucreze, de exemplu, în Cluj, dar nu și-au găsit. Dar nu toată lumea vrea Cluj, nu toată lumea vrea un centru mare. Avantajul de a lucra, îți ziceam, îți ziceam de Bistrița, că începe să devină un centru tot mai important: dacă mergi într-un spital de stat județean din afara centrelor universitare, ai avantajul că e monobloc, majoritatea sunt monobloc,

1:13:41 dr. Paul Oargă: și ai toate specialitățile sub același acoperiș, adică faci anestezie în obstetrică, faci anestezie pediatrică, faci anestezie în neurochirurgie, dacă are, faci anestezie la pacienți de chirurgie generală, faci terapie intensivă de toate felurile, polivalentă, traumă. faci Ca tânăr specialist vrei asta, ca tânăr specialist vrei să intri și să te formezi ca medic, pentru că adevărul este că 5 ani e insuficient ca să poți să zici: că da, eu le știu pe toate, gata. Urmează pregătiri, supraspecializări, probabil că la un moment dat o să mă întorc și eu în Irlanda să mai fac câteva stagii de pregătire. Per total, anestezia regională îmi place, e noua tehnică anestezică

Ce este anestezia regională? 1:14:31

1:14:30 dr. Paul Oargă: în care...

1:14:30 dr. Cătălina Voinea: Anestezia regională, zici, da, anestezia regională, ce înseamnă asta?

1:14:30 dr. Paul Oargă: Adică tehnicile astea de anestezie care s-au dezvoltat relativ mai recent, în care nu mai adormi pacientul: dacă are o fractură de antebraț, îi faci un bloc de nerv periferic la nivel axilar, supra-, subclavicular sau aici, la nivelul plexului brahial, mai sus, și amorțești tot membrul și se poate face operația. Asta e foarte bun la pacienții care au riscuri mari anestezice, de exemplu un pacient

1:15:04 dr. Paul Oargă: cu insuficiență cardiacă NYHA 2-3-4, BPOC, care, dacă l-ai intubat, e destul de greu cu extubatul, nu-i imposibil, dar care cresc riscurile anesteziei. Așa, e făcut un bloc, îl ții sub observație în timpul intervenției, îi pui niște ochelari nazali, dacă vrea, poți să-l adormi un pic, să-i faci un pic de sedare. Și pentru durere sunt foarte bune, pentru traumele toracice care au fracturi costale, care dor foarte tare. Sunt foarte multe opțiuni, de la,

1:15:36 dr. Paul Oargă: efectiv, faci blocuri intercostale, poți să faci blocuri de erector spinae, mușchii ăștia care merg paralel cu coloana vertebrală, poți să faci paravertebral, poți să pui peridurală. Asta e toată, toată asta înseamnă multe ace, mult anestezic local, și sau puțin câteodată, sau foarte puțin câteodată. Asta ține... De exemplu, anestezia spinală e tot o tehnică de anestezie regională, pentru cezariene, de exemplu, sau că le pui peridurală,

1:16:10 dr. Paul Oargă: sau epidurală, cum se mai zice, pentru analgezie, pentru durere. Asta e tot o tehnică de anestezie regională. Mie cumva asta îmi place, ține de manualitate, să fie așa un pic pe fază cu lucrurile, e un risc foarte mare dacă dai anestezic local intravascular, de exemplu. De asta majoritatea tehnicilor de anestezie regională acum se fac cu ghidaj ecografic, și e foarte tare, adică e super mișto, și aș vrea să mă antrenez mai mult pe tehnica asta, simt că mai am mult de lucru pe ea. E foarte interesant.

Gărzi pe ambulanță 1:16:47

1:16:46 dr. Paul Oargă: Îmi place cam asta, și mie îmi place și partea de prespital, că de asta fac și gărzi pe ambulanța de terapie intensivă mobilă, partea asta de necunoscut, de să fii first responder, să gestionezi echipa într-o situație critică. Am avut și un, cu ceva timp

Accident 4 victime 1:17:08

1:17:07 dr. Paul Oargă: am avut un accident rutier cu patru victime. Am și postat clipul ăla pe YouTube, bineînțeles blurat, și într-o campanie de conștientizare a accidentelor în România. A fost foarte intens. Când am ajuns acolo, era un camion care intrase într-o mașină mică, camionul a deviat și a spart un zid și a intrat în curtea unui om. Erau patru victime și teoretic primul medic care ajunge este responsabilul medical de la fața locului, și eram eu, după trei ani jumate

1:17:46 dr. Paul Oargă: de rezidențiat, la primul meu accident ca medic titular, și știam teoretic tot ce aveam de făcut, dar efectiv nimic nu te pregătește pentru ce e acolo. nu Eu, când simt că e ceva ce mă copleșește din orice punct de vedere, emoțional, psihic, poate nu educațional, din punct de vedere al cunoștințelor, mi se pare că e ceva ce mă depășește, nu știu, dau câteva tonuri mai jos și: hai să facem basicul, hai să facem basicul, chemăm ajutor.

1:18:22 dr. Paul Oargă: Încă o dată, siguranța pacienților, ăsta e primul lucru: chemi ajutor, chemi pe cineva mai deștept ca tine, dacă nu, pe cineva care e pe același nivel cu tine. De asta primul lucru care l-am făcut: am făcut o evaluare rapidă a victimelor și am sunat în dispecerat să le zic că mai am nevoie de cel puțin încă un medic la fața locului, pentru că o victimă era în stare critică, altele două erau cod galben

1:18:48 dr. Paul Oargă: și se puteau deteriora rapid. Ele trebuiau erau urgențe întârziate, puteau fi văzute în următoarea jumătate de oră fără nicio problemă, dar partea de triaj e ceva care se întâmplă continuu. Nu e: ok, ea e roșu, aia înseamnă că rămâne roșu, sau el e galben, rămâne cod galben pe toate intervenționele trebuie reevaluat. Ne-am descurcat foarte bine, am avut noroc, am avut și un echipaj foarte pe fază și au ieșit bine lucrurile, dar când n-au auzut

1:19:22 dr. Paul Oargă: a fost pe moment, că după aceea, când am intrat în caz, a fost și adrenalină. Îmi place, îmi place chestia asta, îmi place, o fac deja din 2014, și, na, e partea asta de voluntariat foarte faină, care se face doar în câteva centre. Deci cei de la SMURD au două tipuri de voluntariat: e rău Salvatori din Pasiune, care îi faci doar pe echipajele de prim ajutor, și asta e pentru oricine, dar pentru cei care sunt la medicină,

1:19:50 dr. Paul Oargă: poți să faci gărzi pe ambulanțele alea care merg la cazurile cele mai grave. Și am avut norocul ăsta din anul întâi și am văzut o grămadă, am văzut o grămadă, și e fain, e fain să fii acolo, pentru că eu mă gândesc: dacă am o urgență, vreau să vină cineva care e competent, care știe ce face, care e calm și nu îmi crește mie starea de anxietate în momentul ăla. Și vreau să fiu eu omul ăla

1:20:19 dr. Paul Oargă: pentru ceilalți, știi, vreau să fiu omul ăla care întinde o mână de ajutor și îi ajută în situațiile astea. Și pe parte deci ce sunt foarte sigur că pot să fac: basicul. Basicul sunt foarte sigur că pot să fac, și asta te face un medic bun, să faci efectiv, mai ales în situațiile astea critice, ce știi foarte bine, de bază, și apoi stăm și ne gândim noi la diagnostice, ce mai are.

1:20:47 dr. Paul Oargă: E principiul ABCD, așa se numește. E o vorbă că un medic bun își zice ABC-ul, un medic rău își zice Tatăl nostru. Și partea asta, airway, breathing, circulation, disability, exposure, asta e tot ce trebuie să reții. Asta, când mă duc să fac un consult de terapie intensivă la un pacient în UPU, asta fac: ABCD, și după aia stau să mă gândesc: ok, hai să mă des ce poate să aibă pacientul ăsta. Bineînțeles, asta după ce m-am orientat un pic ce s-a întâmplat cu domnul, ce l-a adus aici. Cam astea, primele 30 de secunde, și după aceea mă asigur că

Ce ar vrea să cunoască despre ATI colegii de pe celelalte specialități? 1:21:21

1:21:20 dr. Paul Oargă: chestiile de bază sunt bifate.

1:21:20 dr. Cătălina Voinea: Ce anume ți se pare că adesea e trecut cu vederea și ai vrea să cunoască despre anestezie și terapie intensivă ceilalți colegi medici?

1:21:20 dr. Paul Oargă: Da, cumva, știi, noi primim asta: „Nu putem să-i facem un pic de sedare?” Primim foarte frecvent „un pic de sedare” și oamenii nu înțeleg ce înseamnă sedare. Tu, când faci un pic de sedare, un pic înseamnă tu îi dai niște medicamente pe care noi le folosim la anestezie generală. Sedarea

1:21:56 dr. Paul Oargă: e doar o linie foarte fină între anestezie generală și un pic de sedare, care ține de dozaj, care diferă la fiecare om, și cum diferă la fiecare om, și individualizat pe fiecare patologie. Nu poți să faci un pic de sedare fără să vezi pacientul înainte și, dacă e cazul, să ți-l optimizezi. Și asta îți pare că e destul de greu de înțeles de unele specialități, în care: nu au un pic de sedare, nu-i mare lucru, acum a venit,

1:22:24 dr. Paul Oargă: pleacă după aia, în jumate de oră, nu se întâmplă nimic.” Și un pic de sedare necesită exact aceeași doză de cunoaștere, de pregătire și de management al pacientului, mai ales dacă se întâmplă ceva, pentru că, dacă se întâmplă ceva, un pic de sedare se transformă în „anestezistul a fost de vină”. Și asta e celălalt lucru, în care se tinde să se dea vina pe oricine e acolo, în bătaia puștii, și nu cred că e cea mai bună atitudine pe care

1:22:57 dr. Paul Oargă: pe care poți să o ai, indiferent de specialitate. La fel cum și noi, când se întâmplă gafe chirurgicale, de exemplu, dar nu o să dai niciodată vina: „Doar tu ai fost de vină.” și nu-i suntem o echipă, adică suntem de aceeași parte, nu trebuie să ne punem unul în fața celuilalt la înaintare. Ăsta e primul lucru care mi-a venit în minte. Probabil că sunt și

Siguranța pacientului - exemplu de preoxigenare 1:23:26

1:23:25 dr. Paul Oargă: și altele. Necesită foarte multă pregătire să fii acolo ca medic anestezist, chiar dacă nu pare din exterior. Și partea de anestezie, mai ales la început, n-ar trebui să fie grăbită sub nicio formă pentru a compensa alte întârzieri. Adică e o parte la care eu țin să nu scurtez niciodată. Da, de exemplu, partea de preoxigenare a pacientului o fac la toată lumea: se face denitrogenarea plămânului, în care tu dai oxigen 100%, să-ți încarci plămânul cu oxigen,

1:24:10 dr. Paul Oargă: pentru că, de exemplu, tu capacitatea reziduală funcțională, că pe aia mergi, are undeva la 2 litri jumate la un individ. Aia sunt 2.500 de mililitri. Tu, dacă îți faci capacitatea reziduală funcțională 2.500 de mililitri de oxigen, și cu un consum mediu de 250 de mililitri de oxigen pe minut, îți dă o fereastră de 10 minute în care pacientul tău poate să nu respire, în caz că se întâmplă ceva. 95% din populație n-are nicio problemă.

1:24:44 dr. Paul Oargă: 5% ai probleme de intubație, intubația se dovedește a fi dificilă din diferite motive, și există situații de intubație dificilă, că asta e problema, neanticipată. Adică eu mă uit la un pacient, îl evaluez și nimic nu îmi zice că ar putea să fie o problemă, când adorm pacientul și după aia mă trezesc că intru cu laringoscopul și nu văim și zic: ai capul meu”, chiar dacă zic cu voce tare, în capul meu sigur zic asta. Și îți oferă

1:25:14 dr. Paul Oargă: cele 10 minute, în medie cam 7-10 minute, în care poți să chemi ajutor, poți să chemi alte dispozitive, să aduci alte dispozitive, dacă nu ți le-ai pregătit deja în prealabil. Și am văzut că uneori se tinde să se scurteze asta: nu „Bine, hai, dă, uite cât e ceasul, avem, trebuie să mai facem și alți pacienți cumva asta nu se scurtează, din punctul meu de vedere, e patient safety, ăsta e cel mai important lucru.

Planurile de viitor ale dr. Paul Oargă 1:25:41

1:25:40 dr. Cătălina Voinea: Ok, nu vrem să te mai reținem mult, dar suntem curioși ce planuri de viitor are doctorul Paul Oargă.

1:25:40 dr. Paul Oargă: Eu vreau să-mi iau un job part-time așa și să continui proiectul Academiei de Prim Ajutor. Cum? Am vrut să ne extindem în toată țara, așa, și în afara ei, vrem să facem partea asta de educație medicală, vrem să aducem cursurile mai aproape de oameni, vrem să facem pregătirea populației generale și după aceea pregătirea medicilor rezidenți din specialități, cu cursuri făcute

1:26:24 dr. Paul Oargă: exact pentru ei. Eu știu ce nevoie aveam în anul întâi: mi-ar fi fost foarte util un curs de dializă, de exemplu, dializa în terapie intensivă, the basics, ca să-mi explice cineva. Mi se pare că există loc de a face lucrurile astea în România și asta vrem să facem, vrem să facem partea de educație nonformală, parte din pregătirea asistenților, a medicilor rezidenți, dar și partea de cursuri de prim ajutor. Cam ăsta e obiectivul, așa, general, în mare.

1:27:01 dr. Paul Oargă: Și, încă o dată, cred că suntem cei mai în măsură să facem lucrurile astea, fiind din sistem, fiind acolo, skin in the game. Ăsta e... Nu vreau, deși aș putea, zice că pot să mă opresc din a face ATI sau medicină; n-o să mai am skin in the game dacă mă opresc, și nu-mi permit să fac nici partea asta. Plus că, chiar îmi place, e fain, îți oferă foarte multă satisfacție. Și, de exemplu,

1:27:31 dr. Paul Oargă: văd acum, în anul 5, că am și de învățat: dacă stau o zi întreagă acasă și numai citesc, nu mă simt că am făcut util, da, nu simt că am fost foarte util, știi? Și după aceea, dacă merg la spital și după aia vin acasă și învăț, merge învățatul, pentru că nu simt: da, uite, am făcut asta și ceva, am lucrat, am fost util. Cam astea sunt planurile. Niciodată n-o să definitivez fără flexibilitate, planurile

1:28:05 dr. Paul Oargă: pentru că s-ar putea să se întâmple ceva pe parcurs. Avem nevoie de oameni în toate: avem nevoie de medici foarte buni în spitale, avem nevoie de comunicatori buni, avem nevoie și de clipuri pe TikTok și Instagram care să arate, să vorbească un pic ce înseamnă partea de medicină, dar și ce înseamnă partea de a munci și a fi fericit cu ce faci, pentru că nu trebuie să faci poze pe Instagram

1:28:36 dr. Paul Oargă: și ăsta să-ți fie jobul neapărat. Poți să faci asta, dacă asta simți că-ți place, dar nu asta trebuie să fie direcția, și partea asta de „cât mai repede, să fiu cât mai repede, la 22 de ani, să fiu independent financiar”. Și eu zic că am devenit independent financiar la 26 de ani, 27 de ani, în sensul în care nu mai primeam banii de la părinți, nu că puteam eu să-mi permit cine știe ce lucruri.

1:28:59 dr. Paul Oargă: Dar, în momentul în care ești competent și bun în ceea ce faci, o să vină banii. Deci o să vină banii, 100% o să vină banii, de nu poți duce câți bani o să-ți vină, dacă tu-ți vezi de drumul tău. Și e fain să mă uit în spate și să zic: bă, de 10 ani, eu de 10 ani lucrez, învăț, mă pregătesc și uite ce am făcut și e fain, e tare, și vreau să inspir astea și

1:29:26 dr. Paul Oargă: tinerilor de 12 ani, de 13 ani, de 14 ani: că e tare să fii medic, e mișto, e fain să fii avocat, e fain să fii inginer, e fain să faci automatizări, e fain să-ți placă ce faci. Nu trebuie să ne scălâmbăim toată ziua pe TikTok și să facem doar entertainment, în sensul ăsta, știi?

1:29:46 dr. Paul Oargă: Și pe partea de educație medicală e important să vină niște comunicatori care să ne zică: „Faceți vaccinul ăla.” Discuțiile despre ROR, cu vaccinarea, că acum avem epidemii, Doamne ferește, dar comunicate într-un mod adecvat, pentru că, dacă vin și zic „Fă-ți vaccinul ăla”, tu o să zici nu și n-am rezolvat nimic. Încet, educația nu se face de azi pe mâine, se face în ani, îți trebuie campanii, îți trebuie efort susținut pe partea asta.

1:30:19 dr. Paul Oargă: Și eu mi-am asumat și rolul ăsta de comunicator în sfera medicală și o să continui să fac educație medicală total, 100% gratuită, pe platformele de socializare. Și acum Academia de Prim Ajutor ajunge imediat la 300.000 de urmăritori pe TikTok, 30.000 pe Instagram, 75.000 pe Facebook, tot din efortul nostru și al echipei din spatele acestor platforme, în care sunt toți medici, aproape toți, că uite, acum îl avem pe Hortensiu pe marketing și pe strategie, foarte bun, care e singurul

1:31:00 dr. Paul Oargă: care nu e medic din echipă, sau student la medicină, sau asistent medical. Dar pe mine mă întreba „Cine vă face partea de social media, ce experți?” fac Nu facem cu niciun expert, niște oameni care știu să comunice, și facem clipuri, facem postări, facem bloguri, scriem totul în direcția asta, de a comunica. Oamenii vor și entertainment, ăsta e adevărul, și încerc să îmbin un pic și partea pentru că ei contează pentru mine contează mesajul,

1:31:35 dr. Paul Oargă: și uneori pentru oameni contează cum e livrat mesajul. Adică cred că pentru oameni contează mai mult cum e livrat decât mesajul per se. Și să răspundem și să terminăm odată cu miturile astea, cu pixuri în gât și mușcatul de deget ca să se oprească convulsiile, și ulei de măsline pe arsuri, astea sunt cele mai de bază care vin în cap, și că nu iau pentru durere paracetamol, că nu știu ce se întâmplă la ficat. Bine, se poate întâmpla la ficat,

1:32:08 dr. Paul Oargă: dar se întâmplă rar și, dacă n-ai probleme hepatice, poți să iei liniștit paracetamol pentru o durere de cap. Că se plânge foarte multă lume că avem multe prezentări pentru probleme care sunt nonurgente. Ok, ce campanii s-au făcut în ultimii 20 de ani în România despre prezentarea în urgență? Eu nu știu niciuna. Poate s-a făcut, dar eu nu știu niciuna. Dacă eu nu știu niciuna, probabil că nu s-a făcut. De asta e ok partea de CEO:

1:32:39 dr. Paul Oargă: ne plângem ar trebui să fie, dar cineva, cineva trebuie s-o facă. Și zic sincer, cele mai multe bețe în roate pe care le-am primit eu vizavi de tot ceea ce facem, pentru că e o modă și în România, cineva care face ceva diferit să-i fie puse piedici, așa, le-am primit din sfera medicală, de la colegi. Și asta e eu înțeleg sentimentul, e ciuda asta la români, normală. Eu am niște prieteni foarte buni

1:33:12 dr. Paul Oargă: care și-au făcut o firmă de IT în 2016 și acum merge foarte bine, fac o grămadă de bani, și prima oară când mi-au zis ce contracte au, mi-a fost o ciudă, știi: „Și puteam fi și eu acolo, știi, ce n-am făcut asta?” Și ciuda aia: „Bă, mă bucur pentru tine, dar pentru bine Nu știi era așa. Și e normal, e un sentiment ok, toți îl avem. E vorba cum îl manageriezi: îl lași să se arate, îl lași

1:33:46 dr. Paul Oargă: ca care sau îți dai seama de el, îl conștientizezi și zici: ok, am simțit ciuda asta, acum pot să mă bucur că mi-e cel mai bun prieten și îi merge bine, Doamne ajută să-i meargă cât mai bine, și Doamne ajută să-mi meargă și mie cât mai bine, dar asta ține de mine și de ceea ce fac eu. Mi se pare că o doză de pozitivitate ajută tot timpul să ajungi unde vrei. La câte multe sfaturi nu sfaturi, adică nu sfaturi, asta e părerea mea. Deci eu ce am zis aici, take it with a grain of salt.

Cel mai important sfat pentru studenții ce își doresc ATI la rezi 1:34:21

1:34:21 dr. Cătălina Voinea: Atunci dă-ne un sfat, cel mai important sfat pentru un proaspăt absolvent de medicină care se gândește să urmeze ATI.

1:34:21 dr. Paul Oargă: Ok, hai să-ți dau un sfat: nu fii orgolios, fii pozitiv, nu dispera, lucrurile se așază. Asta aș putea să zic: uite, ăsta e un sfat. Super, restul ți-am zis, sper că ajută și orientează un pic oamenii. Până la urmă poți să încerci, poți să încerci, să renunți, nu e nicio cursă, deși cursa e doar în capul nostru, să intru din prima la medicină, să intru, să-mi iau specialitatea exact pe care mi-am dorit-o, și dacă nu, sunt un fail, știi?

1:35:11 dr. Paul Oargă: Nu e nicio... Poți să faci un an. Recent, am o prietenă foarte bună, care e și în echipa noastră, care s-a schimbat de pe oncologie: a făcut 2 ani de oncologie, a tot venit cu noi în oraș, a auzit discuțiile de ATI, de ATI, și au zis că a fost cea mai bună alegere pe care a făcut-o. ea Nu e nicio problemă să schimbi lucrurile și să-ți dai seama, e chiar din contră, necesită mult curaj. Nu știu dacă eu aș fi putut s-o fac, să zic să mă opresc, pentru că și în capul meu e o cursă, pe care încerc să zic că nu e nicio cursă. Da, super, asta e.

Idei de final 1:35:52

1:35:52 dr. Cătălina Voinea: Deja mi se pare, că chiar dacă pare foarte mult, mi se pare că eu, cel puțin, mă simt onorată să te fi avut aici și să ascult tot ce ai putut să spui. Este extraordinar să văd un om atât de pasionat de ceea ce face și planurile pe care le are să fie concentrate nu numai pe el, ci și pe cei din jur și pe ceea ce vrea să aducă bine în lumea asta, și de aceea te felicit.

1:36:20 dr. Cătălina Voinea: Și ești un om extraordinar, ne bucurăm că te avem aici, mi-a făcut plăcere să te cunosc și îți dorim foarte, foarte mult succes.

1:36:20 dr. Paul Oargă: Mulțumesc. Și o să ne vedem în Craiova când mai vin.

1:36:20 dr. Cătălina Voinea: Asta și voiam să zic: așteptăm și Academia de Prim Ajutor la noi.

1:36:20 dr. Paul Oargă: Sigur. Mulțumesc frumos.

1:36:20 dr. Cătălina Voinea: Cu drag.

Intro 00:12

00:00 dr. Cătălina Voinea: Bine v-am regăsit la un nou episod din podcastul Grile-Rezidentiat.ro. Astăzi avem un mic reminder pentru voi. Este vorba de valoarea inestimabilă a unei pauze adevărate. Știm cu toții că momentele acelea în care simțim că randamentul ne scade sunt semne clare că avem nevoie de o pauză. Dar oare ce înseamnă, de fapt, o pauză autentică în zilele noastre?

00:25 dr. Cătălina Voinea: Ei bine, o pauză nu înseamnă doar întreruperea procesului de învățare și nu înseamnă să ne mutăm atenția în altă parte, cum ar fi statul pe Instagram sau vizionarea reel-urilor, care, deși distractive sau informative uneori, ne mențin într-o stare de hiperconectivitate și ne consumă energie. Cu alte cuvinte, o pauză adevărată este o pauză a atenției noastre. Înseamnă să ne deconectăm cu adevărat de la tehnologie și să ne oferim oportunitatea de a ne relaxa mintea și corpul.

00:59 dr. Cătălina Voinea: Fie că e vorba de o plimbare în natură, de câteva minute de meditație, ascultatul muzicii cu ochii închiși sau, nu știu, o masă delicioasă în care să ne savurăm ingredientele din farfurie, fără să facem și altceva, aceste momente de liniște ne ajută să ne întoarcem mai odihniți la activitățile noastre. Ce vrem să subliniem aici?

01:21 dr. Cătălina Voinea: Să nu uităm să ne facem timp pentru acele pauze de calitate care cu adevărat fac diferența. Dar să revenim. În episodul de astăzi discutăm despre ATI cu dr. Raluca Goicea, medic specialist la Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare „C.C. Iliescu”. Haideți să vedem ce are de povestit. Salutare, Raluca! Bine ai venit la podcastul Grile-Rezidentiat!

01:45 dr. Cătălina Voinea: Mă bucur să te cunosc și să te am aici, mai ales pentru că ATI-ul este o specialitate de evitat, adică nu că de evitat, pe care mulți o evită pentru că este o specialitate foarte grea și solicitantă, și știu că ultimul podcast pe care l-am avut a fost prins fix în perioada post-pandemie și a fost ceva super haotic.

02:11 dr. Cătălina Voinea: În același timp, impresionant din ce am auzit și, în același timp, înfricoșător, pentru că vedem cât de aproape este medicul anestezist de un pacient care se luptă cu viața și cu moartea și cât de mult bine poate să facă. Și de aceea sunt foarte curioasă să aud și experiența ta și sunt convinsă că și cei care ne urmăresc cred același lucru.

02:11 dr. Raluca Goicea: Bună, Cătălina! În primul rând, mulțumesc pentru invitație. Sper ca experiența mea să fie utilă viitorilor medici. Putem să începem, nu?

Care au fost motivele pentru care a ales specializarea de ATI? 02:51

02:51 dr. Cătălina Voinea: Poți să începi să ne spui un pic cam, dacă ar fi să dăm noi timpul înapoi, să ne întoarcem la începutul facultății. Dacă fix asta îți doreai tu să faci, dacă practic specialitatea de ATI era prima pe lista ta sau, dacă nu, ce s-a întâmplat de ai ajuns aici?

03:12 dr. Raluca Goicea: Când am început facultatea, nu aveam nicio părere despre ce fel de medic aș vrea să fiu. În schimb, am observat că mi-au plăcut foarte mult materiile din partea preclinică a facultății, deci primii trei ani, primii doi ani. Și, pe măsură ce făceam stagiile acelea din anul 4-5-6, îmi dădeam seama că nu-mi place nimic. Adică nu mă vedeam făcând un singur lucru. Nu mă vedeam făcând cardiologie sau gastro sau... Nu știu, cumva nu mă simțeam atrasă de treaba asta, voiam să tratez omul ca pe un întreg. Și aveam trei opțiuni.

03:50 dr. Raluca Goicea: Fie făceam medicină de familie, dar informațiile pe care le aveam atunci erau că în România e cam greu cu medicina de familie. Nu știu dacă e adevărat sau nu, dar asta gândisem atunci. Mai era medicina de urgență și, am făcut un, în acest sens, ca să testez puțin apele, am făcut un voluntariat cu cei de la SMURD, aveau un program, nu știu dacă îl mai au, de un an, și m-am lecuit de medicina de urgență.

04:25 dr. Raluca Goicea: Nu, nu mi-a mai trebuit. Nu pentru că mi s-a părut dificil, dar cumva, nu știu, nu mi-a plăcut atmosfera. Nu pe ambulanță, dar mai mult într-o cameră de gardă. Nu mi-a plăcut în UPU, nu știu, nu mi s-a părut așa că nu erau tratați pacienții așa, în profunzime, așa cum mi-ar fi plăcut mie. Era mai mult o succesiune de consulturi de la alte specializări și mai puțin inputul urgentistului. Asta era părerea mea de atunci și așa că am rămas cu ATI.

05:03 dr. Raluca Goicea: Bineînțeles că toți colegii, prietenii au încercat să mă descurajeze: nu se poate, e foarte greu, e dificil. Acum parcă îmi dau seama că aveau, știau ei ce ziceau. Dar eu, din teribilism, am zis: nu, eu vreau ATI. Și am ajuns, mi-am luat post din prima, după examenul de rezidențiat, în anul în care am dat eu examenul: în 2014 am dat examenul și în 2015 am început.

05:35 dr. Raluca Goicea: S-au scos multe posturi pe București, în spitalele mari din București, Floreasca, Fundeni. Și am făcut un pic de research înainte și am văzut că la „C.C. Iliescu”, la Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare, unul din coordonatorii de rezidențiat de acolo era președintele Societății Europene de Anestezie. Și am zis: dacă tot îmi aleg ATI, să mă duc acolo unde se face cel mai bine, unde se dă ora exactă în anestezie în România.

06:07 dr. Raluca Goicea: Și așa am ajuns eu la „C.C. Iliescu”. În primele luni a fost greu. Nu pot să zic că m-am bucurat foarte mult de alegerea pe care am făcut-o, mai ales prin prisma faptului că noi, în facultate, nu am călcat pe o secție de ATI. Din păcate, trebuie să fiu sinceră și... nu... Cred că sunt mulți în situația asta. Acum, că sunt și asistent universitar, cumva încerc să îmi fac partea mea și pe studenții care ajung să facă stagiu la noi, la „C.C. Ilescu, să implic cât mai mult, să le arăt cu ce se mănâncă această specializare.

06:47 dr. Raluca Goicea: Dar atunci nu știam. A fost într-un singur stagiu, nici nu mai știu exact care. Cred că în stagiul de neurologie a venit un anestezist, era la Spitalul Bagdasar, și a venit un anestezist la noi și a spus: „Știu că sunteți în alt stagiu, dar este cineva pe aici interesat să vadă cum este la anestezie?

07:06 dr. Raluca Goicea: Cine știe, poate până ies eu la pensie, unul din voi o să fie coleg cu mine. Că nu se poate, nu avem medici pe ATI, haideți!” Și doi dintre noi, printre care și eu, ne-am dus și am văzut cu ce se mănâncă. Deci, practic, experiența mea erau două-trei intrări în blocul operator alături de anestezist și cam atât.

Ce nu spune nimeni despre această specialitate? 07:26

07:28 dr. Cătălina Voinea: Ce nu spune nimeni despre această specialitate înainte să încep și crezi tu că ar fi foarte important ca ceilalți să știe, ce e vital, practic, la început?

07:41 dr. Raluca Goicea: Cred că nimeni nu mi-a spus cât de important este să știi tot din facultate. Cât de sistemică este această specializare. Că, practic, în primele luni am regretat inclusiv că nu am fost atentă la stagiul de psihiatrie, că nu am fost atentă la stagiul de recuperare medicală, mai ales când vedeam că sunt foarte mulți pacienți care nu trec de porțile spitalului după o ședere prelungită în terapie intensivă, pentru că recuperarea este o parte care lipsește în multe spitale, și în cazul nostru la fel, și parcă mi-ar fi trebuit și informația respectivă. Deci cumva nu m-am așteptat să mă gândesc așa, cu regret, la acele stagii pe care nu mi-au plăcut.

08:39 dr. Raluca Goicea: Și cât de importantă este semiologia aia din anul 3, nu știu dacă e la fel în toate centrele universitare, dar cred că în anul 3 se face semiologia, și cât de mult te ajută, mai ales în situații delicate, în care trebuie să identifici repede niște probleme.

Dacă s-ar întoarce în timp, în primul an de rezidențiat, ce sfat și-ar oferi? 08:56

08:57 dr. Cătălina Voinea: Bun, dacă ai putea să te întorci în timp, ar fi vreun sfat pe care ai vrea să ți-l dai în primul tău an de rezidențiat?

09:07 dr. Raluca Goicea: Da, ar fi multe lucruri pe care mi le-aș spune. Cred că, în primul rând, mi-aș spune celei din anul întâi că poate ar trebui să mă străduiesc să mă distanțez un pic, să separ evoluția mea în cariera mea de stresul pe care mi-l provoacă sistemul medical și oamenii de la care trebuia să învăț. Pe mine m-a afectat într-un fel colectivul la început, cel puțin până când m-am prins eu cu ce se mănâncă această specializare; eram așa, foarte afectată de modul în care se purtau ceilalți din jurul meu.

09:51 dr. Raluca Goicea: Nu știu, m-a afectat faptul că ofta asistenta când spărgeam o venă și mă gândeam: „Doamne, iar am făcut o greșeală.” Când nu țineam laringoscopul cum trebuie și medicul cu care eram cumva era poate un pic agresiv. Trebuia să depășesc aceste lucruri și să nu mai cheltuiesc energie emoțională pe treaba asta și să-mi văd de cariera mea liniștită. Pentru că și persoanele care îmi făceau acele observații au trecut și ele, chiar dacă au uitat poate, au trecut și ele prin aceeași etapă, și cred că n-aș mai face aceeași greșeală să mă las atât de afectată de treaba asta.

Ce schimbări a observat în viața ei de când ai devenit medic pe ATI? 10:35

10:36 dr. Cătălina Voinea: Cum ți se pare că te-a transformat viața de medic pe ATI?

10:46 dr. Raluca Goicea: Cred că am învățat să apreciez mai mult timpul de acasă și timpul cu familia. În facultate mi se părea că sunt foarte ocupată, mi se părea că n-am timp de nimic, și nu mă înțelege greșit. Am lucrat în facultate ca să mă întrețin, deci nu pot să zic că nu eram ocupată, dar când am început să lucrez, cumva mi-am redefinit noțiunea asta de ocupat. Și acum apreciez mult mai mult timpul petrecut cu familia și lucrurile care contează cu adevărat pentru mine mai puțin.

11:21 dr. Raluca Goicea: Adică după 5 ani de rezidențiat și 3 ani jumate de concediu de maternitate, nu știu cum, mi s-au așezat altfel prioritățile și cred că sunt schimbate cumva față de cum le priveam eu când am început.

11:21 dr. Cătălina Voinea: Deci ai zis 3 ani de concediu de maternitate?

11:42 dr. Raluca Goicea: 3 ani jumate, adică un an jumate cu un copil și 2 ani cu celălalt.

Poți să ai o viață de familie ca medic pe ATI? 11:47

11:48 dr. Cătălina Voinea: Ok, wow. Este destul de important ca cei care ne ascultă să realizeze și să își dea seama că viața ca ATI-st nu ți se oprește din punct de vedere al familiei. Poți să faci copil și nu se întâmplă absolut nimic. În același timp, poți să mai faci încă un copil și nu se întâmplă nimic. Și mi se pare fascinant și vreau să te felicit, pentru că eu nu cunosc pe nimeni care a reușit să facă doi copii pe o specialitate atât de, nu știu, importantă și solicitantă ca ATI-ul și mi se pare ceva foarte tare.

12:40 dr. Raluca Goicea: Nu pot să spun că lucrurile au fost lapte și miere sau că au fost ușoare. Cumva, mai ales acum, am ajuns la concluzia că parcă, dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș alege să fac acest pas poate puțin mai târziu în carieră. Pentru că mi-a fost destul de greu să-mi întrerup rezidențiatul fix atunci când eram în verva aceea a învățării. Deprindeam niște skill-uri, învățam multe lucruri, aveam așa un ritm.

13:13 dr. Raluca Goicea: L-am întrerupt, când m-am întors... am petrecut o parte din stagii gravidă fiind, cu burta așa, cumva nu eram chiar cel mai activ rezident pe care ceilalți să se poată baza. După aceea, când m-am întors prima dată, a trecut o perioadă în care eram considerată așa, ruginită, și deci am luat un pic lucrurile de la capăt. Toate astea desfășurându-se pe aceleași stagii pe care le fac și ceilalți fără să aibă copii. Și atunci, cumva, cred că am avut niște lucruri de pierdut. Dar, pe de altă parte, există și un revers al medaliei. Mi se pare că e o idee bună să faci copii mai de tânăr.

13:59 dr. Raluca Goicea: Da, că trebuie să ai multă energie ca să le jonglezi pe toate și poate dacă ești, nu știu, poate la 40 de ani, nu ai atâta energie cât să poți să ții în echilibru toate lucrurile astea. Nu știu cum, încă n-am ajuns acolo, la 40 de ani, dar zic eu că or să fie mai liniștite lucrurile față de cum e cu doi copii mici care răcesc, care trebuie îngrijiți, în același timp să înveți pentru examen, să te ocupi și de stagii, să te ocupi de carieră, să faci lucruri extra. Într-adevăr, a fost dificil. Nu pot să zic că e o chestie pe care o recomand, dar nu este imposibil. Clar nu este imposibil.

Rezidențiatul în Londra 14:43

14:44 dr. Raluca Goicea: Mi se pare un pic greu să faci asta în afară. Am lucrat o perioadă în Londra, la Barts Heart Center, un fel de „C.C. Iliescu” pentru Londra, deci un spital cum este „C.C. Iliescu”, dedicat chirurgiei cardiace, cardiologiei și chirurgiei vasculare, deci cum ar veni un spital așa, monospecializat. Și mi s-a părut că oamenii de acolo nu aveau timp de nimic. Programul era mult mai greu decât cum este la noi în țară. Când terminai la 5, se chema short day.

15:22 dr. Raluca Goicea: La 5, și eu eram cumva ajungeam la 7 și adormeam în fund, pe canapea, așa îmbrăcată, nici nu știam cum mă cheamă. Mi se părea imposibil și din acest motiv am văzut că acolo toți încep să-și facă familii de la 40 de ani încolo.

Echilibrul dintre viața personală și profesională 15:43

15:40 dr. Raluca Goicea: Mi se pare un pic, nu știu, cred că e o idee așa bună și e un element la care puțin se gândesc: faptul că în România totuși poți să ai un echilibru între viața personală și viața profesională, poate mai mult decât în alte țări. Nu am fost în Franța, dar am foarte mulți colegi care au fost în Franța, inclusiv soțul meu a petrecut un an acolo, și nici sistemul francez nu îți oferă atât de mult timp la dispoziție față de cum e în România.

16:15 dr. Raluca Goicea: Adică acest sistem de a începe lucrul la 8 și a termina, cel puțin pe hârtie... Deci pe hârtie scrie că poți să lucrezi 6 ore pe zi, 7 ore dacă nu faci garda aceea obligatorie. Deci teoretic programul ți se termină pe la 2-3. Bineînțeles că în realitate asta nu se întâmplă mereu, dar cel puțin e o diferență între a pleca de la spital la 3-4 și a pleca la 7 seara de la spital. Îți vezi copiii o oră și după aia, a doua zi, o iei de la capăt. Nu știu, nu mi se pare... În România, din punctul ăsta de vedere, este mult mai bine.

Care este particularitatea rezidențiatului într-un institut de urgență pentru boli cardiovasculare? 16:54

16:56 dr. Cătălina Voinea: Fiindcă ai făcut rezidențiatul într-un institut de urgență pentru boli cardiovasculare, aș vrea să te întreb care este particularitatea rezidențiatului acolo? Cu ce e diferit față de alt spital, de exemplu?

17:10 dr. Raluca Goicea: Este diferit față de cum ar fi să-ți faci rezidențiatul într-un spital mare, de urgență, în care sunt foarte multe specializări disponibile, secții pentru orice. Cum e Floreasca, de exemplu, în București, sau Spitalul Elia, sau Municipalul. Astea sunt exemplele pe care le știu din București. Când te nișezi de la început pe chirurgie cardiacă, este puțin diferit. O operație de chirurgie cardiacă durează foarte mult, deci înseamnă că ai un singur pacient pe zi.

17:49 dr. Raluca Goicea: Manevrele sunt direct proporționale cu numărul de pacienți. Terapia este mai mică, cu un număr mai mic de paturi. La noi sunt 16 paturi și mai este încă o secție care are mai multe paturi. Dar vreau să spun că nu în gărzile de acolo nu te confrunți cu situații în care ai 30 de pacienți pe care trebuie să-i gestionezi, 5 operații la sală pe gardă sau 7 anestezii pe care trebuie să le dai la sală și în paralel să jonglezi cu 30 de pacienți în terapie.

18:24 dr. Raluca Goicea: Cumva e un pic diferit, în sensul în care numărul de pacienți e mai mic, dar și atenția acordată pacienților și complexitatea cazurilor mi se pare că este totuși un pic mai mare. Pe secția noastră de terapie intensivă ai timp să studiezi tot despre pacientul respectiv. Dacă ai avea 30 de pacienți într-o gardă, cumva, nu cred că este imposibil să stai să studiezi toate antecedentele lor

18:51 dr. Raluca Goicea: patologice, să le faci anamneza la cine se poate face, să studiezi foaia de observație în amănunt, nu prea poți să faci asta. Și atunci ideea mea de la început, cum că ar fi bine să-mi fac rezidențiatul acolo unde ceasul a fost, s-a confirmat, ca să zic așa, dar este puțin diferit parcursul față de cum ar fi să-l faci într-un spital mare.

Care este activitatea unui rezident la C.C. Iliescu? 19:25

19:24 dr. Cătălina Voinea: Ce face un medic rezident la „C.C. Iliescu”? Ce atribuții are?

19:24 dr. Raluca Goicea: De principiu, face ce fac și ceilalți rezidenți. Dacă ești alocat pe terapie intensivă, vii de dimineață, îți preiei un pacient, 2-3, câți ți se alocă, îi evaluezi, identifici ce probleme sunt pe ziua respectivă, stabilești un plan și poate diferența față de alte centre este că toate deciziile pe care le iei trebuie totuși confirmate cu un medic senior; lucrurile sunt mai, cum să zic eu, mai supravegheate.

20:08 dr. Raluca Goicea: Asta este, mulți spun că e un avantaj să faci rezidențiatul în alte centre, pentru că capeți independență mai ușor, din anul 2 gestionezi foarte multe lucruri de unul singur, și uneapărat dacă este o idee bună. Anestezia și terapie intensivă e o specializare care se poate face după ureche și cumva e exact ca diferența între un scripcar și un violonist care a terminat conservatorul. Amândoi pot să cânte la vioară, pentru mulți poate diferența nici măcar nu este sesizabilă, dar scripcarul n-o să poată să cânte niciodată la Filarmonica din Viena.

20:51 dr. Raluca Goicea: Deci, cumva, mi se pare periculos să te gândești că din anul 2... Chiar am văzut mulți rezidenți, așa, pentru că trec pe la noi pe secție, pentru că e singurul loc unde se poate face stagiul de anestezie în chirurgie cardiacă, și sunt așa, din anul 2-3: eu le-am văzut pe toate, am făcut toate, am gestionat tot; sunt așa un pic blazați, nu știu cum să spun, și mi se pare o treabă periculoasă, cumva, adică poate nici cum facem noi, să privim lucrurile mult prea în detaliu, să analizăm fiecare lucru, poate, nu știu, sunt două extreme ale aceluiași spectru,

21:34 dr. Raluca Goicea: dar mi se pare că e bine totuși ca până în anul 4-5, totuși, deciziile tale să fie supravegheate de cineva senior. Îmi dau seama că în spitalele mari, în care rulajul de pacienți este foarte mare, urgențele sunt foarte multe, este imposibil să faci treaba asta și, da, gradul de independență este mult mai mare. Sunt avantaje și dezavantaje în ambele locuri.

Ce înseamnă un short day pentru un rezident la noi în țară? 22:13

22:05 dr. Cătălina Voinea: Fiindcă ai zis că în Londra short day însemna ora 5, sunt curioasă care era programul de lucru al unui rezident la noi în țară și ce însemna pentru el un short day.

22:05 dr. Raluca Goicea: La noi în țară?

22:22 dr. Cătălina Voinea: Da.

22:22 dr. Raluca Goicea: Nu, la noi în țară, ce am văzut eu, dacă ești pe terapie, ai noroc să pleci mai devreme; dacă ești pe anestezie, valabil, cred, că pentru orice spital, e practic când se termină programul operator din sala respectivă. Fiindcă la noi, de obicei, se lucrează, adică ai o singură operație pe zi, dar care durează poate 6-7 ore; după ce ai terminat-o, poți să pleci acasă.

22:50 dr. Raluca Goicea: Dar, în alte cazuri, dacă, de exemplu, trebuie să stai și la alta, se lasă cu... Poți să pleci pe la 8 seara, adică nu e numai... Când ai, nu știu, lucrezi pe o secție de ortopedie sau de chirurgie generală, în care ai mai multe operații, vei pleca atunci când se termină operațiile. Adică, clar, nu vei pleca la 2-3, vei pleca mai târziu, pe la 6, în funcție de cum ți-e norocul. Dar nu este în fiecare zi la fel. Ăsta e un alt avantaj cu anestezia și terapia intensivă, că nu e mereu la fel. Ai tot timpul surprize; unii sunt obosiți de treaba asta. Eu zic că e un avantaj.

Rezidenții anesteziști scriu foi de observație? 23:32

23:34 dr. Cătălina Voinea: Mereu m-am întrebat dacă medicul rezident sau chiar și specialistul, ce se întâmplă, de exemplu, sunt medic ATI-st și fac anestezie. Eu scriu foi.

23:34 dr. Raluca Goicea: Păi, practic, rezidentul, numai rezidentul scrie foile. Cumva, când îți dai examenul de specialitate, capeți o alergie la foi și vrei doar să le verifici, să îți dai seama că e totul în regulă, și atât. Deci, practic, rezidentul face hârțogăraia, mai pe românește.

24:15 dr. Raluca Goicea: Și e un exercițiu bun, pentru că îți creezi niște reflexe de a fi atent la anumite detalii. Poate și din punct de vedere medico-legal e o chestie bună. Faptul că la începutul carierei asta faci te face să îți creezi niște reflexe, să fii atent la niște lucruri, să nu ratezi niște detalii. Și nu cred că e, într-adevăr, nu e o plăcere, adică nu spui „abia aștept să mă duc la spital să fac niște foi”, dar e un rău necesar.

24:47 dr. Raluca Goicea: Și cam asta face. În terapie intensivă, rezidentul face foile, foaia de terapie intensivă care se face în fiecare zi, completează restul formularelor, care nu sunt puține și care diferă de la spital la spital, în funcție de profilul spitalului respectiv și ce fel de pacienți au în terapia respectivă. Și în anestezie, avantajul e că e doar o foaie de anestezie, atât trebuie să faci, care, în funcție de lungimea operației, e direct proporțională cu procedura. Și, practic, tu stai și pe parcursul operației scrii în foaie ce se mai întâmplă: acum, ora X, am făcut asta. Se va trece cumva la digitalizare.

25:29 dr. Raluca Goicea: Nu va mai sta rezidentul să treacă fiecare tensiune la 5 minute sau la 10 minute, în funcție de cum vrea anestezistul senior. Lucrurile astea vor fi înregistrate automat de către monitoare. Dar, da, cumva, până acum rezidentul trebuia să fie atent și la foi, trebuia să fie atent și la medicația care se administrează, trebuia să fie atent și la... mai ales în chirurgia cardiacă, e o chirurgie complexă, cu niște pași parcurși, și timpul de circulație extracorporeală este specific acestei chirurgii.

26:09 dr. Raluca Goicea: Și atunci rezidentul trebuie să fie atent și la ce se întâmplă în plagă, să înțeleagă ce se întâmplă, mai ales hemodinamic, ce se întâmplă cu circulația pacientului. Și atunci trebuie să fie atent la mai multe lucruri deodată și să furi meserie, să înveți cât mai multe lucruri, fără ca cineva să ți le explice neapărat,

26:31 dr. Raluca Goicea: să prinzi așa, din zbor, tot felul de detalii, în speranța că poate la sfârșit toate aceste detalii vor căpăta așa un întreg frumos și în mintea ta se vor așeza lucrurile într-o structură logică. Zic eu că se întâmplă treaba asta după o anumită perioadă. Nu cred că ajung două luni de stagiu, cât este inclus în curriculă, ca să poți să înveți această supraspecializare. Dar nu e imposibil, poți să înveți.

Poți să lucrezi în privat pe parcursul rezidențiatului? 27:00

27:01 dr. Cătălina Voinea: Rezidentul pe ATI poate să lucreze pe parcursul rezidențiatului și în privat?

27:07 dr. Raluca Goicea: Nu cred, nu are baza legală, pentru că rezidentul poate să lucreze sub supraveghere. Supravegherea respectivă trebuie să fie, cred eu... aici nu sunt sigură care este legislația. Oricum, rezidenții în general nu prea lucrează în privat, poate doar pot să facă gărzi începând cu anul 3, deci anul 3, 4 și 5, dar spitalul respectiv trebuie să acopere o linie de gardă de acasă, cel puțin să fie cineva on call, deci rezidentul nu poate să fie 100% independent. Și fiindcă e o problemă de responsabilitate și faptul că totuși de la Colegiul Medicilor pe certificat scrie că nu ai aviz de liberă practică, nu cred că te angajează.

28:00 dr. Raluca Goicea: Acum, ce se întâmplă: există unele clinici private în care poți să-ți faci rezidențiatul, adică cadrele didactice pot să te preia ca și rezident, nu mă refer numai la anestezie, și la chirurgie cardiacă, de exemplu, există program de rezidențiat care se desfășoară la o clinică privată de la bun început, și poate acolo se schimbă lucrurile, dar cred că probabil pacienții știu treaba asta și semnează în consimțământ și știu că în cazul lor este gestionat și de rezidenți care se află sub supraveghere. Dar să lucrezi în timpul rezidențiatului, mai puțin în privat.

Gărzile pe ATI 28:45

28:46 dr. Raluca Goicea: Poți să faci gărzi în alte spitale; începând cu anul 3 poți să-ți închei contracte cu alte spitale. Din păcate, la noi încă se practică acest obicei al gărzilor neplătite, în special în centrul unde îți desfășori rezidențiatul. Eu le-am făcut pe tot parcursul rezidențiatului, aceste gărzi neplătite, cumva și pentru că unele spitale au mai puține linii de gardă decât au ele nevoie, de fapt, și atunci există niște linii de gardă plătite care sunt oficial recunoscute de minister, dar urgențele din spitalul respectiv nu pot fi gestionate doar de cei care apar oficial pe linia de gardă, mai trebuie oameni în plus.

29:34 dr. Raluca Goicea: Și atunci sunt rezidenții mici care cumva le fac cu titlu că învață, că pentru ei este un avantaj că învață în gardă. Și, într-adevăr, fără gărzi nu poți să înveți. Adică în acele urgențe adevărate sunt momentele alea în care chiar înveți meserie. Dar este un pic incorect. Adică în alte țări nu există așa ceva, să-ți petreci timp din timpul tău personal fără să fii plătit. Chiar și din primul an de rezidențiat. Atâta timp cât ești acolo și faci ceva, înseamnă că ar trebui să fii remunerat pentru treaba asta. Sper că se va schimba în viitor, cumva.

30:18 dr. Raluca Goicea: Nu cred că în viitorul foarte apropiat. Cred că deocamdată există mari probleme cu modul în care sunt gărzile plătite cu cei care au contracte încheiate. Adică nu mă refer la astea neplătite. Gărzile nu sunt plătite foarte bine. Sunt plătite la grila de salarizare din 2017. Adică nici măcar nu sunt plătite la rata stabilită acum, recent, de când s-au majorat salariile. Avantajul totuși, apropo de treaba cu plata, este că salariile sunt decente, zic eu. Știu că din primul an de rezidențiat ai un salariu puțin peste 5.000 de lei.

30:55 dr. Raluca Goicea: Cu mult mai bine față de cum era când am început eu. Salariul meu era de 1.400 de lei în 2015. Deci eu știu cât de... Acum îmi dau seama că am fost un pic inconștientă că am apucat să fac copii cu salariul de 1.400 de lei. Dar ne descurcam, cumva. Acum salariile au crescut. Zic eu că e destul de ok. Ajunge până la vreo 7.000 de lei în ultimul an de rezidențiat.

31:28 dr. Raluca Goicea: Eu, pentru că aveam gradația 2. Anii de concediu de maternitate, apropo, pentru cine este interesat de acest subiect, se pun ca gradație, da. Da, ca ani de muncă. Deci sunt luați în considerare la pensie și la gradație. Deci, practic, cum am avut eu, sunt gradația 2, deși numai ce-am terminat rezidențiatul.

Salariul de rezident în Londra 31:53

31:52 dr. Raluca Goicea: Sunt specialist de câteva luni. Deci, cumva, cred că lucrurile sunt mult mai decente. Apropo de treaba asta, în Londra, de exemplu, era imposibil să trăiești cu salariul de rezident, junior doctor. Eu, în 3 luni, cât am petrecut la Barts, am prins 3 greve. 3 greve în care rezidenții n-au călcat în spital. Adică nu grevă în sensul în care, nu știu, plecăm mai devreme sau ne punem o banderolă pe mână. Nu. Nu au călcat în spital timp de 3 zile.

31:52 dr. Cătălina Voinea: Ca să le crească salariul.

32:24 dr. Raluca Goicea: Ca să le crească salariul, da. Pentru că era, cel puțin în Londra, un oraș mare, scump, în care toți făceau naveta, pentru că nimeni nu-și permitea să stea în centrul orașului, abia puteai să trăiești. Să trăiești așa, decent. Iar de familie... Și asta e un alt avantaj, apropo de cum s-au schimbat lucrurile în România și de acest wind of change care e în ultima vreme: se trăiește decent. Nu ești în lux, dar se trăiește decent. Și mai ales în momentul în care poți să-ți închei contracte de gărzi și să faci gărzi, fie în spitalul în care îți faci rezidențiatul, fie în alte spitale, veniturile cresc și mai mult.

Cu cât se plătește o gardă 33:05

33:06 dr. Cătălina Voinea: Cu cât se plătește o gardă?

33:09 dr. Raluca Goicea: E în funcție de spital și e în funcție de ziua de gardă, adică o zi normală, o gardă simplă, poate să fie 300-400 de lei, în funcție de spital, mai mult în timpul weekendului, 400-500 pe gardă, și când devii specialist, crește suma respectivă. Salariul de medic specialist este, iarăși, unul decent. E puțin peste 10.000 de lei. Adică eu zic că e ok. Într-adevăr, raportat la inflație și la prețurile din ziua de azi, nu poți să zici că ești în lux, dar este decent, poți să trăiești ok. Două salarii, noi avem doi copii, ne descurcăm.

33:09 dr. Cătălina Voinea: Copiii sunt mici?

34:02 dr. Raluca Goicea: Da, mici. Cinci și opt ani. A, deci au trecut prin grădinițe, și cheltuielile oricum au crescut destul de mult, sunt mult mai mari, și cu toate astea nu e așa greu, chiar și cu salariul acesta. Adică nu pot să zic că o duc mult mai dificil decât cei care n-au copii. Adică e mult mai greu să gestionăm niște lucruri, dar nu este imposibil. Adică nu ar fi ăsta un criteriu, să spui... Cum era când am început eu rezidențiatul, chiar nu a fost o idee bună să faci copii la 1.400 pe lună, chiar ar fi fost dificil.

34:47 dr. Raluca Goicea: Norocul meu a fost că în același timp soțul a plecat în Franța, așa ne-am descurcat. Dar, ce să zic, altfel nu știu cum am fi procedat. Acum e ok.

Ce înseamnă o gardă adevărată? 34:58

34:59 dr. Cătălina Voinea: Ai menționat la un moment dat că rezidenții învață cel mai mult într-o gardă, și mai ales dacă este o gardă adevărată. Ce înseamnă gardă adevărată?

35:10 dr. Raluca Goicea: Am zis o gardă adevărată. Adică gărzile pot să fie și ele după noroc. Nu știu. Adică, uneori, poți să ai o gardă liniștită, cel puțin în spitalul nostru. Într-adevăr, pot să fie două extreme: fie să nu ai nicio urgență, fie, când ai o urgență, să fie o urgență masivă, cum ar fi o disecție de aortă. O astfel de operație, care este efectiv un șantier, poate să dureze, nu știu, recordul pe care l-am avut eu a fost de 17 ore.

35:50 dr. Raluca Goicea: Cred că pe institut a fost una de 21 de ore. N-am participat la asta, dar poate să dureze foarte mult și este o operație foarte complexă. Adică e cumva... Sunt două extreme, așa. Pe când gărzile într-un spital mare, măcar știi constant că n-ai cum să n-ai treabă, dar variază. Variază în funcție de noroc. Poți să ai și nopți mai liniștite, în care poate poți să ai o pauză de o oră, două, trei, și nopți în care nu ieși din sala de operație.

36:25 dr. Raluca Goicea: După noroc. Dar atunci se învață meserie și atunci capeți și gradul acela de independență, pentru că în gardă nu poate să stea tot timpul cineva să-ți supravegheze munca și atunci începi să devii mai independent. Oricât de obositor ar fi. Un alt aspect este că înainte, când am început eu, după gardă trebuia să stai la serviciu. Deci era, cel puțin pe mine, m-a terminat în primul an, înainte să fac primul copil.

37:03 dr. Raluca Goicea: Ajunsesem la un moment dat, când stăteam după gardă, mi era foarte greu. Tremuram, mi-era rău. Nici nu puteam să dorm. Nu m-am luat vreo trei zile să-mi revin după o astfel de gardă. Acum am avut noroc cu șeful de secție, îndrumătorul de rezidențiat, chiar pune accent pe well-being-ul nostru și ne duce acasă după gardă.

37:03 dr. Cătălina Voinea: Ce drăguț!

37:03 dr. Raluca Goicea: Da, este... Și am înțeles că nu sunt mai multe clinici în care poți să faci asta, nu toate, din păcate, pentru că este la latitudinea șefului.

37:48 dr. Raluca Goicea: Deci nu e o chestie obligatorie să te lase să pleci acasă după gardă, atâta timp cât... o poate face doar dacă se organizează, în sensul în care a doua zi are personal suficient pentru a gestiona pacienții rămași pe secție și urgențele care vin a doua zi, evident. Deci cei care consideră că nu s-ar descurca fără persoana care a fost de gardă insistă ca cel care a fost de gardă să rămână și a doua zi la program.

38:16 dr. Raluca Goicea: Mi se pare inuman, efectiv. Și am văzut că e un trend totuși să dispară aceste gărzi în alte țări, să dispară gărzile de 24 de ore, pentru că efectiv nu poți să funcționezi la aceeași eficiență 24 de ore, indiferent ce ai face. Adică nu zic numai de ATI. Poți, nu știu, să fii și mecanic. Nu zic nici măcar medic, dar nu poți să stai 24 de ore să stai treaz și să fii în parametri. Nu este împotriva fiziologiei noastre, apropo de faptul că suntem medici totuși.

Cuantificarea orelor de gardă pentru pensie 38:50

38:50 dr. Raluca Goicea: Mai e și o chestie, zic eu, destul de urâtă în România, că nu se pune la pensie. Deci orele de gardă nu sunt considerate, nu se pun în calculul orelor muncite luate în considerare la pensie. Și tocmai acele ore sunt cele care te suprasolicită cel mai mult și care îți afectează sănătatea. Nu știu, mi se pare că și legislația din România are cumva niște probleme și cu ieșitul ăsta la pensie. Mi se pare că pentru ATI e cumva inuman să pui un om la 65 de ani să facă gărzi și să lucreze la același ritm într-o specializare destul de dificilă.

39:39 dr. Raluca Goicea: Cred că ar trebui să scadă vârsta de pensionare. Nu știu dacă se va întâmpla chestia asta prea curând. Dar nu se poate ca un judecător sau un polițist să poată să iasă la pensie la 45 de ani pentru că are un job stresant, și un ATI-st sau un urgentist, altă specializare grea, să stea în gardă la 60 de ani. Adică mi se pare... dar asta este situația acum.

39:39 dr. Cătălina Voinea: Da. Că ai menționat despre îndrumătorul acela foarte drăguț,

Cum sunt îndrumătorii în timpul rezidențiatului? 40:12

40:12 dr. Cătălina Voinea: care vă lasă, vreau să te întreb cum sunt în timpul rezidențiatului? Te învață ceva? E ok? E pregătirea?

40:12 dr. Raluca Goicea: Depinde de la centru. Eu nu pot să vorbesc decât pentru experiența mea. Eu am avut noroc, îndrumătorul meu de rezidențiat a fost direct implicat în modul în care ne-am dezvoltat noi, din toate generațiile, adică nu numai din generația mea; nu numai că știa cum ne cheamă, dar știa... Păi, sunt coordonatori, și aici nu mă refer

40:52 dr. Raluca Goicea: la ATI, care nici nu știu cine sunt, cum îi cheamă pe cei care învață în clinica lor. Trebuie să zicem lucrurilor pe nume, eu nu mă ascund după deget. Dar în cazul meu a fost exact cum m-am așteptat, adică s-a implicat, exact câte manevre am făcut; dacă n-am făcut suficient din ceva, a insistat să facem manevra respectivă. Organizează în fiecare săptămână niște prezentări de pe urma cărora să beneficieze toată lumea,

41:32 dr. Raluca Goicea: atât cei care le fac, cât și cei care le ascultă. Insistă să citim, ne dă... Adică e un îndrumător implicat. Nu pot să spun că alți colegi din alte centre sunt la fel de mulțumiți; unii se simt așa, lăsați de izbeliște, ca să zic așa. Cred că oricum se va schimba și treaba asta, ajung cadre universitare din ce în ce mai tinere să preia aceste funcții și zic eu că se va schimba și treaba asta,

42:08 dr. Raluca Goicea: va fi mai multă implicare, sper. Nu știu, nu pot să garantez lucrurile astea, dar zic eu că lucrurile se îndreaptă spre mai bine. Dar, da, anestezia și terapie intensivă, cum de altfel cred că sunt și alte specializări, este o specializare în care trebuie să fii foarte autodidact și să-ți vezi de carieră, să nu te aștepți să te împingă cineva de la spate, că nu se existe o astfel de persoană care să spună: „Uite, hai, vino tu și fă chestia asta Nu, trebuie cumva tu să te implici, să arăți că poți să fii de încredere, că oamenii se pot baza pe tine, și atunci lucrurile n-au cum să nu evolueze cum trebuie

ATI prezent vs. trecut 42:51

42:50 dr. Raluca Goicea: de acolo. Deci, da, trebuie să fii foarte autodidact. Eu pot să zic cu mâna pe inimă că am învățat vreo două-trei chestii de pe YouTube. Apreciez existența acestor unelte, ca să zic așa, și cumva înțeleg și de unde vine generația asta a medicilor seniori, care au făcut anestezie și terapie intensivă într-o perioadă în care sistemul medical românesc era într-un perpetuu colaps, n-aveau materiale. Adică eu acum, de exemplu, dacă, nu știu, mă întâlnesc cu o infecție cu care nu m-am mai întâlnit, deschid Sanford-ul, știu antibioticul, doza, cum o ajustez la funcția renală, tot pe o aplicație

Motivele pentru care renunță rezidenții la specialitatea de ATI 43:37

43:36 dr. Raluca Goicea: pe telefon, pe când ei au practicat o medicină mai de front, așa, și n-are cum să nu te schimbe treaba asta. Sigur îți schimbă modul de a fi. Și acum cred că pentru ei e dificil să-i vadă pe cei tineri, care vin așa cu foarte multe înfază și cu foarte multe pretenții, și cumva cred că de aici se nasc foarte multe conflicte, și cred că și ăsta e unul dintre aspectele care îi fac pe mulți

44:11 dr. Raluca Goicea: rezidenți de ATI să renunțe la această specializare în primele luni. Chiar și după primul an mai sunt care renunță, dar în general cine renunță, renunță în primul an, și sunt în fiecare an un anumit procent din cei care vin pleacă, își dau seama că nu e cazul. Da.

Ce oportunități ai după ce termini rezidențiatul? 44:33

44:33 dr. Cătălina Voinea: După ce termini rezidențiatul și ești medic specialist, practic ce poți să faci? La privat se caută sau trebuie să cauți în alte spitale din orășele micuțe?

44:33 dr. Raluca Goicea: ATI-ul este o specializare în care, zic eu, că n-ai cum să mori de foame. Poate este mai greu să găsești un post permanent într-un spital de stat în București, nu prea se mai deschid posturi, dar se deschid în continuare, adică sunt spitale despre care am auzit

45:08 dr. Raluca Goicea: că angajează medici specialiști tineri. În privat la fel. Iar în provincie, clar, clar îți vei găsi un loc de muncă. Sunt mulți care fac naveta în spitalele din orașele mai mici din jurul Bucureștiului, adică Ploiești, de exemplu, Călărași, Slobozia, și gărzile sunt plătite, pentru că acele spitale sunt în administrația primăriei. Primăria le oferă medicilor care fac gărzi acolo niște bonusuri substanțiale, adică am auzit de niște cifre, un fel de 3.000 de lei pe o gardă,

45:48 dr. Raluca Goicea: de exemplu, sport de navetă, tot felul de avantaje. Adică, cumva, zic eu că pe această specializare n-ai cum să-ți faci probleme că nu găsești unde să lucrezi. Mai dificil este, în cazul meu de exemplu, când ți-ai făcut rezidențiatul într-un loc din start supraspecializat pe ceva. Acum, de exemplu, eu, deși mi-am făcut stagiul de obstetrică, nu pot să zic că m-aș simți confortabil să fac anestezie în obstetrică; este cu totul și cu totul altceva.

46:21 dr. Raluca Goicea: Dar dacă ai făcut rezidențiatul în parcursul lui normal, nu ai probleme să-ți găsești un job, zic eu, și cred că acum... generația mea acum a terminat rezidențiatul și mai toți își găsesc, cumva. Poate au o perioadă în care, de exemplu, până se scoate postul în spitalul respectiv, mai ales dacă e un spital de stat, fac doar gărzi, și atunci să zicem că nu e o perioadă foarte fericită din punctul de vedere financiar, dar cumva se descurcă

47:02 dr. Raluca Goicea: și așa până când se definitivează actele. Bineînțeles, asta cu scosul postului și cu actele este, ca în orice lucru birocratic din România, o treabă care merge greu. Sper că se va schimba și treaba asta, mai ales în specializări din astea sensibile, în care sunt oameni care pleacă sau sunt puțini oameni care și au această specialitate și mai sunt și oameni care pleacă. Zic eu că măcar aici să se schimbe ceva în sensul ăsta, să faciliteze cumva lucrurile: ATI, chirurgii diverse, medicină de urgență, iarăși. Da.

Care este cea mai mare satisfacție în ATI? 47:43

47:42 dr. Cătălina Voinea: Care este satisfacția cea mai mare în ATI pentru tine?

47:42 dr. Raluca Goicea: Cred că este... e ceva ce m-a frapat, mi-a spus un coleg nu demult, când a observat că în spital s-a readmis un pacient cu patologie cardiacă într-o stare foarte gravă, dar care fusese în aceeași stare foarte gravă în urmă cu trei ani, și a remarcat o chestie care mi-a plăcut așa, și a spus: „Uite, mă, noi i-am cumpărat omului ăsta încă trei ani în plus de viață.”

48:18 dr. Raluca Goicea: Poate că acum posibil să nu mai scape, pentru că era deja într-o stare terminală, ca să zic așa, dar a venit rău atunci, acum trei ani, și a ieșit pe picioarele lui din spital pentru că am făcut ce a trebuit când a trebuit, adică la momentul oportun, n-am lăsat ca lucrurile să degenereze până când nu se mai poate face nimic, și uite că am cumpărat trei ani. Și cumva lucrurile astea m-au pus și pe mine

48:47 dr. Raluca Goicea: în perspectivă, așa, zic: uite, noi cumpărăm timp. Da, amânăm un pic moartea, bineînțeles, nu putem la nesfârșit, dar cred că asta se cheamă: că amânăm moartea și cumpărăm timp pentru pacienți. Cred că mai mult de atât nici nu cred că poți să-ți dorești, așa, în medicină.

48:47 dr. Cătălina Voinea: Corect, în general. Dar de

Minusuri și provocări 49:14

49:13 dr. Cătălina Voinea: minusuri și provocări te-ai lovit până acum, ceva ce merită menționat?

49:13 dr. Raluca Goicea: ATI-ul este o specializare în care... sunt multe specializări așa, dar parcă ATI-ul este o specializare în care e o sursă foarte mare de erori, și aici nu mă refer la număr, cât și la gravitate. Dacă ai făcut o greșeală, se pot întâmpla dezastre care, nu știu, de exemplu, în alte specializări poate nu se întâmplă atât de des și atât de intens, ca să spun așa.

49:49 dr. Raluca Goicea: Un exemplu: un rezident transportă un pacient în postoperator de la blocul operator în secția de terapie intensivă și uită să pornească oxigenul de la cilindrul de oxigen, de la butelia de oxigen, și îl aduce, pentru că dintr-o eroare... Deci asta este un exemplu de eroare. El, săracul, a făcut tot ce trebuia să facă, l-a pus în siguranță pe pacient pe brancard, dar a uitat o chestie mică, și pacientul respectiv... bineînțeles, s-a rezolvat problema într-un final, când s-au prins de situație, dar a fost close call, ca să zic așa. Și ăsta e un exemplu, cum să zic, la ordinea zilei, adică e ceva așa, doar cât transporți pacientul din blocul operator până în terapie.

Cât de frecvente sunt litigiile pe ATI? 50:39

50:37 dr. Raluca Goicea: ATI-ul este o specializare în care sunt și foarte multe litigii, poate nu neapărat la noi în țară și în Europa, dar în America cel puțin este în floare, e un business cu litigiile din anestezie, tocmai pentru că se face un număr mare de proceduri care se fac într-un timp scurt, și atunci sursa de erori este mare. Chiar și cei experimentați nu sunt infailibili. Probabil vom ajunge într-un final să fim tratați de roboți, pentru că s-au schimbat

51:14 dr. Raluca Goicea: și așteptările pacienților: vor ca totul să meargă strună, să fie totul perfect, se așteaptă la calitate, și pe bună dreptate, și eu, dacă aș fi pacient, m-aș aștepta la o calitate superioară a actului medical, dar totuși suntem oameni și

Protocoalele pe ATI 51:31

51:30 dr. Raluca Goicea: cumva în această specializare sursa de erori este foarte mare. De altfel, și din cauza asta ATI-ul este o specializare intens protocolizată: există protocoale pentru orice, checklist-uri pentru orice, inclusiv pentru momentul acela de pus pacientul pe brancard există un checklist, tocmai pentru a preveni acele erori. Și suntem, de asemenea, o specializare în care unele din protocoale sunt incluse în legislație. Unul din ele este, de exemplu, un aspect foarte important, cel legat de monitorizare.

52:08 dr. Raluca Goicea: Mi se pare că toată lumea își aduce aminte de scandalurile din presă, copilul care s-a stopat la stomatolog, undeva acum 4 ani, cred că a fost scandalul prin Pitești sau nu mai știu prin ce oraș, cazul din Botoșani, dar toate astea au fost date de lipsa de monitorizare. Dacă pacienții respectivi ar fi fost monitorizați, nu s-ar fi ajuns la dezastrul care s-a întâmplat. Și din cauza asta, strict legat de anestezie și terapie intensivă, nu neapărat de pacienții internați pe alte secții, monitorizarea este inclusă în legislație. Există niște standarde pe care, dacă nu le respectăm, e o problemă, nu neapărat una morală sau etică, ci o contravenție.

Pentru cine nu e potrivită această specialitate? 53:05

53:03 dr. Cătălina Voinea: Pentru cine crezi tu că nu e potrivită deloc această specialitate?

53:03 dr. Raluca Goicea: Sincer, nu cred că... Singurul lucru, să zicem așa, un fel de contraindicație absolută, apropo de termenul ridicare ar fi să nu-ți placă. Acum, fiindcă în facultate nu se face ATI așa, pe bune, cum ar trebui să se facă, e puțin... îți alegi această specializare și după aia descoperi dacă îți place sau nu. Dacă nu e pasiune pentru această specializare, posibil ca lucrurile să devină foarte complicate:

53:44 dr. Raluca Goicea: îți consumă foarte multe resurse, și fizice, și psihice, și, dacă nu-ți place ceea ce faci, îți complici singur viața. Poate de asta și unii au o decizie înțeleaptă în a renunța la ATI. Eu încurajez pe cei care iau în considerare această posibilitate, înainte să-și aleagă stagiu să facă un stagiu de pregătire, cum se fac acele stagii de vară, să le facă pe o secție de anestezie și terapie intensivă. Din păcate, lucrurile astea nu sunt... adică universitatea

54:22 dr. Raluca Goicea: nu obligă studentul să facă într-un anumit loc, dar mi se pare că, eu personal cred că ar trebui să fie obligatoriu să petreci o săptămână-două pe o secție de anestezie și terapie intensivă, tocmai ca să știi cumva în ce intri când îți alegi această specializare. În rest, mulți spun: dacă nu reziști la stres, dacă nu poți să acționezi corect în situații stresante, dacă te blochezi în situații stresante, poate că nu ar trebui să faci

54:57 dr. Raluca Goicea: această specializare. Eu nu sunt neapărat de acord. Eu cred că panica și blocajul vin din neștiință și din lipsă de experiență și că toate astea pot fi învățate. Pentru unii, într-adevăr, e mai ușor, sunt unii care se descurcă mai bine, mai rapid, mai eficient decât alții, dar nu cred că e un motiv să renunți. Toate lucrurile astea se pot învăța, atâta timp cât... și mie mi-a luat destul de mult să mă adaptez la treaba asta.

55:29 dr. Raluca Goicea: Mai ales m-a ajutat foarte mult când am învățat să privesc lucrurile sistematic, să nu să iau lucrurile pe căprării, să iau un pacient, nu știu, să-l evaluez ABCDE, când dau de o urgență, și, în loc să intru în panică pentru că știu că e o situație urâtă pe care eu trebuie să o descâlcesc, să o iau pur și simplu, să take a step back și să analizez lucrurile așa, sistematic, în ordine, într-o ordine logică.

55:53 dr. Raluca Goicea: Și în felul ăsta te calmezi, și e o chestie de exercițiu și de învățat, deci nu mi se pare că e ceva ce nu se poate învăța. Unii zic că îți trebuie o foarte bună coordonare ochi-mână, pentru că sunt foarte multe proceduri, da: montezi catetere invazive, epidurale, centrale, intubezi, bagi tot felul de lucruri în orificii mai mult sau mai puțin naturale și cumva trebuie să știi să te coordonezi. Din nou, mi se pare că e un lucru

56:28 dr. Raluca Goicea: care se poate învăța. Ce mi se pare mie foarte periculos este ca, după ce ai învățat să faci aceste manevre, să crezi că le știi pe toate. Dimpotrivă, e foarte multă teorie care trebuie să însoțească această manualitate. Degeaba ai manualitate, că sunt foarte mulți care zic: „Am pus centrale, am pus 100 de centrale, nimic nu mă mai sperie în această meserie.” E un pic periculos să te culci așa pe o ureche. Trebuie tot timpul

56:57 dr. Raluca Goicea: să fii aware de faptul că întotdeauna va fi ceva ce nu știi și trebuie să te antrenezi continuu. Cred că e valabil pentru orice specializare, evident, toată lumea trebuie să învețe, orice medic, indiferent de specializare, trebuie să învețe pe parcursul vieții, dar parcă în ATI este ceva mai intens și mai constant, mai în fiecare zi poate, sau cel puțin de câteva ori pe săptămână trebuie să stai să depui un efort în plus față de ce faci la serviciu.

57:25 dr. Raluca Goicea: Părerea mea. Și deci, da, mi se pare că nu prea sunt... tot felul, am întâlnit toate personalitățile posibile: introvertiți, extrovertiți, persoane mai expansive, persoane mai molcome, mai blânde, persoane care poate au probleme cu răbdarea sau persoane care, dimpotrivă, sunt foarte calme și liniștite. Toate tipologiile le-am întâlnit și toți pot să practice această meserie foarte bine. Adică nu cred că este neapărat... Sunt foarte multe voci, adică dacă intri pe YouTube și cauți, sunt foarte mulți

58:05 dr. Raluca Goicea: care spun că, să-ți iei ATI, trebuie să fii A, B, C, D, E. Nu sunt neapărat de acord. Dacă ar fi să existe acele criterii, ar scădea și mai mult numărul de anesteziști disponibili. Și aici e o problemă în România, cu partea didactică. Ce am observat în Londra este că toți medicii aveau acest reflex de a învăța... o considerau, de a învăța un doctor mai mic, o considerau ca făcând parte din datoria lor, chiar dacă nu erau cadre universitare

58:40 dr. Raluca Goicea: sau nu aveau un teaching position sau să fie plătiți, remunerați în vreun fel pentru treaba asta. erau cumva de datoria lor să predea această meserie mai departe. E o meserie liberală care se învață de la cineva, n-ai cum s-o înveți numai din cărți și de pe YouTube, și în România lipsește cumva acest simț al responsabilității medicilor de a preda ceea ce știu ei mai departe. Fie vorba între noi, așa cum ziceam mai devreme, că anestezia

59:13 dr. Raluca Goicea: și terapia intensivă se poate face și după ureche, avertizez pe cei care își aleg această specializare să aibă grijă ce învață, de la cine învață, pentru că sunt, mai ales cei cu foarte multă experiență în față și au creat niște obiceiuri după ce au trecut prin ani și ani de manevre și situații în care au fost puși, și au creat niște obiceiuri care nu sunt neapărat reproductibile, ca să zic așa, pe care n-ar trebui să le învețe

59:42 dr. Raluca Goicea: un anestezist rezident de anul întâi. Și poate că din cauza asta se nasc și multe situații mai mult sau mai puțin fericite: lipsa aceasta de răbdare, nu știu, de a lăsa rezidentul să încerce să intubeze. Că are timp un minut, două, chiar are timp; dacă n-a luat laringoscopul cum trebuie în mână, nu înseamnă că trebuie să i-l smulgi, trebuie să-l lași să-și facă numărul, doar așa poate să învețe. Zic eu că și lucrurile astea

1:00:14 dr. Raluca Goicea: se schimbă, pe măsură ce vine generația nouă, care a suferit, să zicem așa, în procesul de învățare. Acum sunt foarte mulți care sunt dispuși să-i învețe pe cei mai mici fără să fie cadre universitare, am observat asta, dar e în continuare o problemă în România și în niciun caz n-am văzut acest simț așa al răspunderii pe care l-am văzut în UK, de a da mai departe ceea ce știu.

Cum ar putea ceilalți medici să își îmbunătățească comunicarea cu echipa de ATI? 1:00:38

1:00:37 dr. Cătălina Voinea: Ce crezi că ar fi vital să știe ceilalți colegi ai noștri medici, să cunoască despre ATI, care practic ar facilita foarte mult comunicarea, nu știu, lucruri pe care ar trebui să le cunoască? Ce sfat le-ai da celorlalți colegi, practic, ca să nu mai treacă cu vederea, de exemplu, despre specialitatea de ATI?

1:00:37 dr. Raluca Goicea: Nu știu, e greu de spus. Trebuie să nu te lași copleșit la început, poate,

1:01:21 dr. Raluca Goicea: de avalanșa de informații. Poate și ăsta e un motiv pentru care sunt mulți care renunță la început: ești efectiv asfaltat, foarte multe informații pe care trebuie să le ții în același timp. Anestezistul trebuie să știe farmacologie, fizică, matematică, trebuie să știi un pic de integrale, pe care le-am urât din tot sufletul, trebuie să știi să lucrezi cu aparate, trebuie să știi noțiuni de safety legate de acele aparate, de cum ai putea să dai un șoc

1:01:51 dr. Raluca Goicea: inadvertent pacientului, dar nu mă refer neapărat la defibrilator, și la alte aparate, dar pentru că lucrezi cu tot felul de multă, aparatură ăsta e un exemplu. Și cumva la început te simți copleșit, cum ziceam și mai devreme, trebuie să te distanțezi de treaba asta, să iei lucrurile așa, băbește, pe căprării, să citești, trebuie să citești foarte mult la început. YouTube-ul ajută foarte mult, să-i vezi pe alții cum fac manevre. Altfel te descurci în sală, de exemplu,

1:02:25 dr. Raluca Goicea: când, după ce ai văzut 10 filmulețe despre cum să faci o rahianestezie, altfel te descurci când o faci tu prima dată, și îți facilitează cumva chestia asta, pentru că medicul senior, când vede că te descurci așa, te încurajează să faci și mai multe lucruri. Deci cumva poate ar ajuta o investiție și poate un efort mai mare la început, fără să te sperii de această..., că te obișnuiești, și la un moment dat, când ajungi să folosești informațiile pe care le citești, îți intră cumva în reflex și nu-ți mai este atât de greu.

Examenul de specialitate 1:03:03

1:03:02 dr. Raluca Goicea: Asta nu te salvează de chinul de a toci două-trei ceasloave înainte de examenul de specialitate, este, apropo de asta, un examen cunoscut pentru dificultatea pe care o presupune. Mi se pare că o altă chestie e că nu prea poți să supraviețuiești fără să cunoști limba engleză. Dacă ai terminat facultatea fără s-o cunoști și vrei să-ți alegi această specializare, poate ar fi bine să lucrezi un pic la treaba asta. Toate materialele de calitate

1:03:37 dr. Raluca Goicea: sunt în engleză. Sunt unele materiale traduse, dar nu până traduci un ceaslov de o mie de pagini, deja devine outdated cartea respectivă. Este un domeniu în care se publică foarte mult, în care se schimbă protocoale, nu chiar de la an la an, dar oricum au fost niște revoluții în această specializare, și dacă nu te pui la curent cu lucrurile astea, și nu poți să fii la curent cu lucrurile astea fără să știi limba engleză,

1:04:11 dr. Raluca Goicea: cumva ai de pierdut. Examenul este unul european, este un test grilă, dar asta e doar partea teoretică. Deci acest test grilă, Part 1, se cheamă EDAIC Part 1, este doar prima parte din examenul la nivel european, obligatorie pentru români, ca să treacă în examenul practic. Deci trebuie să dai acest Part 1, examenul grilă la nivel odată cu toți ceilalți; toți din Europa dau în același timp, în mai multe centre. Grilele sunt în engleză, dar poți să le soliciți

1:04:52 dr. Raluca Goicea: și în limba română. Mi se pare că mai mult te încurcă, dar poți să le soliciți în cazul în care, nu știu, poate nu înțelegi un cuvânt, să confrunți româna cu engleza și să te prinzi cam ce vrea să spună. Dar engleza este sfântă, zic eu. Chiar și dacă te duci și faci un rezidențiat în Franța, tot trebuie să știi engleză, din păcate.

1:04:52 dr. Cătălina Voinea: Deci după grilă se mai face ceva?

Partea practică a examenului de specialitate 1:05:19

1:05:24 dr. Raluca Goicea: Da, după grilă ai partea practică, trei probe, de două de terapie și una de anestezie. După aceste probe practice trebuie să vorbești în fața unei comisii, să prezinți cazul, și ți se adresează niște întrebări legate de cazul respectiv. În București sunt trei comisii, începând de anul trecut sunt trei, înainte erau două. Distribuția se face aleatoriu începând de anul ăsta, am auzit; înainte se făcea în ordine alfabetică, deci dacă știai, de exemplu, sunt eu la G,

1:05:59 dr. Raluca Goicea: știam în ce centru o să dau. Acum am înțeles că va dispărea treaba asta. Partea practică poate să fie și ea dificilă, e în funcție și de cum te-ai pregătit în timpul rezidențiatului, spitalul în care te-ai pregătit. Dacă dai examenul în același spital în care te-ai pregătit, evident că este mai ușor, mai ales că știi cam ce se cere, știi cam ce și-ar dori comisia să audă de la tine. Când trebuie să dai

1:06:31 dr. Raluca Goicea: îți faci rezidențiatul într-un spital și îl dai în altul, acest examen poate să fie un pic dificil. Nu mi se pare că e un examen greu de trecut. Într-adevăr, trebuie să depui un efort considerabil câteva luni înainte de el, dar nu este de netrecut. Față de, nu știu, examenul pe care l-a dat soțul meu, mi se pare mai complex, dar nu mi se pare că este așa, o spaimă. Se poate trece.

Planuri de viitor 1:07:04

1:07:03 dr. Cătălina Voinea: Ce planuri ai tu în lumea ATI-ului?

1:07:03 dr. Raluca Goicea: Da, cred că am un surplus de planuri și cred că trebuie să mă mai liniștesc cu planurile. Da, da. Mi-ar fi plăcut să fac mai multă cercetare în timpul rezidențiatului. Asta e o altă problemă în România: cu cercetarea este greu să o faci așa cum se face în alte centre, trebuie să fii autodidact, să o dai cu capul, este așa o... și cumva treaba asta pe mine

1:07:41 dr. Raluca Goicea: m-a descurajat și aș vrea acum să depășesc acest moment și să lucrez mai mult la treaba asta. Partea cu educația: am primit un feedback pozitiv, cum că sunt un bun pedagog, și aș vrea să mai insist cu treaba asta. La Fundeni există și un centru de simulare foarte fain și chiar sunt multe ocazii în care poți să ajuți pe colegii mai tineri, valabil nu numai pentru mine, adică oricine poate să participe, și e o treabă foarte bună,

1:08:22 dr. Raluca Goicea: excelentă, pentru că e mult mai ok pentru pacienți, apropo de patient safety, de siguranța pacientului, ca rezidenții să învețe să facă niște lucruri pe manechine, pe lucruri cauciucate, și după aia să treacă la pacienți. Cam spre asta se îndreaptă la nivel european, adică nu numai în România, pregătirea în rezidențiat: se pune mai mult accent pe partea de simulare, de cazuri simulate, de manevre simulate, și e un domeniu care este în plină expansiune acum și aș vrea și eu să fac parte din el. Și eu zic că...

1:09:03 dr. Cătălina Voinea: Asta în paralel cu aia în ce la spital

1:09:03 dr. Raluca Goicea: Da, exact, astea sunt lucruri pe care le faci voluntar, adică nu sunt chestii care intră în fișa postului, ca să zic așa. Da.

Sfaturi pentru absolvenții de medicină 1:09:18

1:09:18 dr. Cătălina Voinea: Noi am mai avea o singură întrebare pentru tine, și anume: care este cel mai important sfat pe care l-ai da unui absolvent de medicină care se gândește să-și aleagă ATI la rezi?

1:09:18 dr. Raluca Goicea: Păi, am spus asta: să nu se sperie la început și să aibă mare grijă ce învață, de la cine învață, și să nu facă această meserie după ureche. E păcat, e o meserie foarte frumoasă, care se poate învăța așa cum trebuie. Trebuie doar

1:09:52 dr. Raluca Goicea: să ai un filtru foarte bun și să încerci să fii cât de profesionist se poate, să nu cazi, cum să zic, cazi în capcana asta românească de „lasă, mă, că merge și așa”, „vedem noi cum ne descurcăm”, improvizații... Mai bine ar fi, și lucrurile nu se vor schimba altfel în România decât dacă tinerii își vor propune ei înșiși, pentru ei înșiși, niște standarde pe care să le respecte. Și oricum acum este ușor

1:10:28 dr. Raluca Goicea: să faci asta: materialele sunt disponibile peste tot, cursurile sunt disponibile peste tot. Și să nu rămână în același loc, să vadă cum fac și alții. E o capcană asta, să îți petreci tot rezidențiatul în același loc. Nu zic neapărat de plecat în afară, dar, de exemplu, dacă ți-ai început rezidențiatul în Cluj, poți să încerci și alt centru, nu știu, o detașare, încearcă să faci și alte lucruri în alte spitale, să vezi cât mai multe,

1:11:00 dr. Raluca Goicea: pentru că e important să-ți dai seama ce anume din meseria asta este legat de obiceiul locului și ce anume este cu adevărat ok și standardizat și protocolizat. Trebuie cumva să-ți dai seama și să-ți găsești tu un mod de a practica această meserie cât mai ok, și nu ai cum să faci asta decât dacă vezi cum fac și alții lucrurile, fie că pleci în străinătate, fie că mai încerci alt oraș, orice ar fi,

Idei de final 1:11:32

1:11:31 dr. Raluca Goicea: numai să nu rămâi în același loc.

1:11:31 dr. Cătălina Voinea: Super! Păi, fiindcă am ajuns la final, eu vreau să-ți mulțumesc în numele întregii echipe că ai venit astăzi online cu noi și ne-ai adus un pic de lumină, sau mai multă lumină pentru cei care deja oricum știau totul despre ATI; probabil acum, dacă se uită la video-ul ăsta, sunt gata: clar îmi voi alege ATI la examen. Așa că îți mulțumim, pentru că înțeleg cât este de greu să duci, practic,

1:12:02 dr. Cătălina Voinea: atât de multe roluri pe umeri, și mamă, și soție, și cadru didactic, și doctor la spital pentru pacienții tăi, și în același timp să mai ai și alte planuri de viitor la care să lucrezi constant, și de asta vreau să te și felicit, pentru că mi se pare că ești, practic, o eroină, și îmi doresc tare mult ca și cei care vor urmări acest episod să te cunoască și să vadă câte lucruri bune

1:12:31 dr. Cătălina Voinea: se pot face și la noi în țară.

1:12:31 dr. Raluca Goicea: Și eu mulțumesc mult pentru invitație și mulțumesc pentru răbdare că m-ați ascultat.

1:12:31 dr. Cătălina Voinea: Super, ne mai auzim și îți dorim mult succes pe mai departe și o după-amiază plăcută!

1:12:31 dr. Raluca Goicea: Mulțumesc, și vouă la fel, mult succes!

1:12:31 dr. Cătălina Voinea: Vă mulțumim pentru vizionare!

Intro 00:00

00:00 dr. Cătălina Voinea: Salutare! Bine ați venit la podcastul Grile-Rezidentiat.ro, dedicat studenților și proaspeților absolvenți ai facultăților de medicină din România și nu numai. Aici Cătălina, hostul vostru, medic rezident pe dermatologie și fan filme horror. Vei asculta în episoadele acestui podcast dialogul cu mai mulți medici, unde vom aborda cele mai des întâlnite curiozități despre diverse specialități. Astăzi discutăm despre anestezie și terapie intensivă cu unul dintre cei mai dedicați medici pe care i-am întâlnit și un drag prieten. Să-i dăm drumul!

Intro dr. Călin Hădăreanu și de ce a ales ATI 00:30

00:31 dr. Cătălina Voinea: Salutare! Bine v-am regăsit la podcastul Grile-Rezidentiat.ro, episodul numărul 3. Astăzi îl avem în studio pe medicul rezident pe ATI și fost președinte al Societății Studențești din Craiova, Călin Hădăreanu. Bine ai venit, Călin!

00:31 dr. Călin Hădăreanu: Bine v-am găsit! Mulțumesc pentru invitație!

00:31 dr. Cătălina Voinea: Îți mulțumim și noi că ne-ai acceptat invitația și că dorești să împărtășești câteva din experiențele tale și informațiile utile pe care le-ai dobândit de-a lungul acestei etape.

00:54 dr. Cătălina Voinea: Atunci când te-am întrebat dacă vrei să vii, ai acceptat imediat, pe loc, și, citez, ai zis: „Ce mare nevoie aveam eu de astfel de podcasturi!”.

00:54 dr. Călin Hădăreanu: Da, așa e, chiar așa am zis și mă bucur încoace. Vă mulțumesc că m-ați invitat. A fost grea alegerea pentru mine. Cumva, nu era în niciun caz în perspectiva de viitor când am dat examenul. Știam că nu vreau o arie chirurgicală. Vreau să mă duc spre ceva medical. Iar apoi a apărut ATI-ul, pe care nu mi l-am mai putut scoate din minte, și am început să mă documentez.

01:28 dr. Călin Hădăreanu: Documentarea n-a fost nicidecum una așa de fructuoasă precum speram eu. Am aflat niște noțiuni vagi, generale, și apoi a venit repartiția. S-a desfășurat foarte repede și am avut noroc, și mă bucur că am ales și aș alege oricând a doua oară. Dar a fost o alegere inspirată și bazată pe noroc. Și nu a fost în regulă. Și mă gândesc că ceea ce faceți voi acum sprijină o direcție bine gândită. De ce spun asta?

02:02 dr. Călin Hădăreanu: ATI-ul nu e pentru toată lumea. Și este bine să te prinzi de lucrul ăsta la început. Este bine să te prinzi de lucrul ăsta cât timp poți să schimbi specializarea, cred că primele șase luni. Mulți colegi de pe ATI aleg să schimbe, dar poate după șase luni, poate după un an, poate chiar și după doi, pentru că își dau seama că nu pot să urmeze o cale ce nu este pentru ei de acum încolo, over a long period.

Cât de mult a cântărit punctajul în alegerea specialității 02:32

02:33 dr. Cătălina Voinea: Iar punctajul pe care l-ai luat tu la rezidențiat a cântărit în alegere? Ai avea și alte opțiuni?

02:38 dr. Călin Hădăreanu: Eu vroiam o specializare medicală. Eu mi-am împărțit foarte simplu: medical și chirurgical. ATI-ul este o legătură oarecum între ele. E ceva mixt. N-a fost niciodată în vizorul meu.

Punctajul pentru ATI 03:00

02:52 dr. Cătălina Voinea: Aveai, adică știai dinainte sau, mă rog, dacă ai stat la curent cu ultimii ani, cam pe la ce punct se taie la ATI ultima notă?

03:01 dr. Călin Hădăreanu: Nu știu dacă l-ai urmărit pe ministrul Sănătății, Tătaru, cum e cu cămila și cu cocoașa, cu valurile pandemiei: acum o cămilă, o cocoașă, două cocoașe. Cam așa a făcut și ATI-ul. Mereu a fost jos, după a fost cerere mare, după iar a căzut. Nu știu să spun de ce această direcție.

03:21 dr. Călin Hădăreanu: Când am luat eu ATI-ul, s-a luat foarte jos, ulterior a crescut foarte mult în căutări, în ultimii ani iarăși a scăzut, iar ce urmează acum, cu noul impact și cu pandemia, nu știu să spun. S-ar putea să fie cerere mare, s-ar putea să fie cerere mică. O să discutăm mai departe despre CEP, căci vine cu multă responsabilitate. După patru ani de rezidențiat, patru, cinci?

03:45 dr. Călin Hădăreanu: Nu știu când o să difuzați, că s-ar putea să fie un cinci. Deci nu știu. Da, da.

Abilități necesare pentru un medic pe ATI 03:40

03:52 dr. Cătălina Voinea: Te-ai gândit cam ce abilități sunt necesare pentru un viitor rezident, dacă vrea să pășească în specialitatea de ATI?

04:00 dr. Călin Hădăreanu: Ai nevoie de... trebuie să fie un anumit tip de persoană ca să te potrivești, trebuie să fie o persoană cu abilități practice, trebuie să fie o persoană cu atenție distributivă. E bine să știi lucrurile astea dinainte; eu nu le-am știut și am avut noroc, recunosc. Dar ai nevoie de multe abilități și îndeletniciri practice ca să poți să... bineînțeles, multe le dobândești. Voi ați făcut cumva o profilare până acum? V-am urmărit o perioadă cu Grile-Rezidentiat.ro. Ați făcut cumva o profilare a candidatului pe specialități?

04:36 dr. Cătălina Voinea: Da, avem profilare pe site-urile noastre, avem un test de cum îți dai seama care este specialitatea potrivită pentru tine și un e-book cu 10 specialități.

04:36 dr. Călin Hădăreanu: Da, asta e, păcat să trebuiască să mai treci încă o dată prin examenul de rezidențiat și prin stresul unei noi schimbări, când poți să-ți alegi din prima datorită vouă sau, în orice caz, datorită unui bun research făcut înainte.

Cât contează orele suplimentare în facultate pe UPU sau ATI 05:10

05:12 dr. Cătălina Voinea: Crezi că ajută orele suplimentare de voluntariat pe UPU sau pe ATI în timpul facultății?

05:21 dr. Călin Hădăreanu: Ajută să poți... ajută să-ți faci o minimă imagine asupra a ce urmează. Oricum ai stagii de UPU, oricum ai stagii de ATI, dar orice timp petrecut în plus te ajută să-ți faci o minimă impresie suplimentară, care va conta pentru că... O să vă povestesc cum a fost prima mea gardă, știi, și cât de mult timp trebuie să stai ca să poți să aduni oboseala respectivă și să o pui în fața unei bune practici medicale, căci n-ai voie să fii niciodată obosit pentru pacient; trebuie să dai mereu totul și să fii mereu 100%.

05:53 dr. Călin Hădăreanu: Dar ajută chiar o gardă făcută, 24 de ore, să poți să simți os pe os ce se întâmplă acolo; ajută foarte mult să stai.

Primul an de rezidențiat și prima gardă 06:00

06:01 dr. Cătălina Voinea: Păi, spune-ne, poți începe să ne spui cum a fost primul an de rezidențiat, prima gardă?

06:07 dr. Călin Hădăreanu: Wow! Prima gardă n-o s-o uit niciodată. Eu am prins, cred, o jumătate de an perioada în care nu era liber după gărzile de 24. Ce înseamnă asta? Stăteai 24 de ore la spital și apoi trebuia să fii fresh la ora 8, să începi programul de 8 ore clasic, până la prânz sau până când probabil nu mai puteai. Așa s-au petrecut 10 de ani de carieră medicală în România, ceea ce mi se pare crunt.

06:32 dr. Călin Hădăreanu: Iar prima mea gardă, n-o s-o uit niciodată, a fost o gardă de 24. Eram pe anestezie, s-a operat în continuu, la foc automat. La ora 8 am plecat acasă să mă spăl, nu mai aveam nimic curat pe mine, transpirasem, aveam talc de la mănuși, erau... nu știi să spargi, ești mic, nu știi să spargi fiole, cad pe tine, o să vă povestesc. Eram... groaznic a fost. M-am dus acasă să mă spăl, m-am întors în jumătate de oră, repede, am mâncat ceva, nu puteam să concep că mai am încă 8 ore de stat. Nici nu știu dacă stătusem atâta trează în viața mea, dar mai și să trebuiască să fac lucruri.

07:09 dr. Călin Hădăreanu: Atunci m-am speriat atât de tare; urma să văd cum o să fie experiențele următoare. Dacă toate gărzile ar fi fost așa de grele, nu știu dacă aș fi făcut față. M-am gândit în momentul ăla și eu să schimb, recunosc. Deci atât de greu a fost la început. Bine că în timp s-a vehiculat și s-a și concretizat că nu se va mai sta mai mult de 24, și așa a fost. Dar 24 plus într-un spital de urgență este foarte greu.

Cât este de copleșitor primul an, număr de gărzi 07:34

07:33 dr. Cătălina Voinea: Wow! Și în restul anului întâi, cât de copleșitor a fost, câte gărzi aveați obligatorii sau care erau atribuțiile?

07:43 dr. Călin Hădăreanu: Ok. S-o luăm pe rând. O să te rog pe parcurs să le mai repeți, că sunt multe. Da. Gărzile sunt undeva între 4 și 6. Acum, pot să fie niciodată mai puține, tot timpul pot fi mai multe. Pentru mine a fost groaznic. Este o denaturare totală a programului tău de zi cu zi. Mesele nu mai sunt niciodată la aceeași oră. Somnul: ajungi să dormi dimineața, ajungi să dormi la prânz, ajungi să dormi în ore totale naturale. Ritmul circadian e o noțiune de mult uitată. Și impactul asupra vieții tale, când te lovesc toate, este copleșitor.

08:29 dr. Călin Hădăreanu: Ajunsesem să fac binge eating, mâncam, ajunsesem să fumez peste un pachet de țigări, cafeaua nu mai știam să o număr. Și în timp lucrurile astea s-au văzut și le-am resimțit, și stresul care se acumulează îl resimți în orice secundă. În Statele Unite se pune foarte mult accentul pe stress management. Burnout-ul este primul la anesteziști, este prima specialitate care suferă de burnout, și într-adevăr se lucrează un pic la asta, dar nu ai ce să faci, n-ai cum să subțiezi programul sau să-l ușurezi. Deci de aici pleacă o grămadă de alte probleme.

Atribuțiile unui rezident 09:09

09:09 dr. Cătălina Voinea: Ce atribuții aveai?

09:09 dr. Călin Hădăreanu: Anul întâi e mult până la atribuții. Practica medicală a celor șase ani de facultate, acum trebuie să o spunem sincer, este una pur teoretică. Deși erau stagii, am avut pe timp de vară stagii de pregătire practică extinsă, eu nu le-am văzut utile, nu le-am simțit deloc utilitatea, și te confrunți cu un univers nou.

09:45 dr. Călin Hădăreanu: Te confrunți cu medicamente pe care le-ai avut în capitole la și altele, te confrunți cu denumirea lor farmaceutică, te confrunți cu culorile acelor și ale flexurilor, care delimitează niște valori, și trebuie să știi ce e cu ele, te confrunți cu un aparat de anestezie, despre care o să vă spun imediat, te confrunți cu... Ai un micromanagement pe care sub două, trei luni nu prea poți să-l deslușești. E greu la început să ai atribuții, pentru că nu știi nici ce se întâmplă în fața ta.

10:23 dr. Călin Hădăreanu: Prima zi, profesoara coordonatoare de rezidențiat m-a repartizat la o sală, la un medic anestezist, bun, dacă mă aude, medic extraordinar. Și eram cu o colegă mai mare. Nu o să uit: prima zi, când mi-a prezentat aparatul de anestezie, am crezut că nu este de pe pământul ăsta. Atâtea butoane, culori și sunete am văzut și trebuia m-am găsit să le rețin și să le folosesc, și într-o dinamică acută, la secundă, ce făceau oamenii ăia... E o poză cu un anestezist, dacă vreți să o căutați, cei care vreți să urmați

10:59 dr. Călin Hădăreanu: direcția asta, cu un anestezist cu 10 mâini. Cam așa e, ca o caracatiță, sunt mâinile tale, de fapt mișcările sunt foarte rapide și în foarte multe direcții, și am rămas uimit, copleșit, entuziasmat în același timp; foarte multe stări au fost. Și genul ăsta a contribuit la...

10:59 dr. Cătălina Voinea: După ce ai zis atâtea, nu pot decât să mi se facă și mie frică, și probabil și viitorilor rezidenți.

Ce l-a făcut să se îndrăgostească de specialitatea ATI 11:13

11:22 dr. Cătălina Voinea: Ce te-a făcut să te îndrăgostești de ATI după atâta?

11:29 dr. Călin Hădăreanu: Specializarea asta începe cu o balanță a reușitelor și a nereușitelor. Mereu balanța asta, imposibil la început să nu fie înclinată înspre nereușite, pentru că tot ce faci este nou. Absolut. A învăța care-i seringa de 2, care-i seringa de 5 este un lucru nou, pentru că înainte nu știai că au culori diferite, să spunem, acele au culori diferite. Dar fiecare lucru pe care îl înveți îți dă un impuls, te trimite un pic mai departe, ai un rush de energie pozitivă.

12:04 dr. Călin Hădăreanu: Acum n-ai știut să faci ceva, ai remarcat că n-ai știut, a doua oară vei ști. Și mergi mereu din a învăța în a învăța. Și dacă ești o persoană ce are o curiozitate nativă sau îți place să descoperi lucruri noi, mereu este ceva nou. Iar la început totul este nou și nimic nu se repetă. Nu bați de două ori pe un loc, mereu fiecare pacient e diferit, cerințele sunt diferite, situația e diferită.

12:30 dr. Călin Hădăreanu: Și nu faci de două ori același lucru, să te plictisești. Vine cu un sentiment de accomplishment, de bucurie, fiecare lucru. Dacă te poți speria... Acum, depinde dacă te copleșesc foarte mult emoțiile acestei direcții sau nu. La început nu știi să faci nimic. Am avut și eu momente imposibile.

12:53 dr. Călin Hădăreanu: De multe ori ajungi acasă, plângi și te culci, revii. Ajungi acasă, plângi și te culci, revii. Știi? Pe măsură ce trece timpul, plângi mai puțin, știi, doare mai puțin, viața o ia așa, pe o traiectorie normală. De multe ori am fost și eu descumpănit de intubație. Păi să țin un laringoscop în mână? N-am văzut un laringoscop decât un pic în practică și nu credeam că îl voi folosi vreodată. Totul e nou.

12:53 dr. Cătălina Voinea: Wow!

Împărțirea pe compartimente în ATI 13:16

13:16 dr. Cătălina Voinea: Aveți o împărțire pe anumite secții în interiorul ATI-ului? Ba pe cardiovasculari, ba pe pacienți pediatrici, și vă rotesc cumva? Sau ți-o alegi tu?

13:16 dr. Călin Hădăreanu: ATI înseamnă anestezie și terapie intensivă. În unele țări, nu la noi, dar în unele țări, practicienii fac doar una dintre ele: ori faci terapie intensivă, ori faci doar anestezie. În altele, cum este și România, le faci pe amândouă. Anestezia are extrem de multe subcapitole. Orice intervenție chirurgicală și orice ramură chirurgicală are partea ei de anestezie ultraspecifică.

13:58 dr. Călin Hădăreanu: Drept urmare, dacă în alte specialități, să spunem în dermatologie, urmezi și medicină internă, în anestezie și terapie intensivă tu vei face mereu anestezie, doar că profilat pe chirurgia respectivă. Și, drept urmare, stagiile îți conferă un anumit timp în funcție de cât e de dificil să faci: trei luni acolo, șase luni acolo, patru luni acolo. Anestezia în chirurgia cardiovasculară, de exemplu, se face doar în câteva spitale, la București și la Timișoara, pentru că este secție de ultraprofil și nu există altundeva. Deci, drept urmare, va trebui, oriunde ai fi, să te mobilizezi în direcția aia.

14:40 dr. Călin Hădăreanu: Compartiment de pediatrie sau secție de ATI pediatrie au mai multe spitale. Bineînțeles, sunt și unele dedicate, iarăși la București, să spunem, am fost acolo. Dar există o împărțire, și rotația se face în funcție de stagiile care sunt, practic, ca niște cursuri, sunt delimitate de timp.

Stagii în alt oraș 14:57

14:57 dr. Cătălina Voinea: Ai zis că ai făcut stagii la București. Ne poți povesti ceva despre cum s-a întâmplat, de ce și care centru ți se pare cel mai bun din București?

15:09 dr. Călin Hădăreanu: Bun. Anestezia în chirurgia cardiacă am făcut-o la București, pentru că acolo se face. Este acolo sau la Timișoara, și am ales Bucureștiul ca să pot să-l unesc cu Spitalul de Urgență pentru Copii „Marie Curie”. Pentru că mereu există o reticență și o emoție în a trata copiii în spitalele care nu sunt dedicate. Toată lumea tratează copiii, prin natura profesiei trebuie să știm să le facem pe toate, dar într-un spital care nu este dedicat ai mereu o emoție când vine un copil, pentru că nu vin toată ziua.

15:43 dr. Călin Hădăreanu: Și, deși spitalele și la noi secția este extraordinară, am ales să mă duc într-un loc unde doar asta se face, unde nu există emoție, unde pacientul pediatric este un pacient absolut normal, și astfel să privesc lucrurile cu mai multă, să spunem, relaxare. Da, poate e un cuvânt mare, nu ești niciodată relaxat, dar o abordare mai ușoară. Iar cardiovascularul doar acolo se face, este în curriculă și este absolut obligatoriu. Sper să avem și noi la Craiova în curând. Clădirea e gata, aparatele sunt gata, vedem cum poate să pornească secția de chirurgie cardiovasculară.

Cele mai bune centre de pregătire 16:19

16:19 dr. Călin Hădăreanu: Cel mai bun centru... Anestezia și terapia intensivă nu se face de regulă decât într-un spital foarte mare, de regulă în spital de urgență. Nu există centru slab, pentru că, prin prisma spitalelor de urgență, cam toate știu să-și facă treaba. În schimb, există oportunități de nișă. Te poți duce într-un spital care face traumatologie, îți iei un stagiu acolo, te poți duce într-un spital care face copii, deci te poți nișa și poți cumva să-ți dobândești abilitățile, știi, să te duci cumva țintit în locuri unde se fac de profesie, știi.

17:01 dr. Călin Hădăreanu: Nu aș putea, mi s-ar părea... n-ai cum, trebuie să stai mult timp într-un spital ca să poți să spui că unul e mai bun ca altul. În terapia intensivă mortalitatea e foarte mare, nu poți să te ghidezi pe statistică, mi-e foarte greu. Pot să-ți recomand spitale de nișă, dar nu pot să spun că e unul mai bun ca altul.

Salariul 17:18

17:18 dr. Cătălina Voinea: Salariul ți se pare că este corespunzător cu munca pe care o depune un medic pe ATI?

17:24 dr. Călin Hădăreanu: Da, de când au crescut salariile, da. Nu am efectiv timpul să-mi cheltui toți banii, pot avea planuri de viitor, dar lucrurile astea vin cu sacrificii. Deci îmi sacrific multe ca să pot să am oarecare libertate financiară, zic eu, la momentul de față. Deci răspunsul ar fi da.

Programul de lucru 17:47

17:47 dr. Cătălina Voinea: Cum e programul de lucru?

17:50 dr. Călin Hădăreanu: De dimineață până când termini. Vizita ține de la spital la spital; sunt vizite care încep la șapte jumate, poate să țină vizita la opt. Noi avem extrem de mulți pacienți, vizita poate să țină și peste o oră. Iar în funcție de programul operator, în mod normal e până la 3, cred, dar niciodată nu se termină la ora aia. Poți să pleci și mai devreme, rarisim, dar de regulă după 3, când se termină intervenția, căci nu știi niciodată ce complicații apar și ce situații.

Cu ce se confruntă zilnic și este cel mai greu 18:21

18:22 dr. Cătălina Voinea: Cam cu ce te confrunți zilnic și ce ți se pare cel mai greu?

18:30 dr. Călin Hădăreanu: Acum e o situație aparte. Eu sunt în echipele de COVID și cred că este evident ce e greu. Te poți uita oriunde, toate echipamentele de protecție te copleșesc la un moment dat. Dar asta nu este viziunea actuală pe care trebuie să o aibă un proaspăt rezident sau un aspirant la profesia asta, pentru că e o situație temporară. Dacă te uiți la televizor, poți să fii speriat, poate fi dramatic, poți să iei o decizie prin prisma a ceea ce vezi.

19:03 dr. Călin Hădăreanu: Te gândești că nu vrei, poate trebuie să mai țină situația asta foarte mult, deci poate să fim și 10 ani de acum încolo să mai fim așa. Dar nu trebuie să-ți ghidezi pe teamă alegerea de a urma profesia asta. Iar programul de zi cu zi este unul greu, mai ales dacă ești... N-am vorbit despre partea de terapie intensivă, acolo este altă poveste. Programul este unul greu, dar nu mai știu ce m-ai întrebat, sincer, am uitat.

19:03 dr. Cătălina Voinea: Te-am întrebat cu ce te confrunți zilnic și ce ți se pare cel mai greu. Hai să spunem, atunci când ești pe secția de terapie intensivă, cum reușești să te detașezi și să...

19:43 dr. Călin Hădăreanu: Da, este o întrebare foarte bună. Sunt de părere că nu e bine să iei serviciul acasă, orice serviciu ai avea. Din păcate, aici nu mai vorbim de un serviciu, vorbim de o profesie, iar lucrul cu omul este foarte, foarte greu. Din păcate, majoritatea pacienților care ajung la noi sunt într-o situație acută, dacă sunt tineri; dacă sunt bătrâni, sunt într-o situație cronică, dar acutizată. Deci acolo pacientul are o suferință mare, dar, pe de altă parte, și rudele au o suferință mare. Iar tu, când vezi un pacient, nu-l vezi doar pe el, ci vezi și povara oamenilor de afară, care așteaptă cu sufletul la gură să vorbești cu ei.

20:26 dr. Călin Hădăreanu: În principiu, trebuie să dai maximul, dar să nu iei nimic cu tine. Nu toți reușesc, nu de fiecare dată reușești; sunt cazuri care te marchează, sunt cazuri peste care treci. Într-adevăr, cu timpul lucrurile devin mai, o să spunem, uzuale, niciodată ușoare, dar, spre exemplu, o să vorbesc chiar de Statele Unite. De ce vorbesc de Statele Unite?

20:48 dr. Călin Hădăreanu: Curricula examenului de specialitate este preponderent din Statele Unite. Mai e o parte făcută din UK, dar foarte multe călți sunt din State, și acolo se vorbește, pe lângă partea de clinică, și un pic despre viața anesteziștilor, care au foarte mari probleme cu consumul de droguri. Doamne, ajută! Nu știu dacă ăla nu este sau nu, eu cred că nu, dar acolo lucrurile sunt un pic la nivelul următor și trebuie să privești mereu la cei de peste ocean, știi, ca la un pas pe care îl vei păși și tu, și nu știu dacă ajungi în timp să fii copleșit, dacă situația te-a...

21:31 dr. Călin Hădăreanu: Dacă e de așa natură... Oamenii de afară te văd pe tine răspunzător de tot. Iar oamenii de afară, pe lângă că suferă pentru cel dinăuntru, te pot și acuza. Tu poți să fii răspunzător; poate nu înțeleg că boala respectivă are o finalitate, poate nu înțeleg că resursele pacientului sunt limitate, și te văd răspunzător. Și atunci te apasă, pe lângă pacientul în sine, pe lângă agonia rudelor, te apasă și problemele legale. Știi, și așa poți să ajungi să deviezi mult. În State se deviază mult și mă tem să nu ajungem și noi acolo.

Cum ar descrie o situație de malpraxis 22:10

22:10 dr. Cătălina Voinea: Cum ai descrie o situație de malpraxis? Cam ce ar trebui să se întâmple ca să se ajungă acolo?

22:22 dr. Călin Hădăreanu: Anestezia și terapia intensivă a evoluat foarte mult. S-a ajuns, din păcate, la o exprimare foarte libertină. Spre exemplu: „Mă duc să mă operez de o banală apendicită. E o banală operație de colecist. Nu e mare lucru”, spun oamenii. Dar teatrul operator este un lucru colosal. Faptul că medicina a evoluat atât de mult încât mortalitatea să scadă nu înseamnă că ea nu există. Pacientul ăla intră în sală, nu există 100% certitudine că lucrurile vor merge bine. Și aici poate fi o proastă comunicare, care se adună de-a lungul timpului.

23:06 dr. Călin Hădăreanu: Poate fi un management al situației defectuos. De regulă nu e vina propriu-zisă a unui lucru. Este atât de rar încât ai nevoie de o situație exactă să se întâmple. Se acumulează trei lucruri care duc la haos. Dacă s-a întâmplat haosul, atunci apare problema. Dar malpraxisul în terapie intensivă este cel care are cea mai mare adresabilitate. Trebuie să luați în calcul că terapia intensivă este un client fidel al malpraxisului.

23:37 dr. Călin Hădăreanu: În legătură cu malpraxisul în terapie intensivă, aici apar alte probleme. Pacientul de terapie intensivă, care are de regulă un abord multidisciplinar, poate să vină cu un număr atât de ridicat de probleme încât aparținătorii nu pot înțelege că ele sunt legate una de alta. E foarte greu să explici medicina de terapie intensivă, care este o medicină ce se deschide în fiecare an, apare un lucru nou, și sunt atât de greu de înțeles ghidurile actuale, nu ghidurile, ci medicina pe baza căreia se fac ghidurile, încât să explici unui om că omul acela nu avea resursele necesare să depășească momentul nu este neapărat ușor.

24:29 dr. Călin Hădăreanu: Și oamenii nu înțeleg. Bine, asta sau poate fi și reaua-voință a oamenilor, căci acum au început să apară și despăgubiri și se va merge și în direcția asta. Tot așa, și în Statele Unite sunt avocați pe secție, unii pentru doctori, alții pentru aparținători sau pentru pacienți, care abia așteaptă să găsească ceva în neregulă. Asta este o monetizare a medicinei la care încă n-am ajuns, dar se pun cărămidă cu cărămidă, în fiecare an, bazele. N-avem ce face, sunt unele dintre problemele pe care orice drum, orice secție, orice specializare le va avea.

Stagii în străinătate, da sau nu? 25:05

25:05 dr. Cătălina Voinea: Încurajezi să se ducă rezidenții în stagii de practică în străinătate?

25:10 dr. Călin Hădăreanu: Încurajez să se ducă rezidenții în cât mai multe locuri. Față de restul specializărilor, în care ești tu cu pacientul, aici ești tu cu pacientul, cu o multitudine de aparate, cu o multitudine de alte discipline, într-un mediu care ideal ar fi ultrastandardizat. Și fiecare mediu vine cu bune și cu rele. Iar tu trebuie să știi unde țintești, ce vrei să faci. Ai, din punctul meu de vedere, obligația, dar e mai mult morală, de a ridica cât mai mult locul în care ești. Omul sfințește locul, așa e peste tot.

25:46 dr. Călin Hădăreanu: Iar aici sunt foarte multe lucruri de făcut. Trebuie să vezi cât mai multe lucruri, cât mai multe stagii, în țară sau în afară, indiferent, putem să vorbim și despre asta, pentru că tu nu știi unde vei lucra. Dacă vei lucra în spitalul, să spunem, mamă, unde ești familiar, lucrurile îți vor rămâne la fel, viața ta va rămâne la fel, dar una este spitalul mamă, de regulă un spital de urgență bine dotat, de regulă.

26:10 dr. Călin Hădăreanu: Alta este un spital de cronici, unde activitatea scade brusc și este un alt mers al lucrurilor. Alta este dacă extinzi, că acum și posturile disponibile vin cu cât îți extinzi aria de căutare. Este foarte greu să te angajezi la kilometrul zero; crești numărul de kilometri, crești aria de căutare, extinzi posibilitățile. Tu nu poți să ajungi dintr-un spital ultradotat într-un spital mai slab dotat, cu fonduri mai mici, poate care nu are o asemenea adresabilitate a pacienților, și să nu știi ce să faci cu mai puțin material; deci trebuie să vezi cum este și bine, și rău.

26:47 dr. Călin Hădăreanu: Se poate pleca foarte ușor în afară, sunt multe țări care acceptă. Trebuie să fie câteva criterii minime: germana, cu testele de limbă necesare, și engleza, care te trimite ușor în Irlanda sau în Anglia; dacă avem o altă poveste... Se poate pleca și în Franța, am colegi plecați, se poate pleca oriunde, este bine să pleci.

27:14 dr. Călin Hădăreanu: Stagiile îți oferă mobilitate, perioada lor este finită, 3-4-6 luni, 5 luni, un an, și te poți roti. Este vicios să stai prea mult într-un loc, pentru că totul devine o rutină dacă petreci în locul ăla, și nu mai faci legături, nu mai faci sinapse noi, și nu încurajez asta. Să spunem că ai un spital mamă mare, Spitalul de Urgență Floreasca, un spital imens, un spital foarte bun; asta nu înseamnă că nu trebuie să pleci de acolo. Spitalul Județean din Craiova, un spital foarte mare: vicios să rămâi în el. Orice spital mare, dar vezi și altceva.

27:47 dr. Călin Hădăreanu: Pentru că rar se întâmplă ca mediul tău... sunt sute de absolvenți pe an, cred că la specializare acum au fost 160, rar se întâmplă să lucrezi în spitalul mamă, și trebuie să știi să te descurci cu condițiile impuse de orice alt spital. Păi, noi eram pe drumul cel bun cu posturile și locurile.

Posibilități de angajare după terminarea rezidențiatului 28:00

28:03 dr. Cătălina Voinea: Ce facem după ce terminăm rezidențiatul pe ATI? Care sunt posibilitățile de angajare în privat sau există posturi?

28:12 dr. Călin Hădăreanu: E o vorbă la noi acum, mai ales de încurajare: n-a rămas niciun anestezist fără loc de muncă. Asta vă spuneam mai devreme. E greu să te angajezi în spitalul mamă sau... E greu să te angajezi în spitalele unde există cerere foarte mare, dar acum cam toate spitalele au cerere, se scot din ce în ce mai multe posturi, mediul privat aș putea spune că a explodat în ultima perioadă.

28:41 dr. Călin Hădăreanu: Mi se pare normal că, pe măsură ce crește calitatea vieții, vrei și un confort ridicat la orice intervenție, și mediul privat este excepțional, și calitatea mediului privat este una foarte mare, și locuri de muncă, din punctul ăsta de vedere, pe ATI sunt. Bineînțeles, s-ar putea să trebuiască să te deplasezi pentru ele.

29:01 dr. Călin Hădăreanu: Acum, na, în timp, poate, bineînțeles, lucrurile se vor îmbunătăți, mai schimbi, și nu înseamnă că o să îmbătrânești în locul în care ai început; mobilitatea este foarte mare, locuri de muncă sunt... Se pune problema înțelege un loc pe care îl vrei și un post pe care nu îl vrei. Eu aș opta tot timpul pentru locul pe care îl vrei, iar dacă îți faci probleme pe ATI, renunță, căci vor fi tot timpul locuri de muncă.

29:01 dr. Cătălina Voinea: Încurajator, foarte încurajator.

Cât de solicitant este ATI-ul pentru o femeie 29:30

29:31 dr. Cătălina Voinea: Cât de solicitantă este specialitatea asta pentru o femeie? Îi permite să aibă timp și pentru ea? Adică, ce ai observat la colegele tale?

29:40 dr. Călin Hădăreanu: Să știi că am multe colege și majoritatea dintre ele au viață de familie, sunt căsătorite, multe au și copii. Nu știu cum e viața lor privată, nu am de unde, dar în exterior lucrurile par să meargă. Dacă Timpul tău liber scade: ai și foarte mult de învățat, ai și foarte mult de stat la spital, timpul tău liber scade. Dacă decizi, în schimb, fiind mai puțin, să îl faci mai de calitate, nu cred că sunt probleme. Dacă nu-ți uiți viața de familie, dacă o prioritizezi suficient sau... În fine, dacă îi aloci interesul necesar, nu se pune problema. Ai timp.

Cum se menține la curent cu tot ce este nou în ATI 30:20

30:19 dr. Cătălina Voinea: Cum te menții la curent cu tot ce e nou în ATI? Ce mai citești?

30:19 dr. Călin Hădăreanu: Examenul nostru de specialitate este mereu updatat. Mereu apar cărți noi, cărțile sunt... Aici aș vrea să punctez necesarul limbii engleze. Toate cărțile sunt în engleză; există variante traduse, dar nu sunt oficiale și nu le recomand. Toată curricula e în engleză și e necesar, și... imperios necesar, aș putea spune chiar, să știi engleză. Publicații sunt mii,

30:53 dr. Călin Hădăreanu: PubMed-ul... Mă mir că mai are loc de anestezie și terapie intensivă. Studii sunt... Mereu apar. Efectiv este greu, nu poți să te ții de el. Orice subiect ai avea, există o publicație, n-are mai mult de 5 ani până să fie updatată. Deci medicina este toată ultranouă. Ce era acum 10 ani poate a dispărut complet, ce va fi acum se studiază, este medicină de noutate.

30:53 dr. Cătălina Voinea: Am înțeles.

Motive pentru care ar pleca din țară 31:20

31:22 dr. Cătălina Voinea: Dacă ar fi să pleci din țară, ce te-ar determina să o faci? Motivele?

31:22 dr. Călin Hădăreanu: Eu am vrut să plec din țară și vă spun sincer, n-am mai plecat în momentul în care au crescut salariile, pentru că nivelul de pregătire în țară este unul foarte bun. Am decis să mă duc să văd și... cele două spitale din București la care am fost, despre care v-am povestit.

31:50 dr. Călin Hădăreanu: Timpul alocat acestei specializări va trebui, de la un timp foarte mare pe care îl petreci practic la început, să migreze către un timp foarte mare alocat studiului. Niciun spital, oricât de bun ar fi... eu de asta recomand mai multe și mai dese, decât un an în același loc în străinătate, să spunem; deși ai multe de învățat, ar fi ok să fie mai multe și mai dese.

32:15 dr. Călin Hădăreanu: Timpul, în schimb, alocat celei de-a doua părți a rezidențiatului trebuie să fie către studiu, și trebuie să ai în vedere faptul că este foarte multă materie. Deci este foarte multă materie. Nu știu cum este la alte specialități, dar aici este foarte multă materie. Bibliografia are cam 30 de cărți; normal, nu trebuie să le înveți pe toate, toate cuprind cam aceeași materie, dar este vastă.

Despre sacrificii 32:37

32:37 dr. Cătălina Voinea: Ai zis la început că a trebuit să faci sacrificii în această specialitate. Ne poți da un exemplu mai concret?

32:37 dr. Călin Hădăreanu: Viața este un sacrificiu la început. La început sacrifici viața, cam așa stă treaba. Mie mi-a fost foarte greu, eu am făcut față foarte greu la început. De asta spuneam că mulți colegi au ales să schimbe. Nu, Mi-am stricat tot programul, aveam o rutină foarte disciplinată, s-a dus toată, și în momentele alea m-am îngrășat, nu mai mâncam nimic, nu aveam de unde să-mi procur mâncare atât de repede, nu știam când voi mânca data viitoare.

33:11 dr. Călin Hădăreanu: Sacrificiul este al vieții. Între timp, dacă ești ordonat, lucrurile revin la normal, și dacă poți să introspectezi un pic asupra lor și să le vezi. E posibil, în schimb, să nu le vezi niciodată și să apară alte probleme. Poți să mănânci și să îți... Cum ai comfort food, poți să ai și un comfort life, știi?

33:28 dr. Călin Hădăreanu: Și asta să ducă mai departe la o viață vicioasă, dar trebuie să le vezi și să le corectezi cât mai repede. Sacrificiul, în principiu, este la nivel de calitate a vieții la început, când nu știi să faci față. Viața de studenție, față de viața de spital de urgență nu se pupă.

33:43 dr. Călin Hădăreanu: Niciuna este o vacanță de vară, ore, acum trei ore, o fereastră, acum trei ore, o fereastră, față de un program de 24 continuu. Sunt foarte puține spitale care nu lucrează în regim de urgență în specializarea ATI, foarte puține spitale care nu sunt de urgență, și, drept urmare, trebuie să muncești un pic la calitatea vieții tale și să vezi că se strică, și să o vezi, să o poți repara. Iar ulterior, viața mea de acum este una perfect normală, nu mi se mai pare nimic solicitant. E un pas greu la început, dar nu trebuie, ascultătorilor, nu trebuie să vă fie frică de el. Dacă vă place, go for it.

Planuri de specialitate 34:25

34:25 dr. Cătălina Voinea: Tu treci acum în anul 5, la anul o să ai examenul de specialitate. Cred că fix de când vorbim noi, într-un an, da. Te simți pregătit sau care sunt planurile tale?

34:34 dr. Călin Hădăreanu: Mi se pare că un medic nu trebuie să zică niciodată că e pregătit; trebuie să se simtă pregătit, dar mereu mai este de lucru. Examenul este foarte greu. Este examenul pe ATI și examenul pe urgențe, sunt singurele care se dau... uite că nu știu să vă spun cu certitudine de urgență care este exact statutul, dar eu dau examen cu bibliografia internațională, subiectele sunt în engleză, este examen unic pe Europa,

35:01 dr. Călin Hădăreanu: iar ulterior urmează partea practică, unde și acolo dificultatea este una ridicată, pentru că, mi se pare cumva și normal, în fiecare secundă a practicii de anestezist viața unui om este în mâinile tale și, literalmente, ce faci poate să-i decidă viitorul, și, fiind o responsabilitate atât de mare, e normal ca și cerințele să fie riguroase. Nu poți, practic, să te joci, nu poți să faci medicină, să spunem, lăutărește. Lucrurile sunt serioase.

35:01 dr. Cătălina Voinea: Să mă leg de ce ai zis atunci când te-am întrebat.

Sfaturi pentru generațiile următoare de rezidenți 35:43

35:42 dr. Cătălina Voinea: Aș pune, aș formula două întrebări într-una. Ai zis că mare nevoie aveai de astfel de podcasturi și te întreb acum ce ți-ai fi dorit tu să afli înainte să îți alegi anestezie și terapie intensivă și ce sfaturi ai pentru viitorii rezidenți.

35:42 dr. Călin Hădăreanu: Eu m-am documentat cât am putut. Cred că mi-am ales-o în, să spunem, 3-4 zile; am avut de când mi s-a născocit ideea asta până când mi-am luat-o. Au fost 3-4 zile în care am căutat, am sunat pe unul, pe altul. Într-adevăr, asta era și înaintea generației mele, era și cerința foarte scăzută pentru ATI. Nici nu prea știam pe cine să întreb.

36:26 dr. Călin Hădăreanu: Mi-aș fi dorit să am un research la îndemână, mi-aș fi dorit să am un om care să le spună celor mici ce le spun eu celor mici acum. Un om care să... orice om cu experiență care să vină să răspundă la întrebările mele mi-ar fi fost util. Sincer, nici n-aș fi știut exact ce întrebări să am. Deci, acum tu ai formulat niște întrebări foarte bine punctate.

36:49 dr. Călin Hădăreanu: Poate că nici nu... Eu căutam... Îți dai seama, ICU, când vezi în filme, vezi o chestie fantastică. La noi e un pic diferit și ai nevoie de cineva care să-ți pună pas cu pas ce se întâmplă. Aș fi avut nevoie de cineva care să-mi dea un heads-up asupra stresului care urmează. Stresul de început. Asta aș fi vrut. Deci garda aia, prima, pe care n-o s-o uit niciodată... N-o s-o uit niciodată, știi?

37:13 dr. Călin Hădăreanu: Asta aș fi vrut, un heads-up să-mi spună: „Băi, e greu, dar o să reușești. E greu, dar lucrurile astea se vor calma la un moment dat.”

37:13 dr. Cătălina Voinea: Și ce sfaturi ai pentru ei acum, că urmează și examenul de rezi peste o lună? Trebuie să le mai zic să învețe?

37:30 dr. Călin Hădăreanu: Nu. Dacă vor să-și aleagă ATI, să fie foarte siguri că vor să facă asta, să nu aleagă... să nu o lase nici pe baza COVID-ului, să nu aleagă nici pentru că este un oarecare sport de risc acolo, care este foarte bine meritat; să aleagă dacă cred că pot să facă asta și dacă le surâde anestezia și terapia intensivă, că specializarea este conform numelui: este intensivă.

37:30 dr. Cătălina Voinea: Am înțeles. O ultimă întrebare înainte să terminăm: dacă ar fi să o iei de la capăt, ai schimba ceva?

38:03 dr. Călin Hădăreanu: Mi se pare cea mai bună alegere, una dintre cele mai bune alegeri pe care le-am făcut în viața asta. Este unul dintre puținele lucruri de care sunt absolut sigur.

38:03 dr. Cătălina Voinea: Super.

38:03 dr. Călin Hădăreanu: De asta mi-aș fi dorit și îmi doresc să știe toată lumea că poate fi și foarte bine, poate fi și foarte greu, trebuie doar să fie pentru tine.

38:03 dr. Cătălina Voinea: Păi, cred că e ajutat oricum cu mai mult decât e necesar acum.

38:03 dr. Călin Hădăreanu: Așa sper, mă bucur.

38:03 dr. Cătălina Voinea: Super, îți mulțumim și ne mai auzim și la viitoare.

38:03 dr. Călin Hădăreanu: Și eu, mersi de invitație, v-am pupat.