Rezidențiatul de Chirurgie pediatrică — cum e, realist

Intro 00:00

00:00 dr. Cătălina Voinea: Salutare și bine v-am regăsit la episodul 107 din podcastul Grile-Rezidentiat.ro. Platforma noastră a ajuns la 10 ani de activitate și ne dorim să vă mulțumim enorm că sunteți aici. Vă mulțumim pentru 10 ani de emoții împărtășite înaintea examenului. Vă mulțumim pentru 10 ani în care fiecare reușită a voastră a fost oxigenul nostru. Ne-ați făcut mai buni! Acum să începem discuția de astăzi despre chirurgie pediatrică alături de dr. Cristina Rădulescu. Să-i dăm drumul!

Intro dr. Cristina Rădulescu 00:36

00:37 dr. Cătălina Voinea: Salutare, Cristina! Bine ai venit la podcastul Grile-Rezidentiat.ro. Vreau să-ți mulțumesc că ești alături de noi și că ți-ai luat un pic din timp ca să vii în ajutorul comunității noastre și să-i ajuți pe cei care sunt indeciși în legătură cu specialitatea pe care vor să o urmeze și să le mai aduci așa puțină lumină. Cumva chirurgia pediatrică este undeva în lista lor și vor așa o mână cerească să le spună exact ce să facă și vor mai multe insight-uri. Și să sperăm că o să fie cumva pe placul lor și informațiile o să-i ajute să facă o alegere informată.

01:17 dr. Cristina Rădulescu: Păi, bine v-am găsit! Ce să zic, și eu mă bucur că m-ați găsit cumva așa și chiar sper să pot să dau niște informații și, chiar dacă poate nu e pe lista lor, dacă cumva nu se încadrează în ceea ce au vrut, să se gândească poate dacă e pe placul lor și chirurgia pediatrică.

De ce a ales chirurgie pediatrică? 01:36

01:36 dr. Cătălina Voinea: Bun, păi am putea să începem cumva discuția: să ne spui dacă a fost dintotdeauna pe lista ta sau cum ai ajuns tu să alegi specialitatea asta după examenul de rezidențiat?

01:51 dr. Cristina Rădulescu: Deși știu că ar fi sunat frumos: da, a fost tot ce mi-am dorit de la început și așa, din păcate, nu a fost ceea ce mi-am dorit. Eu, de când am dat la medicină, cu siguranță am vrut să fac chirurgie, adică pentru mine medicina a însemnat chirurgie, dar marea mea dragoste a fost chirurgia plastică.

02:08 dr. Cristina Rădulescu: Când am dat rezidențiatul, am avut un punctaj cu care nu am apucat chirurgia plastică, mă rog, pentru câteva sutimi, nici nu mai contează, iar chirurgia pediatrică a fost practic colacul de salvare cumva, pentru că auzisem așa, în cele două zile, că chirurgia pediatrică implică și partea asta de plastică cumva. Și am zis: băi, dacă tot nu am apucat ceea ce mi-am dorit cel mai mult, zic, hai să fac ceva ce include cumva și partea care mie îmi place. Și așa am ajuns eu pe chirurgie pediatrică, fără să știu prea multe despre.

Cu ce se ocupă această specialitate? 02:39

02:39 dr. Cătălina Voinea: Și s-a dovedit a fi adevărat, adică are chirurgia pediatrică și o parte cumva de plastică în ea?

02:45 dr. Cristina Rădulescu: Da, are și o parte de plastică, pentru că chirurgia pediatrică se ocupă în sinea ei de toată chirurgia copilului, de la gât în jos.

02:54 dr. Cristina Rădulescu: Spre deosebire de chirurgia adultului, care e împărțită în 11.000 de subspecialități, noi, ca și chirurgi pediatri, ne ocupăm de toate problemele chirurgicale ale copilului, inclusiv partea asta de plastică.

03:07 dr. Cătălina Voinea: Adică tot ce înseamnă suturi sau plăgi deschise sau astea, voi le faceți?

03:11 dr. Cristina Rădulescu: Da, de la suturi, de la patologie abdominală, de la tot ce înseamnă abdomen acut chirurgical, ne ocupăm la copil. De ce înseamnă partea de toracică la copil, nu ne ocupăm în schimb de partea cardiacă, nu facem operații pe inimă, nu suntem chiar atât de mișto.

03:29 dr. Cristina Rădulescu: Dar facem toracică, facem digestiv, facem uro, facem cam tot. Iar la Craiova, secția de chirurgie și ortopedie pediatrică, deși specialitățile ele sunt divizate și în majoritatea centrelor din țară sunt separate ca și secții, la Craiova, cumva fiind pe aceeași secție, ne ocupăm și de partea de ortopedie, de parcă n-am face suficiente pe chirurgie.

Lucruri importante de știut despre chrirugia pediatrică 03:55

03:56 dr. Cătălina Voinea: Am înțeles. Sunt curioasă dacă ai ceva așa, tips and tricks sau lucruri pe care crezi tu că e important să le știe cei care vor specialitatea înainte să intre și consideri că e important să oferi mai departe.

03:56 dr. Cristina Rădulescu: Cel mai important, din punctul meu de vedere, pentru chirurgia pediatrică este că, de fapt, nu ai de-a face cu un singur pacient, ci mai mult sau mai puțin cu doi.

04:23 dr. Cristina Rădulescu: Pentru că, odată, trebuie să te ocupi de copil, pentru că copilul este problema. Copilul, începând de la o secundă de la naștere până la 18 ani. Când vorbim de copii mici, copiii, bineînțeles, că nu vorbesc și nu știu și trebuie să te ocupi de părinți. Părinți care sunt stresați. Deci, întotdeauna trebuie să ai în vedere faptul că, pe lângă pacientul tău, trebuie să ai grijă și să îi empatizezi și să îi explici foarte, foarte bine, în special mămicilor care sunt la primul copil, care sunt stresate, și trebuie să ai cumva în vedere lucrul ăsta. Deci trebuie să ai nervii tari. Foarte tari.

Ce sfat și-ar da ei în primul an de rezi? 04:58

04:59 dr. Cătălina Voinea: Ai ceva sfaturi pe care ți le-ai dat ție înainte să începi anul întâi? Sau, dacă ai putea să te întorci în timp, ce ți-ar ușura? Tot ce înseamnă, nu știu, cu toate foile, nebuniile, copleșirea de la început, gărzile? Dacă ai face ceva diferit?

05:17 dr. Cristina Rădulescu: Nu știu dacă diferit, dar cred că aș fi mult mai atentă. Cred că aș încerca să absorb cât mai multă informație la început, pentru că îți ușurează munca în următorii ani de rezidențiat. Adică, dacă la început tu ești atent și te uiți atât la colegii tăi de echipă, cât și la restul, și observi. Dar trebuie să observi de la modul în care vorbești cu pacientul, că, până să ajungi cu un copil în sala de operație, până să fii chirurg, trebuie să fii un bun clinician, trebuie să știi să manageriezi un caz.

05:49 dr. Cristina Rădulescu: Și mi se pare că mulți dintre noi, ca rezidenți, uităm lucrul ăsta. Ne focusăm foarte mult să fim în sala de operație și uităm cât de importantă este, de fapt, și partea de dinainte de sala de operație. Ce înseamnă managementul pacientului, ce înseamnă un diagnostic pus corect, o foaie scrisă cum trebuie și tot, până să ajungi în sala de operație, când ești cu adevărat chirurg.

06:10 dr. Cristina Rădulescu: Și cred că toți cumva vrem acolo; când auzim de chirurgie, toți suntem: să fim în sală, să facem, să fim acolo, dar nu realizăm, de fapt, cât de nepregătiți suntem la început. Și îți dai seama de asta de abia când crești în anii de rezidențiat, că, de fapt, erai nepregătit și trebuia să pui anumite lucruri mai întâi la punct.

06:28 dr. Cătălina Voinea: Deci, practic, voi vă ocupați implicit și de orice altă problemă medicală care apare, și nu neapărat de patologia chirurgicală?

06:37 dr. Cristina Rădulescu: Facem diagnostic diferențial cu patologia medicală. De exemplu, în urgențe, că pornind de la chirurgia de traumă și a gărzilor, că până la urmă cazurile cronice vin în policlinică, vedem dacă este caz chirurgical sau nu, dar referitor la patologia de gardă și patologia traumatologică, excludem. Ne cheamă colegii noștri pediatri să excludem: dacă pentru niște dureri de burtă, de exemplu, noi trebuie să venim să spunem dacă sunt chirurgicale sau nu. Dacă nu sunt chirurgicale, rămân în apanajul colegilor pediatri. Dacă nouă ne pune vreun semn de întrebare copilul respectiv sau dacă durerea lui de burtă pare că se duce către o patologie chirurgicală, îl păstrăm la noi și îl investigăm mai departe.

Ce nu operează chirugul pediatric? 07:19

07:20 dr. Cătălina Voinea: Faceți cumva și partea de chirurgie ORL la copii?

07:26 dr. Cătălina Voinea: Sau e ceva separat?

07:27 dr. Cristina Rădulescu: E separat, se ocupă ORL-iștii. ORL-iștii nu au ORL de copii și de adulți. Este ORL-ul care se ocupă implicit de adulți și de copii. Nu ne băgăm în aria lor. Deci ORL-ul nu, și nici cardiovascularul.

07:27 dr. Cătălina Voinea: Și nici cardiotoracicul?

07:27 dr. Cristina Rădulescu: Cardiovascularul nu operăm pe inimă, dar, de exemplu, un pneumotorax îl drenăm noi. Punem un tub; o pleurezie, la fel, o drenăm noi. Patologiile astea traumatice de torace, ne ocupăm cumva tot noi de ele.

08:03 dr. Cristina Rădulescu: Uneori, dacă avem nevoie, pentru cazuri foarte complexe, mai cerem ajutor, că până la urmă chirurgia și medicina e o muncă de echipă și niciodată nu e greșit să ceri ajutorul unor colegi care se ocupă mai frecvent cu o patologie, dar de principiu ne ocupăm noi. De drenat, de patologie pulmonară chirurgicală ne ocupăm noi.

Chirurgie minim-invazivă vs. chirurhie deschisă 08:22

08:24 dr. Cătălina Voinea: Ca și procent, cât la sută folosiți, faceți operațiile laparoscopic versus clasic?

08:32 dr. Cristina Rădulescu: Nu știu, acum, când am intrat eu în rezidențiat, cel puțin, era un pic mai tabu ideea asta de laparoscopie. Dar acum laparoscopia este la fel de frecventă ca și chirurgia clasică, în funcție de cazuistică, în funcție uneori și de preferința chirurgului, poate și de timpul pe care îl avem sau locul pe care îl avem la sală, dar facem destul de des și laparo. Adică nu mai este ceva wow să se facă laparoscopie. Nu, atâta timp cât se poate face, se face fără niciun fel de problemă și 99,9% fac laparoscopic.

Sunt lăsați rezidenții să opereze la început de rezidențiat? 09:08

09:07 dr. Cătălina Voinea: Ce se poate face?

09:08 dr. Cătălina Voinea: Mulți dintre cei care, să zicem, au așa o înclinație către partea asta chirurgicală, cel puțin la noi în țară, ei sunt foarte sceptici sau cel puțin vor să facă o foarte mare analiză înainte de a-și alege centrul, îndrumătorul, tot ce înseamnă spital, pentru că au teama asta că nu o să dea de un colectiv cum trebuie, nu o să dea de un îndrumător de rezidențiat cum trebuie și o să zică: o să fiu lăsat să operez, o să fiu învățat să operez? Și vreau să te întreb dacă tu te-ai lovit de această problemă sau, cum în centrul în care ești tu, cum se abordează această problemă foarte des întâlnită?

09:50 dr. Cristina Rădulescu: Într-un fel, m-am lovit de problema asta, pentru că la începutul rezidențiatului, în primii doi ani de rezidențiat, mentorul meu, pentru că încă îmi este mentor, avea o mentalitate oarecum cum era pe vremuri, că mai întâi să ne uităm și după aia să operăm. Dar în afară de majoritatea medicilor îndrumători și majoritatea medicilor per se, nu doar coordonatorii de rezidențiat, te lasă să faci lucruri. Dar chiar și atunci când nu ești lăsat de un anumit medic, nu te oprește absolut nimeni să te duci să înveți sau să operezi cu altcineva.

10:31 dr. Cristina Rădulescu: Pentru că eu nu cred că există, sincer îți spun, nu cred că există în țară, niciun centru, un rezident care să vrea să facă, să fie implicat și să nu fie lăsat. Cred că asta este subiectiv, cu nu sunt lăsat să operez sau nu sunt lăsat să fac anumite lucruri. Cred că depinde de tine ca om, cred că trebuie să-ți dai un pic interesul. Bineînțeles, acum știi cum e, partea profesională ca partea profesională, dar trebuie să și rezonezi cu oamenii. Că sunt oameni care pur și simplu nu rezonează. Dar, din nou, nu te obligă nimeni dacă tu ai fost repartizat într-o echipă la început.

11:03 dr. Cristina Rădulescu: Poți să-ți schimbi echipa, pentru că, într-adevăr, sunt oameni care nu rezonează, și nu schimbi cu supărare sau cu orice. Ai tot timpul flexibilitatea de a lucra cu oamenii care sunt pe vibe-ul tău, care sunt dispuși să te învețe și care sunt acolo pentru tine. Cel puțin în specialitatea asta. Nu pot să vorbesc de altele. Și, cel puțin în centrele unde eu am lucrat, atât în București, cât și în Craiova, am fost lăsată să fac lucruri atâta timp cât mi-am dat și interesul și au văzut că sunt capabilă. Pentru că, bineînțeles, nimeni nu te poate lăsa să faci un lucru dacă nu ești capabil. Că ai o viață de copil în mână, totuși.

Atribuțiile medicului rezident 11:37

11:37 dr. Cătălina Voinea: Exact. Și ce ai fost lăsată să faci, mai exact? Adică, ca medic rezident, ce poți să faci? Care sunt atribuțiile tale?

11:48 dr. Cristina Rădulescu: Atribuțiile tale ca și medic rezident diferă, bineînțeles, de la an la an. În anul întâi, când ești proaspăt rezident, inițial mergi cu colegii mai mari să vezi, și în urgență, și în sală, să vezi lucrurile. Te învață, bineînțeles, în afara operației, ești învățat să faci noduri, pentru că de la asta pornim. Chirurgie: trebuie să, dacă tăiem, trebuie să și coasem ce tăiem. Automat, trebuie să învățăm să facem noduri chirurgicale.

12:13 dr. Cristina Rădulescu: După ce ai învățat să faci nodurile chirurgicale, deci la noi în cabinet, în Craiova cel puțin, erau pline cănile de ațe făcute de noduri de toți colegii mai mici. După ce le-ai stăpânit, ești lăsat să închizi la piele. Inițial pui un fir, două la piele, după care, pe măsură ce anii de rezidențiat trec, ești lăsat să intri mâna a doua, să ajuți medicul care operează, și inclusiv mâna întâi, sub stricta supraveghere a unui medic specialist sau primar care să fie acolo lângă tine, să nu te lase să greșești, ca să nu fie nevoit să repare.

12:46 dr. Cristina Rădulescu: Eu personal am făcut apendicectomii mâna întâi, am operat torsiuni de testicul, am operat hernii, am făcut cistoscopii, adică sunt lucruri pe care le-am făcut și m-au lăsat să le fac. Și mulți din colegii mei, pot să zic, că au făcut multe intervenții chirurgicale,

13:04 dr. Cristina Rădulescu: atât în Craiova, cât și în București, că mă raportez, am făcut trei ani în Craiova, un an în București, și mă raportez cumva la ambele centre.

Cea mai frecventă patologie la copii 13:10

13:11 dr. Cătălina Voinea: Ne poți spune care sunt patologiile cu care se confruntă cel mai des specialitatea asta?

13:19 dr. Cristina Rădulescu: Cel mai des e apendicita. La copii, cea mai frecventă patologie chirurgicală este apendicita. Iar din punct de vedere cronic, herniile la copiii mici, hipospadiasul — hipospadiasul, mă rog, e deschiderea anormală pe partea ventrală a penisului —, cam astea sunt cele mai comune, dar așa avem și malformații congenitale la copii, care se fac și în Craiova, că mulți mă mai întrebau așa: faceți? Mă mai întrebau studenții la stagii: faceți malformații?

13:53 dr. Cristina Rădulescu: Zic: da, dacă se nasc la Craiova și sunt la noi, la neonatologie, bineînțeles că le facem. Adică este un centru în care se face orice, se operează orice patologie chirurgicală.

14:06 dr. Cătălina Voinea: Și apendicectomiile, cel mai des, la ce vârstă, la ce categorie de pacienți ai observat că sunt cel mai întâlnite?

14:14 dr. Cristina Rădulescu: Între 8 și 12 ani, cam așa, să fac o medie.

14:14 dr. Cătălina Voinea: Și există o cauză?

14:23 dr. Cristina Rădulescu: Cauzele sunt diverse, de la factori de mediu, de la factori genetici, de la inflamația mucoasei; adică nici măcar tratatele nu dau o cauză exactă, sunt mai multe teorii mai mult ale patologiei. Dar până în 4 ani, oricum, n-avem apendicită, avem în mare parte peritonită, și după vârsta de 4 ani încolo, până și apendicita, care este o boală simplă, are un tablou clinic diferit în funcție de vârsta copilului.

Gestionarea unui deces 14:51

14:52 dr. Cătălina Voinea: Ok. Vi s-a întâmplat până acum, în colectivul unde ai fost tu, să aveți parte de un deces?

15:03 dr. Cristina Rădulescu: De când sunt eu în rezidențiat, în echipa mea cel puțin, au fost două, dacă nu mă înșel, dar au fost copii cu malformații congenitale severe, la care era clar, de când s-au născut, că șansele lor de supraviețuire sunt mici. Este ceva tragic, e greu de văzut și, nu știu cum să zic, de digerat, să vezi un copil atât de mic zi de zi, pentru că tu, ca rezident, îl vezi în fiecare zi. De când s-a internat până a ieșit, tu îl vezi, tu îl pansezi, tu îi monitorizezi evoluția, îl vezi cum se degradează și, deși știi că ăsta este sfârșitul, te marchează totuși într-un fel.

15:48 dr. Cătălina Voinea: Și este o problemă despre care se vorbește sau efectiv se pune sub preș în interiorul echipei? Cumva, nu mai contează, hai să trecem peste sau, dacă ai nevoie, de exemplu, de ajutor ca să gestionezi mai bine sau să treci mai ușor peste asta, se poate vorbi deschis cu mentorul, cu ceilalți membri ai echipei?

16:13 dr. Cristina Rădulescu: Eu personal am avut norocul de echipă, și în Craiova, și în București; am avut noroc de oameni care m-au ascultat întotdeauna și cu care am vorbit și la care nu mi-a fost frică niciodată să mă duc să întreb sau să cer ajutorul, efectiv. Dacă n-am știut un lucru, poate mi s-a întâmplat să cobor în urgență și să mi se pară că, nu știu, nu aveam dubii despre un caz.

16:37 dr. Cristina Rădulescu: Nu mi-a fost niciodată frică sau rușine sau să mă simt cumva să-mi sun colega mai mare: băi, uite, coboară să vezi și tu pacientul ăsta, că nu știu ce să-i fac. Niciodată nu mi-a fost frică și nu am fost criticată pentru că am cerut ajutorul. Din contră, mi se pare mai greșit să nu ceri ajutorul și să nu ai curajul să ceri ajutorul când nu știi, pentru că, până la urmă, suntem rezidenți și învățăm. Suntem în proces de învățare. Dacă am ști totul, n-ar mai trebui să facem rezidențiatul.

Cel mai interesant caz 17:03

17:03 dr. Cătălina Voinea: Exact. Amintești tu cel mai interesant caz pe care l-ai văzut până acum?

17:11 dr. Cristina Rădulescu: Au fost câteva. Cel mai șocant caz pe care l-am văzut a fost chiar recent. Un copil de vreo 14 ani care a băgat mâna într-o din asta de strâns paiele, ceva, a băgat mâna să o desfunde, și toată partea de antebraț a fost, bineînțeles, luată: pielea, cu tendoane, cu vase, cu absolut tot, și a venit la spital cu degetul mare, mă rog, abia ținându-se, și tot așa. Adică a avut niște leziuni la nivelul tendoanelor și vaselor destul de urâțele și la nivelul pielii; bineînțeles că n-a mai avut gram de piele când a venit, pe partea laterală a mâinii și antebrațului.

17:58 dr. Cătălina Voinea: Și cum s-a...

17:58 dr. Cristina Rădulescu: A fost greu. S-au redus fracturile, s-a pus un fixator extern, cred că a stat mai bine de o lună jumate internat pe secție, bandajat în fiecare zi, pansamente sterile, sub anestezie locală, pentru că n-ai cum să umbli altfel decât sub anestezie locală. Ulterior s-a grefat, s-a soldat totuși cu copilul care și-a păstrat membrul, cu funcționalitatea motorie; sensibilitatea ușor diminuată, dar motor este bine. Adică funcțional...

17:58 dr. Cătălina Voinea: Wow!

17:58 dr. Cristina Rădulescu: Da!

18:38 dr. Cătălina Voinea: Poate să-și miște mâna. Da! Șocant! Oh, chiar! Și...

Implicare multidisciplinară în cazurile dificile 18:42

18:48 dr. Cătălina Voinea: În astfel de cazuri, cumva intervine și, nu știu, o echipă multidisciplinară, mai cereți ajutor și din alte părți?

18:58 dr. Cristina Rădulescu: Da! De exemplu, la cazul ăsta s-a lucrat în echipă multidisciplinară, ne-au ajutat și colegii de la vasculară, pentru că trebuia să ligaturăm. A fost un ram din radială, da, un ram din radială, sau chiar radiala, dacă nu mă înșel, a fost lezată și au trebuit să o repare; au venit și colegii de la plastică. A fost, într-adevăr, o echipă multidisciplinară care s-a ocupat de caz.

Este chirurgia pediatrică recunoscută internațional? 19:24

19:26 dr. Cătălina Voinea: Super! Wow! Cumva, cred că și în primul sezon am primit aceeași întrebare, nici acum nu-mi amintesc dacă a fost exact răspunsul, dar din nou a fost pusă întrebarea dacă specialitatea asta este recunoscută în afara țării.

19:47 dr. Cristina Rădulescu: Este în destul de multe țări din Uniune, nu cred că în toate.

19:52 dr. Cristina Rădulescu: Bine, în America e recunoscută așa, dar în Europa, cel puțin în Italia, în Franța, în Danemarca, sunt chirurgi pediatri certificați, iar în restul țărilor cred că intră cumva în apanajul chirurgiei generale, din cauza faptului că e totuși o arie mai mică. Deși, personal, nu cred că ar trebui să intre în apanajul chirurgiei generale, pentru că copilul nu este un adult în miniatură.

20:20 dr. Cristina Rădulescu: Copilul este un organism care se dezvoltă și, în funcție de vârstă, patologia și tabloul clinic diferă. Toți colegii noștri de pe alte specialități zic că e un adult mai mic. Nu e un adult mai mic și trebuie să definești altfel orice patologie chirurgicală, pentru că nu au neapărat aceeași simptomatologie clinică, și este destul de greu. Ținând cont că noi ne ocupăm de tot corpul, este destul de greu de gestionat. Adică e foarte greu să fii un chirurg pediatru extraordinar care să exceleze și în chirurgia abdominală, și în toracică, și în urologie, și în plastică. E greu, că tu practic ești și chirurgi într-unul.

Work-life balance 21:03

21:01 dr. Cătălina Voinea: Un corp care se dezvoltă continuu.

21:09 dr. Cătălina Voinea: Oricum, mie mi se pare super solicitant. Orice specialitate chirurgicală mi se pare super solicitantă, dar având în vedere că are și încărcătura asta extra emoțională, pentru că până la urmă ai de-a face cu un copil, care nu poate să nu-ți aducă așa niște sentimente, că vrei să-l ocrotești și să-i faci bine.

21:29 dr. Cătălina Voinea: Sunt curioasă, la cât e de solicitant, atât fizic, cât și psihic, dacă îți permite cumva să ai și viață personală și cumva să găsești un echilibru și să nu fii dedicat în permanență doar serviciului, ci să mai găsești timp să mai și respiri și să mai faci și lucruri care îți plac și să mai ai și hobby-uri, poate să-ți mai și întemeiezi o familie, cu atât mai mult pentru o femeie chirurg, dacă e ceva ce poate să atingă.

22:04 dr. Cristina Rădulescu: Cred că răspunsul, ca la orice întrebare în medicină, cred că răspunsul corect e: depinde. Depinde foarte mult de ceea ce-ți dorești de la tine, ca și chirurg. Depinde foarte mult cât ești dispus să sacrifici, pentru că chirurgia înseamnă sacrificii, dar înseamnă sacrificii pe termen scurt, pentru o bucurie pe termen lung.

22:24 dr. Cristina Rădulescu: Rezidențiatul, până la urmă, e cinci ani. Nu trebuie să-ți sacrifici viața cu adevărat, cu totul, să nu poți să faci altceva. Dar, într-adevăr, primii ani de rezidențiat, cred eu, că sunt cruciali în dezvoltarea ta, pentru că te învață foarte, foarte multe. Gărzile făcute, gărzile petrecute în spital, poate mai multe decât scrie în contractul de muncă. Contractul de muncă, până la urmă, te obligă la șapte ore de muncă pe zi plus o gardă obligatorie pe lună.

22:51 dr. Cristina Rădulescu: Păi tu, ca și chirurg, dacă faci o singură gardă pe lună, nu o să înveți niciodată chirurgie. Ăsta e adevărul. Că, de fapt, nu te obligă medicii primari sau specialiști să faci gărzi sau așa, cât ai tu nevoie să le faci. Pentru că, dacă nu înveți în primii ani de rezidențiat, după aceea îți va fi foarte greu. Și cu cât înveți în primii ani de rezidențiat, cu atât vei fi un chirurg mai bun sau nu. Viața personală ți-o faci până la urmă. Nu cred că nu stăm, până la urmă, chiar 24 din 24 în spital. Suntem doar jumate din timp. În restul jumătății apucăm să dormim, să ne facem viață personală.

Care sunt variantele de angajare după rezi? 23:28

23:30 dr. Cătălina Voinea: Și ce viitor are specialitatea în România? Adică sunt cinci ani de rezidențiat, dar ce facem după? Adică, care sunt variantele de angajare?

23:42 dr. Cristina Rădulescu: În momentul de față, nu, situația nu cred că este prea roz. Cred că este o specialitate în continuă dezvoltare. Cred că încet-încet și orașele mici încep să facă măcar compartimente de chirurgie pediatrică, dacă nu secții per se. Problema la noi este că sunt puține secții de chirurgie pediatrică. În Dolj, cel puțin, este doar Craiova. Craiova, care primește cazuri din toată Oltenia. Chiar dacă avem și la Slatina chirurgie pediatrică, avem și la Târgu Jiu chirurgie pediatrică, dar toate urgențele majore vin la noi.

24:22 dr. Cristina Rădulescu: Și din cauza faptului că sunt puține centre principale de chirurgie pediatrică, cred că și de asta și posibilitățile de angajare după rezidențiat sunt destul de mici. Bineînțeles, poți să faci chirurgie pediatrică în privat, dar în privat faci consultații și manevre chirurgicale care se pot face în policlinică.

Supraspecializări 24:42

24:41 dr. Cătălina Voinea: Și ceva supraspecializări sau competențe ar ajuta să crească șansele să-ți găsești altceva? Sau aveți ceva de genul?

24:52 dr. Cristina Rădulescu: Da, avem ecografia și endoscopia. Endoscopia digestivă terapeutică și diagnostică și ecografiile, care te mai ajută un pic, îți mai dau un plus să faci altceva. Bine, asta tot în... Bine, și în spital, dar și în privat te mai ajută cumva pe tine, ca proaspăt specialist, să ai totuși ceva de făcut până îți găsești un loc de muncă într-un spital clinic sau universitar sau mai știu eu pe unde.

25:19 dr. Cătălina Voinea: Ai văzut o diferență?

25:20 dr. Cristina Rădulescu: Dar cred că toți chirurgii au problema asta, nu doar noi, ca și chirurgi pediatri. Cred că, nu știu, cel puțin pe celelalte specialități chirurgicale, dacă ai un spital dedicat, privat, e mai ușor. Că de clinici private care au chirurgie pediatrică eu nu prea am auzit. Cred că sunt, dar sunt puține.

25:48 dr. Cristina Rădulescu: Nu știu, că momentan nu m-am interesat de partea asta de a opera în privat, dar în București probabil e pond de rasul și mai sunt care operează copii, dar în Craiova nu știu să spun.

Diferențe între centru de pregătire București vs. Craiova 26:02

26:03 dr. Cătălina Voinea: Față de stagiul pe care l-ai făcut la București, ce diferențe ai văzut între cele două centre? Ce a fost diferit? Mai bun? Mai rău?

26:03 dr. Cristina Rădulescu: În primul rând, adresabilitatea pacienților. E mult mai multă cazuistică la București, și nu neapărat că la Craiova nu s-ar putea face lucrurile, ci pentru că oamenii au luat-o așa și iau drumul Bucureștiului indiferent de orice problemă. Am văzut oameni inclusiv din Craiova, fiind în stagiu la București, care veneau să-și opereze copiii de o hernie în București. Asta mie mi se pare un pic dus la extrem, că la fel de bine se operează și în Craiova.

26:39 dr. Cristina Rădulescu: Dar adresabilitatea, bineînțeles, numărul de cazuri... Este mult mai ușor să fii rezident într-un centru mare, cum e Bucureștiul, cum e Timișoara, cum e Clujul, habar n-am, pentru că sunt și mai mulți pacienți și automat ai mai multe de făcut. Bineînțeles, și la Craiova sunt, că și gărzile la Craiova sunt și cu 50 de prezentări pe gardă, te omoară.

27:01 dr. Cristina Rădulescu: Dar, nu știu, Bucureștiul e cumva cumulul de oameni. din București. Și faptul că în București sunt adunați oameni din toată țara cred că îți dă o diversitate mai mare. Mie personal, deși iubesc Craiova, e locul unde am copilărit, locul unde am învățat, să zic așa, mi-am pus bazele chirurgiei, cred că personal îmi place mai mult Bucureștiul.

Minusuri și provocări ale specialității 27:22

27:24 dr. Cătălina Voinea: Ai mai întâlnit? Adică ne mai poți da exemple de alte provocări de care te-ai lovit în specialitatea asta sau minusuri pe care le-ai descoperit că le are?

27:41 dr. Cristina Rădulescu: Cred că lipsa, nu a instrumentelor, lipsa aparaturii din spitale, nu neapărat și asta, dar asta nu ține de medici deja. Dar când tu ai nevoie de un anumit instrument ca să-ți faci un lucru care ar putea fi atât de ușor și nu-l ai și trebuie să improvizezi de la, eu, știu, de la kituri de tub de dren care, în mod normal, ar trebui să-ți vină sterile, și așa te chinui și faci un becler din ce mai faci. Poate tu vrei să faci o ureteroscopie flexibilă și nu ai, că n-are spitalul, și n-ai ce să faci.

28:19 dr. Cristina Rădulescu: Așa, ca specialitate, ea per se, ca minusuri, nu știu, mie îmi place, eu sunt pasionată de chirurgia pediatrică. E grea, pentru că are foarte multă patologie, dar cred că ăsta ar fi un minus, că are toată patologia înglobată. Și gândește-te că înainte era și ortopedia înglobată. Au separat-o ei cumva între chirurgie și ortopedie pediatrică, dar tot a rămas multă și e foarte, foarte mult de învățat.

Pentru cine nu este potrivită chirurgia pediatrică 28:46

28:47 dr. Cătălina Voinea: Pentru cine crezi că nu se potrivește absolut deloc specialitatea asta?

28:53 dr. Cristina Rădulescu: Pentru oamenii cărora nu le place mult munca, să muncească mult, și oamenilor cărora nu le place neapărat interacțiunea cu oamenii. Pentru că de asta avem și până la urmă și specialități medicale care sunt paraclinice sau, inclusiv, clinice, că și la specialitățile clinice cred că interacționezi totuși un pic mai puțin cu bolnavul decât interacționăm noi, ca și chirurgi. Deși nu pare, pentru că și postoperator, și perioperator, și înainte de operație, tu interacționezi cu bolnavul.

29:29 dr. Cristina Rădulescu: Iar în chirurgia pediatrică trebuie să fii empatic, trebuie totodată să știi să te detașezi, să fii adaptabil și să fii acolo un sprijin. Uneori, de fapt de cele mai multe ori, trebuie să fii un sprijin pentru părintele care este stresat. Garanții nu poți să-i dai, că nimeni nu poate să-ți dea garanții, dar trebuie să fii acolo pentru el.

Ce și-ar dori să știe colegii de pe restul specialităților despre chirurgia pediatrică 29:53

29:54 dr. Cătălina Voinea: Este ceva ce cumva ai vrea să le comunici colegilor noștri din celelalte specialități cu care interacționează chirurgia pediatrică și ai vrea să cunoască despre chirurgia pediatrică, ca să fie așa o înțelegere mai bună, nu știu, ceva ce-ți dorești să știe și ei despre chirurgia pediatrică.

29:54 dr. Cristina Rădulescu: Cred că exact ce spuneam și înainte, apropo de: noi avem, de fapt, doi pacienți, nu unul.

30:22 dr. Cristina Rădulescu: Eu știu, în special colegii urgentiști, care au și ei o groază de treabă și văd o groază de pacienți, dar noi, atunci când venim, noi nu trebuie să ne ocupăm doar de copil, trebuie să ne ocupăm și de părinte, trebuie să prezentăm încredere părintelui, trebuie să prezentăm încredere copilului, pentru că un copil căruia i-ai spus că nu-l doare și l-a durut e un copil de care nu te mai poți atinge.

30:47 dr. Cristina Rădulescu: Și cred că de multe ori noi suntem puși la o muncă oarecum dublă față de restul, că trebuie să liniștim doi oameni. În rest, e o specialitate grea și ar trebui, să, nu știu, ca toată lumea să realizeze că orice chirurgie, și în special chirurgia pediatrică, sunt specialități grele și să ne dea câteodată un moment de repaus.

Planurile de viitor ale dr. Cristina Rădulescu 31:08

31:12 dr. Cătălina Voinea: Noi nu vrem să te mai ținem mult, dar am mai avea totuși două întrebări. Una din ele ar fi: ce planuri de viitor ai tu în lumea chirurgiei pediatrice?

31:23 dr. Cristina Rădulescu: În lumea chirurgiei pediatrice, la un moment dat, vreau să rămân în lumea chirurgiei pediatrice. Îmi place chirurgia pediatrică. Bine, în momentul de față, din cauza unor probleme, vreau să-mi schimb specialitatea, dar o să rămân să-mi termin chirurgia pediatrică, pentru că vreau să rămân aproape de copii. Nu cred că aș mai putea lucra cu adulții. Îmi place extraordinar de mult să lucrez cu copiii.

31:48 dr. Cristina Rădulescu: Sunt acolo copiii, în sufletul meu, și cred că bucuria pe care un copil, un copil pe care l-ai operat și pleacă sănătos din spital, bucuria din ochii lui și uneori micile, nu știu, micile mulțumiri pe care un copil ți le dă, nu schimbă, nu poți să înlocuiești cu nimic asta. Am avut un copil, o fetiță de 12 ani cu chist ovarian, care, când a plecat, ne-a lăsat o scrisoare pe secție în care ne mulțumea, în special medicilor rezidenți care au fost pe lângă ea, și care spunea că, deși noi nu vedem lucrul ăsta, noi suntem oamenii și putem fi exemplele lor. Și lucrul ăsta îți lasă o bucurie nemărginită.

31:48 dr. Cătălina Voinea: Ce drăguț!

Schimbarea specialității 32:28

32:31 dr. Cătălina Voinea: Ai zis că vrei să fii aproape de copii și că vrei să schimbi specialitatea. Să înțeleg că vrei să iei pediatrie?

32:38 dr. Cristina Rădulescu: Aș vrea psihiatrie pediatrică.

32:40 dr. Cătălina Voinea: O, ce drăguț! Dar tot pe partea asta, foarte, foarte interesantă.

32:44 dr. Cristina Rădulescu: Da, psihiatrie pediatrică sau chirurgie plastică, și să fac chirurgie plastică pediatrică la București, la Grigore, pentru că până la urmă chirurgia plastică e prima mea dragoste și nu vreau să renunț cumva la ea.

32:44 dr. Cătălina Voinea: Multă baftă atunci, mult succes, că se apropie examenul, și sunt convinsă că o să fie bine într-un final. Că, dacă îți dorești ceva cu adevărat, cumva planurile și totul se aliniază să ajungi acolo unde îți dorești cu adevărat.

Cel mai important sfat 33:17

33:18 dr. Cătălina Voinea: Ultima întrebare pentru tine ar fi, cumva, și cea mai importantă, ceea ce așteaptă mulți: este dacă poți să le dai un sfat, cel mai important sfat pe care îl ai tu și îl poți da unui absolvent de medicină care se gândește să-și aleagă chirurgia pediatrică.

33:18 dr. Cristina Rădulescu: Cred că cel mai important sfat pe care îl pot da și pe care mi l-aș fi dat și mie, dacă aș fi putut, la început este ca atunci când îți alegi specialitatea să te gândești foarte bine dacă vrei o specialitate medicală sau o specialitate chirurgicală, pentru că în momentul de față rezidențiatul în orice chirurgie înseamnă multă muncă pe bani puțini,

34:00 dr. Cristina Rădulescu: pentru că laurii chirurgiei se văd abia când ajungi specialist, primar și așa mai departe. Chirurgia înseamnă dedicare și chirurgia înseamnă să nu te imaginezi făcând vreodată altceva în afară de chirurgie. Și dacă totuși, după toate astea, își aleg chirurgia, oricât de obosiți s-ar simți la început și oricât de copleșiți, să-și aducă aminte că asta își doresc și că la un moment dat vor fi apreciați pentru ceea ce fac. Pentru că întotdeauna munca pe care o faci, chiar dacă atunci nu ți se pare, e apreciată.

A regretat alegerea? 34:34

34:36 dr. Cătălina Voinea: Foarte drăguț. Bun, am ajuns la final, dar cumva aș vrea să te mai întreb eu ceva pe tine, așa.

34:53 dr. Cătălina Voinea: Dacă a fost vreun moment în toată perioada asta în care ai simțit că nu ai făcut alegerea potrivită și dacă ai regretat vreodată?

35:07 dr. Cristina Rădulescu: Nu, n-am regretat niciodată. Am regretat, poate, că n-am luat nota la rezidențiat să iau plastică, dar n-am regretat niciun moment că am ales chirurgia pediatrică, pentru că anii petrecuți în chirurgia pediatrică au fost niște ani extraordinari pentru mine, care m-au dezvoltat atât ca medic, cât și ca om. Am cunoscut oameni minunați, fără de care nu aș mai putea trăi. Sunt oameni care mi-au rămas, am prieteni pe viață și oameni care știu că, dacă i-aș suna și aș avea nevoie de ajutor, întotdeauna ar fi acolo. Deci nu, n-am regretat niciodată alegerea pe care am făcut-o.

35:39 dr. Cătălina Voinea: Ce drăguț! Super. Mă bucur că ai avut parte de o asemenea experiență, chiar că cumva îmi dau seama cât de dificil poate să fie că îți dorești ceva la început și după aia ajungi într-o altă specialitate, și cât de important e să ai parte și de un colectiv care să te înțeleagă și de susținere și să găsești bucurie în fiecare lucru mărunt pe care îl faci și să aduci bucurie chiar unui copilaș, și probabil este cel mai dulce și inofensiv și pur lucru posibil, și te felicit că ai ajuns până în punctul ăsta și îți urăm mult, mult succes pe mai departe.

36:23 dr. Cătălina Voinea: Ne dorim să ai parte de toate reușitele din lumea asta și, dacă vreodată cumva, după ce îți iei și a doua specialitate, mai vrei să mai purtăm o discuție și despre cum este viața ta ca viitor psihiatru pediatric sau chirurg plastician pediatru, noi ne-am bucurat tare mult.

36:23 dr. Cristina Rădulescu: Mulțumesc frumos și mersi încă o dată de invitație, și chiar mi-a făcut plăcere să discut cu tine.

36:55 dr. Cătălina Voinea: Cu drag, cu drag. Ne auzim și îți urăm o zi plăcută în continuare și spor la învățat. Mersi! Pa, pa!

Intro 00:00

00:00 dr. Cătălina Voinea: Bine ați revenit la podcastul Grile-Rezidentiat.ro! Știm că v-a fost dor de noi și de aceea v-am pregătit un episod special despre chirurgia pediatrică, cu medicul rezident Ilaria Petrovici. Bună, Ilaria, mulțumim că ne-ai acceptat invitația și vrem să știm cum de ți-ai ales această specialitate atât de nișată.

De ce chirurgia pediatrică 00:16

00:17 dr. Ilaria Petrovici: Bună, în primul rând! Păi, istoria mea cu cochetarea în chirurgie începe încă din primul an de facultate, când habar n-aveam despre ce urmează să se întâmple în acești ani. Am mers de la început, din primul an de facultate, și am făcut foarte multe gărzi în clinici cu profil chirurgical. Am făcut cu ortopedia în primă fază, pentru că am un mentor și un prieten foarte bun acolo, domnul dr. Căpitănescu, de care îți povesteam mai devreme, care m-a învățat de la cum să învăț și până la cum să fac noduri și absolut toți pașii ulteriori.

01:00 dr. Ilaria Petrovici: Iar alegerea în sine a chirurgiei pediatrice a fost pentru că s-a mulat pe sufletul meu, ca să zic așa. La rezidențiat am avut toate chirurgiile care îmi plăceau, pe care le puteam alege, dar în momentul în care am ales chirurgia pediatrică, m-am gândit la inocența copiilor, m-am gândit la faptul că îmi permite să rămân eu copil.

01:31 dr. Ilaria Petrovici: Îmi plăcea foarte tare și chirurgia toracică, dar predominanța asta a cancerelor pe mine mă întristează foarte tare. Mă întristează de altfel și când o am la copii, dar faptul că ei sunt atât de inofensivi și de jucăuși și este mereu atitudinea asta de grădiniță la noi, pe mine mă menține în limitele mele de confort, și atunci să aleg chirurgia pediatrică a fost cel mai la îndemână.

Despre examenul de rezidențiat și chirurgia pediatrică 01:58

01:58 dr. Cătălina Voinea: Am înțeles. Dar cam din ce perioadă te-ai apucat tu să înveți pentru rezidențiat?

02:04 dr. Ilaria Petrovici: Noi am fost prima generație de sacrificiu, ca să zic așa. Noi am fost prima generație de compendiu și ne-au venit destul de târziu cărțile. Eu în anul șase lucram intensiv și la lucrarea mea de licență, pentru care m-am trudit foarte tare, și atunci am început, cred că prin mai-iunie, ceva de genul ăsta, dacă nu chiar mai târziu. Adică a fost un an destul de haotic pentru noi. S-au schimbat cărțile, ne-au venit destul de târziu, a fost destul de greu.

02:04 dr. Cătălina Voinea: Și punctajul pe care l-ai obținut la examen a cântărit?

02:04 dr. Ilaria Petrovici: Da, punctajul a cântărit în ce sens? Cu cât am învățat?

02:55 dr. Ilaria Petrovici: Da, nu cred. Modalitatea de examinare tip grilă pentru mine niciodată n-a fost una de ales. Întotdeauna mi-au plăcut interviurile, întotdeauna mi-au plăcut discuțiile directe la masă cu medicul care ne examina în facultate. Am și avut norocul să avem marea majoritate a examenelor din facultate de acest tip, de tip interviu. Și atunci am fost judecați la final printr-un examen pentru care nu eram pregătiți. Sistemul ăsta de grile, și chiar vreau să punctez faptul că voi lucrați la site-ul ăsta extraordinar.

03:41 dr. Ilaria Petrovici: Eu am o relație foarte apropiată cu studenții de la medicină și tot timpul e în drum să facă exercițiul cât mai mult. Mi se pare un lucru fantastic pentru că, nu știu dacă știi, dar acum UMF-ul a încercat să modifice structura examenelor și să treacă cât mai mult pe sistemul ăsta de grile, cu care eu personal nu sunt de acord. Îți povesteam și mai devreme.

04:07 dr. Ilaria Petrovici: Consider că medicina nu înseamnă grile, medicina înseamnă comunicare. Comunicare, în primul rând, cu pacientul, pentru care studenții nu sunt pregătiți la finalul facultății. Iar cu atât mai mult, că se renunță la interviurile pe care le dădeam în timpul facultății la fiecare examen, este un mare minus. Nu știu dacă vreun medic rezident avești a spus că mi se pare genial examenul de rezidențiat. Nu cred, nici mie nu mi se pare. Mi se pare că nu cuantifică nimic din ce înseamnă, de fapt, medicina. Și atunci mi-ar fi plăcut să fie altfel.

04:52 dr. Ilaria Petrovici: Mi-ar fi plăcut să fie altfel și mi-ar plăcea ca lucrurile în facultate să se desfășoare altfel. Eu fac și voluntariat în UMF de vreo 5 ani. Asta e al 5-lea an și de asta sunt atât de apropiată de studenți, și mi se pare că contează foarte mult să le inducem atitudinea față de pacient, și exercițiul ăsta este vital. Pentru că ajungi în prima zi sau în prima gardă din rezidențiat și nu știi ce te-a lovit.

04:52 dr. Cătălina Voinea: Zici că e voluntariat, dar în spate este foarte multă muncă depusă, implică un doctorat și foarte multe ore nedormite, probabil.

04:52 dr. Ilaria Petrovici: Da, în primul an de rezidențiat nu am dormit deloc.

05:40 dr. Ilaria Petrovici: Nu am dormit. Am avut noroc să am parte de medici extraordinari, pe care îi iubesc enorm. Fac parte dintr-o secție de bărbați și este foarte mișto să lucrez numai cu bărbați. Nu că aș avea ceva cu femeile, să nu fiu înțeleasă greșit, dar la noi este o atitudine de părinți și copii în secție. Noi nu spunem că fiecare are doctorul cu care lucrează, fiecare are tăticul lui.

06:11 dr. Ilaria Petrovici: Și atunci am avut parte de tătici foarte, foarte de treabă și foarte răbdători și am ajuns într-o mare familie. Poarta asta către rezidențiat mi-a fost deschisă și am intrat chiar într-o familie. Cu multă răbdare, cu mult sprijin, niciodată n-am fost criticată, niciodată n-am primit, nu știu, un sfat sau o morală ca pe o critică, pentru că au știut să mi-o ofere, și e frumos.

06:11 dr. Cătălina Voinea: De ce crezi tu că specialitățile chirurgicale se iau la examenul de rezidențiat cu notă mai mică?

06:47 dr. Ilaria Petrovici: Pentru că în chirurgie se muncește. Se muncește foarte mult. Trebuie să renunți la foarte multe chestii. Nu spun acum că nu am timp de vacanțe sau nu am timp de prieteni. Din contră, ai timp să le faci pe toate dacă vrei. Contează foarte mult să-ți dorești treaba asta. Și atunci, chirurgia este o meserie, cred că ați avut la un moment dat și o discuție despre femeile chirurgi. Chirurgia este o meserie foarte grea, care nu se plătește cum se plătesc celelalte specialități, care îți oferă o posibilitate de a lucra în privat ulterior.

07:26 dr. Ilaria Petrovici: Și cred că acum generațiile care vin după noi țin foarte mult la, cum să spun, raportul ăsta timp, bani și stres. Adică eu asta văd. Că marea majoritate vor să ajungă acasă: „Băi, am închis ușa cabinetului, am terminat, mi-am luat banii, ăsta mi-e timpul liber, vreau să nu mă mai sune nimeni.” Și mi se pare foarte ok, adică nu critic, mi se pare super.

07:57 dr. Ilaria Petrovici: Este o variantă de a trăi foarte bună și foarte liniștită și atunci de asta cred că s-a renunțat. Asta e, deficit foarte mare pe specialitățile chirurgicale, indiferent că vorbim de noi, că vorbim de ortopedie, că vorbim de plastică, peste tot medicii sunt suprasolicitați pentru că nu sunt rezidenți. De ce? Pentru că nu avem spor, nu avem, avem un spor de 12%. Dacă vorbim de noi, în Craiova, la noi nu se plătesc gărzile. Spre exemplu, o fostă studentă la care țin foarte tare și care și-a luat chirurgie pediatrică la București este acum în anul 2 și are gărzi plătite.

08:37 dr. Ilaria Petrovici: Adică diferențele între centre, diferențele între specialități sunt foarte mari. Și stai și te întrebi ce vrei, de fapt, la finalul zilei. Știi? Contează mult. Ca să ții chirurgie, cred că trebuie să fii dedicat și să iubești meseria asta. Pentru că altfel nu-ți vine să lași timpul de acasă, timpul pe care ai putea să-l oferi familiei sau prietenilor. E mai greu să renunți la timpul tău. Așa cred.

Ortopedia vs chirurgia pediatrică 09:07

09:07 dr. Cătălina Voinea: Ne poți spune un pic mai mult cam ce implică chirurgia pediatrică și dacă ortopedia pediatrică intră în specializarea asta sau trebuie să o faci ulterior?

09:17 dr. Ilaria Petrovici: Până acum vreo 20 de ani erau o singură specialitate. Era chirurgie și ortopedie pediatrică, motiv pentru care marea majoritate a medicilor mari de la noi din secție au dublă specializare. De vreo 20 de ani s-au despărțit. La noi, la Craiova, au apărut locurile de ortopedie, cred că de prin 2017. Deci sunt complet diferite.

09:40 dr. Ilaria Petrovici: Chirurgia pediatrică are 5 ani de rezidențiat, ortopedia pediatrică are 6 ani de rezidențiat. Și noi, în curriculă, avem un an de ortopedie pediatrică. Ce se întâmplă în practică, la noi, la Craiova, e așa ca un strigăt de ajutor de foarte mulți ani, în sensul că, pentru a funcționa la capacitate maximă și ca lucrurile să meargă cu adevărat bine din toate punctele de vedere, nouă ne-ar trebui un spital de copii, lucru pe care nu-l avem.

10:14 dr. Ilaria Petrovici: Vezi Timișoara? Tu cred că ești la Timișoara cu centru. Ei au acolo, spitalul lui Țurcanu este fantastic. Au secție, au secții separate, au linii de gardă separate, pentru că au casa lor, ca să zic așa. Noi nu avem, motiv pentru care eu, ca rezident pe chirurgie pediatrică, văd în urgență și cazurile de ortopedie.

10:39 dr. Ilaria Petrovici: Este adevărat că am o competență limitată, adică, spre exemplu, ortopedia mare nu are competență să-mi vadă mie un copil. Eu am puțin mai multă decât ei în ortopedia pediatrică și atunci sunt în stare, sunt capabilă, știu să ofer un prim ajutor, să montez o atelă și să-l trimit la specialist a doua zi. Este un minus, ca să zic așa, aici în centrul nostru, dar ele sunt separate, și aici vreau să punctez o chestie pe care o spun mereu la stagii.

11:14 dr. Ilaria Petrovici: Cred că este foarte important, atunci când vrei să îți alegi o specialitate, așa m-au învățat și pe mine prietenii mei mai mari, așa mi se pare normal să spun mai departe. Există pe site, pe site-ul rezidentiat.ms.ro, există acolo sus în dreapta o rubrică care se numește curriculum de pregătire. Cred că fiecare dintre noi am avut o listă cu specialități pe care ni le-am dorit și cred că e foarte important să vezi cu ce se mănâncă.

11:44 dr. Ilaria Petrovici: Adică acolo ai împărțite stagiile, ce trebuie să știi să faci în urma fiecărui stagiu de pregătire, ce înseamnă un examen de specialitate și ulterior unul de primariat, atât din punct de vedere al textului pe care trebuie să-l scrii la examen, cât și din punct de vedere al examenului clinic practic. Și este un plus, pentru că în momente de genul ăsta cred că noi suntem cei mai importanți critici ai noștri și practic trebuie să te uiți în oglindă și să zici: „Băi, sunt în stare să fac treaba asta?” De exemplu, dacă m-ai fi pus pe mine să fac o specialitate medicală, probabil că aș fi înnebunit.

12:20 dr. Ilaria Petrovici: Adică nu m-aș fi văzut făcând asta. Am nevoie de adrenalină, de activitate, cu asta mă hrănesc și așa funcționez bine. Și atunci contează foarte mult să își treacă în revistă și treaba asta, să vadă exact care sunt pretențiile și ce trebuie să știi propriu-zis să faci.

Cât de dificilă este această specialitate 12:40

12:39 dr. Cătălina Voinea: Pe o axă a dificultății, de ce crezi că se apropie mai mult chirurgia pediatrică: de chirurgia generală sau e mai mult de migală, ca și chirurgia plastică?

12:50 dr. Ilaria Petrovici: Chirurgia generală, din punctul meu de vedere, este extrem de amplă. Eu, în fața chirurgiei generale, m-am simțit neputincioasă. Pe de altă parte, chirurgia plastică nu m-a atras niciodată. În schimb, chirurgia pediatrică este complet diferită. Nu o pot asocia cu ceva. De ce? Pentru că îmbină toate chirurgiile. Cu ce se ocupă, de fapt, sau care e definiția chirurgiei pediatrice: noi operăm copiii de la câteva ore de viață până la 16 ani, în absolut toate chirurgiile. Că vorbim de chirurgie plastică, că vorbim de urologie, că vorbim de marea chirurgie digestivă, chirurgia malformațiilor. Deci este extrem de migăloasă, dacă vrei, pe de o parte, dar și foarte amplă, cum este chirurgia mare. Îmbină din amândouă.

Primul an de rezidențiat 13:40

13:41 dr. Cătălina Voinea: Știu că ai zis la început puțin de faptul că în primul tău an de rezidențiat nu prea ai dormit și ai vrea să ne povestești un pic de ce-ți mai amintești, cum a fost primul an de rezidențiat, cât de mult te-a solicitat programul și cum făceai față.

13:41 dr. Ilaria Petrovici: Mi-aduc aminte, în prima gardă am ieșit în fața spitalului și tocmai se montaseră luminile alea mari pe... Era foarte târziu seara.

14:10 dr. Ilaria Petrovici: Eram atât de obosită și mă uit și zic: „Doamne, eu chiar lucrez aici.” Adică a fost așa o revelație. M-am trezit într-un vis, pur și simplu. Măi, dar n-am dormit. N-am dormit pentru că mi-am luat și foarte multe responsabilități. Cum ar fi acest voluntariat în cadrul UMF-ului, cum ar fi doctoratul, la care m-am înscris din primul an de rezidențiat, și îmi pare rău că n-am făcut-o mai devreme, pentru că puteam și mai devreme, dar nu știam.

14:38 dr. Ilaria Petrovici: Am aflat ulterior că te poți înscrie fix în perioada aia între licență și startul doctoratelor. Și atunci au fost foarte multe lucruri de făcut. În primul an la doctorat ești obligat să mergi la cursuri, care sunt toate după-masa. Acum suntem în pandemia în care suntem, dar la noi gărzile sunt infernale, mai ales în perioada de iarnă, în plină iarnă și în plină vară, de la ce vrei tu: accidente rutiere, căzături, intervenții chirurgicale extrem de ample.

15:15 dr. Ilaria Petrovici: Este foarte mult de muncă. Și atunci era un cerc din ăsta din care nu reușeam să ies, iar în momentul în care am început voluntariatul, trebuia să stau noaptea să învăț ce urma să prezint a doua zi. Deci era extrem de solicitant și aveam niște emoții fantastice. Dar din nou mă întorc la faptul că am avut îndrumători foarte, foarte buni. Adică m-au împins așa, de la spate. Era un fel de „hai că poți, hai că poți”. Mă duceam, turuiam repede în cabinet: „E bine ce am zis? E bine ce am făcut?” Adică era fantastic. A fost foarte, foarte frumos anul întâi, dar foarte greu, foarte greu.

O zi din viața unui rezident 15:54

15:54 dr. Cătălina Voinea: Cam cum arăta o zi din viața ta? Și cum arată acum?

15:58 dr. Ilaria Petrovici: Păi acum e un pic mai liniștită, pentru că este nebunia asta cu pandemia și recunosc că noi la copii am avut cazuri de COVID, dar nu atât de multe cum sunt în cazul adulților. Acum pot să spun că a fost liniște, parcă prea liniște. Adică pe mine pandemia m-a supărat foarte tare, pentru că eram în anul 4 când a început. Începusem să operez din ce în ce mai mult și în momentul în care s-au sistat internările, s-au sistat, am rămas doar pe urgențe, lucrurile, practic a fost un mare minus din punctul meu de vedere.

16:37 dr. Ilaria Petrovici: În anul 1 de rezidențiat, întorcându-mă în timp, ți-am spus, era un ritm foarte alert. La 7:30 eram pe secție, trebuia să văd rapid toți pacienții, să scriu toate foile, pentru că la 8:30, de obicei, ăsta e programul meu, la 8:30–8:45 vin copiii. Și atunci trebuia să începem stagiul până pe la 11 și era o perioadă în care nu mai aveam contact cu pacienții, doar în cazul în care ne venea rândul la sală, întrerupeam stagiul și mergeam să operăm. După gărzi, în anul 1, Doamne, aveam gărzi, țin minte și acum, încă le am acasă, aveam un carnețel de gardă, pentru că aveam și câte 12 internări.

17:26 dr. Ilaria Petrovici: Uitam cum mă cheamă pe mine, dar îmi te pe ei. Și trebuia să-mi notez numele pacientului, vârsta, diagnosticul și salonul. Mă uitam salonul și uitam în ce saloane erau. Nu-ți imaginezi. Și aveam listă noaptea, stăteam la 1–2 noaptea și scriam analize, la ăsta ecografie, să fac rază de control, să facă nu știu ce, și trebuia totul să-mi notez. Bine, oricum nu sunt pen and paper, eu nu pot să funcționez fără agendă, dar trebuia să notez tot, pentru că era foarte mult volum de dus.

18:02 dr. Ilaria Petrovici: Avantajul a fost cu rezidenții mai mari, care au fost al doilea rând de părinți, ca să zic așa, pentru că mă întorc la ce spuneam la început, cu semio. Semio med, semio chir, înveți, într-adevăr, niște lucruri de bază, dar ce le spun și studenților: până nu mergi într-o secție, nu ai de unde să știi la ce să te aștepți. De ce? Pentru că fiecare are bucătăria lui internă. Dacă mergi la pediatrie, foaia se completează într-un fel. Dacă vii la noi, este complet diferit. Și, practic, o iei de la zero, de la alfabet. Și a fost greuț.

Gărzi și atribuții 18:39

18:40 dr. Cătălina Voinea: Câte gărzi este pus un rezident să facă și cam ce atribuții are el în timpul gărzii acelea?

18:47 dr. Ilaria Petrovici: Păi, în anii mici, de fapt, în anii mici, ca idee, ți-am spus că fiecare are tăticul lui, și atunci faci gărzile, numărul de gărzi pe care îl are medicul cu care lucrezi. În speță, la noi, sunt patru. Cam ăsta este numărul pentru medicii mari. Mai sunt și colegii specialiști tineri, care au contract de gărzi, și atunci la ei se mai adaugă două sau trei gărzi. Dar media generală și cam constantă este de patru gărzi pe lună. Ce atribuții ai?

19:23 dr. Ilaria Petrovici: Începând cu anul întâi, nu prea ești lăsat așa, de capul tău. Mai mult stai, inspectezi, vezi care-i treaba. Eu am și prins o altă parte a chirurgiei pediatrice, în sensul că noi trebuia să știm cam tot când am intrat. Adică, începând cu sala de operație, unde trebuia să știi câte pense trebuie, absolut toți pașii operatori, trebuia să știi, mot-à-mot, ce ai nevoie în intervenția respectivă, și imaginează-ți să te trezești la jumătatea intervenției că nu știi ce pensă, că era o nenorocire.

19:55 dr. Ilaria Petrovici: Nu că ne-ar fi certat, dar te simțeai prost că uitai. Acum lucrurile s-au schimbat, acum avem truse pentru fiecare afecțiune în parte, e mult mai ușor și atunci, ca rezident de anul întâi, intri mai lin, așa, în specialitate, după care contează ritmul în care prinzi și ritmul în care mai și citești acasă. În anul întâi auzeam foarte multă lume care îmi spunea că nu ai timp să citești în rezidențiat. E bullshit. Ai timp să faci de toate în rezidențiat, cum am avut până la urmă și în facultate, că și în facultate ne-am distrat, îți povesteam, că n-am aratat nicio joia medicină, e așa și în rezidențiat.

20:38 dr. Ilaria Petrovici: Aveam mesele noastre la Tosca, adică nelipsite, deci ai timp să le faci pe toate. Și atunci trecerea acum este în funcție de cât de bine asimilezi tu și cum te vede colegul mai mare sau medicul tău că te descurci. Dacă te descurci, treptat, treptat, ți se mai adaugă sarcini. Și bineînțeles că altfel ai curaj să-l trimiți în urgență să vadă ceva de unul singur. Dar mai degrabă prin anul 2. Mai degrabă prin anul 2.

Așteptările coordonatorilor 21:14

21:14 dr. Cătălina Voinea: Ce așteptări au coordonatorii de rezidențiat de la un proaspăt rezident atunci când ajunge pe secție?

21:20 dr. Ilaria Petrovici: Să știi că nu suntem, adică nu au noțiunea de a te presa cu ușa. Așteaptă să te vadă ce poți. Știi? Și în funcție de asta încep ușor, ușor să adauge cărămizi. Contează foarte tare să și vrei, pentru că, dacă tu ești liniștit la locul tău și nu-ți trebuie, îți ajunge să vezi. Avem și cazuri de genul ăsta, apropo de rezidenți care vin și pleacă și care nu rămân pe secție. Dar dacă într-adevăr ești dedicat și vii și-ntrebi, eu sunt omul... „Da, de ce?”

21:54 dr. Ilaria Petrovici: Mereu am fost așa și asta... Și încurajez pe toată lumea. Adică, într-adevăr, e o linie fină între o întrebare ok și o întrebare stupidă, dar nu cred că există întrebări proaste. Nu cred asta. Adică mi se pare o mare greșeală să rămâi cu o tâmpenie în cap și să mergi cu ea și, Doamne ferește, decât să întrebi, frate, direct: „Bă, dar eu nu înțeleg aici. Nu mă duce capul. Explică-mi, că de asta sunt aici.” Și, sincer,

22:23 dr. Ilaria Petrovici: eu nu vorbesc numai de secția mea. În general, pe secții, eu țin foarte tare la consultul ăsta interdisciplinar. Adică eu mă duc, terorizez și pediatrul, terorizez și radiologul. Mie îmi trebuie toată lumea: „Dar ce vedeți aici? Dar ce credeți?” Că mi se pare super frumos să faci treaba asta. Pentru că înveți foarte multe lucruri. Și spun sincer că m-am lovit uneori și de opreliști, dar niciodată nu mi-au zis un nu categoric.

22:49 dr. Ilaria Petrovici: Că întotdeauna am învățat câte ceva în plus. Și contează foarte tare. La fel și medicii noștri. Nu vine nimeni să te știi nimeni ca la grădiniță: „Hai să facem bastonașele, hai să...” Nu. Contează de tine. Dacă tu vrei și te vede omul că ești dedicat, automat că atenția îți este... Ai captat atenția și te învață. Dar sunt și la polul opus cei care nu vor, și nu numai la noi, care trec pur și simplu sau sunt la a doua specialitate sau se întâmplă, că dacă ajungem la discuția cu posturi, lucrurile astea se întâmplă, da? Dar contează ce vrei tu, de fapt.

Cum sunt influențate deciziile și stările atunci când tratezi un copil 23:29

23:29 dr. Cătălina Voinea: Cum îți influențează deciziile faptul că... și stările, faptul că lucrezi cu un copil?

23:35 dr. Ilaria Petrovici: Of. Păi, anul ăsta a fost primul an în care m-am simțit cu adevărat copleșită. N-am mai simțit asta până acum, dar e ceva. Se întâmplă ceva cu copiii noștri, în sensul că e așa o dramă, e o isterizare a copiilor. Înainte lucrurile erau mult mai ușor de manageriat, ca să zic așa. Spre exemplu, am avut ultima gardă în care am plâns. Am plâns. Adică a fost extrem de obositoare. Numai cu crize, numai cu țipete, numai cu...

24:18 dr. Ilaria Petrovici: și copiii nu erau așa. Bine, vreau să cred că e doar un caz izolat. Dar ca stări ale mele, eu mă deconectez de orice. Adică în momentul în care, nu știu, am un telefon care mă supără și imediat mă sună din urgență să cobor să văd o burtică, de exemplu.

24:38 dr. Ilaria Petrovici: Gata, am intrat în rol. Hai să ne jucăm, hai să ne gâdilăm, hai să vedem cum e burtica, ce te supără pe tine, cum o cheamă pe iubita ta, este întrebarea care, sau pe iubitul tău, nu lipsește niciodată. Adică, nu, mă detașez complet. Mă și încarc cu energie de la ei, dar la polul opus sunt și zile din astea în care e greu. Dar, bineînțeles, că față de pacient nu ai nicio chestie, adică tu îți menții rolul de abracadabra, după care mai și plângi.

Relația cu părinții micilor pacienți 25:08

25:09 dr. Cătălina Voinea: Cum e relația? Cât de dificilă e cu părinții micilor pacienți?

25:09 dr. Ilaria Petrovici: Cred că sunt cazuri și cazuri. Știi, pădure fără uscături nu există, dar în mare relația, relația e una frumoasă. Adică știi ce se întâmplă?

25:28 dr. Ilaria Petrovici: Contează cum abordezi omul. În mod normal, atunci când un părinte vine cu copilul la spital, vine pentru că este complet disperat, deci este înnebunit. Nu îl mai interesează nici cine ești, nici cum te cheamă, important e să-l faci bine. Ei, și atunci trebuie să abordezi de o anumită manieră problema și să îl calmezi. Adică sunt situații în care, uite-ți dau un exemplu, se întâmplă un divorț în familie și copilul mimează o afecțiune, da, o durere de burtă, o durere de mână, pur și simplu se preface. Se preface pentru că aduce părinții împreună în momentul în care el nu e ok.

26:12 dr. Ilaria Petrovici: Și tu te uiți și îți dai seama că n-are nimic, adică, băi, nu e. Și atunci trebuie să știi cum să abordezi, să tragi părintele deoparte, mama, tatăl, sau, da, și să întrebi. Știu că este o întrebare delicată, dar există, s-a întâmplat ceva recent în familie. Adică trebuie să te mulezi pe fiecare caz în parte și, bineînțeles, să ai foarte multă răbdare. Pentru că nu am copii, dar este lucrul pe care mi-l doresc, cel mai de preț pe lumea asta, și nu aș putea să-mi imaginez cum ar fi să trăiesc o situație din asta disperată.

26:45 dr. Ilaria Petrovici: Pe mine m-a învățat foarte tare și foarte multe chestii modulul de psihopedagogie și chiar îmi povestea doamna psiholog, Doamne, am râs teribil, dumneaei era specialistă pe relațiile dintre părinți și copii. Adică, îți dai seama, psihologie pură. Și ne spune, zice: „Băi, fraților, am ajuns cu fiul meu aseară în urgență, în pijamale, disperată, transpirată toată și țipam între ea și că e rău copilul.” Și în momentul, că eu am plecat cu el cu febră de acasă, până a ajuns la spitalia, treculul ăsta, că a stat la aer, n-am mai avut nimic, înțelegi?

27:20 dr. Ilaria Petrovici: Și zice: „Am zis că nu mai vreau nici foaia. Am zis: «Bună seara, mă scuzați, lăsați că plec acum».” Adică, din toată psihologia. Și atunci mi-am dat seama cât de puternic e impactul. Știi, când ai copii, nu-ți dai seama, nu trăiești chestia asta atât de intens. Dar când un om cu atâta specializare și cu atâtea cărți citite pe treaba asta să-ți spună: „Băi, eram în halatul de baie, în papuci de casă, în urgență și țipam că e rău copilul.” Iar ăsta n-avea nicio treabă, își revenise de la statul afară. Deci, wow, contează foarte mult, știi?

27:55 dr. Ilaria Petrovici: Plus că niciodată nu știi pe cine ai în fața ta. Adică trebuie să te adaptezi la omul pe care îl vezi în ochii tăi. Și, bineînțeles, cu foarte multă răbdare. Contează mult.

Cele mai frecvente patologii și intervenții 28:08

28:08 dr. Cătălina Voinea: Care sunt cele mai frecvente patologii și intervenții pe care le aveți?

28:13 dr. Ilaria Petrovici: Păi, în patologia de urgență sunt, dacă vorbim de perioada neonatală, sunt malformațiile de tub digestiv cu precădere, sunt malformațiile renale. Dacă vorbim de cronici, vorbim de hernii, vorbim de criptorhidii, herniile sunt super frecvente și la fetițe, și la băieței.

28:36 dr. Ilaria Petrovici: Cam astea sunt. Iar în ortopedie este traumatologia. Pe măsură ce copiii cresc, trecem de la simple contuzii, de la plăgi, până la fracturi. Ce să spun, am avut un băiețel care și-a făcut tiroliană dintr-un copac în altul și și-a făcut ditamai fractura. Da, păi da, sunt foarte ingenioși, mă, sunt fantastici, deci nu, îți iei un vibe bun de la copii, chiar, pentru că știi de ce?

29:06 dr. Ilaria Petrovici: Cred că tot timpul se pune întrebarea de ce nu chirurgie mare și de ce chirurgie mică. Pentru că mie nu-mi plac adulții. Îmi iubesc prietenii, îmi iubesc oamenii din jurul meu, dar nu-mi plac ca pacienți. Adulții te mint, adulții nu țin regim, nu-și iau tratamentul, nu sunt cuminți. Da, copiii sunt cuminți, copiii sunt inofensivi, ei, și dacă vor să te păcălească, tot îi prinzi, și atunci nu există termen de comparație. Lucrurile sunt mult mai frumoase la copii.

29:06 dr. Cătălina Voinea: Înțeles.

Cum te pregătește facultatea pentru această specialitate 29:41

29:41 dr. Cătălina Voinea: Cum simți că te-a pregătit facultatea pentru specialitatea asta?

29:44 dr. Cătălina Voinea: Adică ce așteptări, cum, ce cunoștințe trebuie să ai din facultate ca să...

29:44 dr. Ilaria Petrovici: Măi, trebuie să știi foarte multă embriologie. Foarte multă. Trebuie să știi embriologie ca să poți să înțelegi niște mecanisme. E adevărat că atunci când am început rezidențiatul, am reluat toate cărțile. Adică, dacă mă întrebi cum m-a pregătit facultatea, m-a pregătit la momentul respectiv, când am avut, da?

30:12 dr. Ilaria Petrovici: Pe măsură ce anii au trecut și m-am lovit de specialitatea în sine, eu cred că marea majoritate facem asta, o luăm de la capăt. Ne apucăm să mai citim niște procese, să mai citim niște anatomie, să revenim la embriologie. Adică, da, mi-a format o structură, o gândire medicală. Am avut profesori foarte buni, cu care și în prezent am relații extraordinare și pe care mă pot baza oricând.

30:39 dr. Ilaria Petrovici: Eu am fost și foarte lipicioasă și întotdeauna am fost omul „da, de ce așa și nu invers?”. Și, dar, cum să spun, n-am fost, știi că am mai zis o dată, e o linie foarte fină să pari prost. Adică trebuie să pui niște întrebări pertinente, să mai citești acasă, nu să ai pretenția să-ți spună ăla din fața ta tot. Și atunci am creat niște chestii, niște legături, care m-au format ca omul de astăzi, nu neapărat ca medic. Cred că asta mi-a făcut mie medicina. M-a învățat să gestionez situații și să am o gândire medicală. Și asta prin prisma profesorilor pe care i-am avut, pe care îi iubesc mult. Adică toți au fost extraordinari.

Cărți must have pentru această specialitate 31:20

31:20 dr. Cătălina Voinea: Că tot ai adus vorba, ce cărți folosești ca să te menții la curent?

31:26 dr. Ilaria Petrovici: Măi, noi, cărți de specialitate actualizate este Ashcraft-ul, care e cumva un fel de Biblie, dar în momentul în care m-am apucat de, și povestea asta o spun mereu, în momentul în care m-am apucat de învățat, am ajuns la un moment dat la traumatismele abdominale și l-am întrebat pe domnul doctor Ciobanu, zic eu: „De unde învăț astea?” Și îmi zice: „De o carte foarte veche.”

31:58 dr. Ilaria Petrovici: Și zic: „Păi da, dar e veche rău de tot.” Adică, și zice: „Băi, citește tu de acolo, pentru că o să vezi că e foarte frumoasă, și după aia citești tu de unde vrei.” Ei, ce crezi, aia era o carte din '57 sau ceva de genul ăsta, mai avea un limbaj atât de popular, adică foarte mișto cartea, și, dacă îți vine să crezi, erau noțiuni de teorie combinate cu cazuri clinice,

32:27 dr. Ilaria Petrovici: descrise într-un limbaj popular, ca să înțeleagă tot poporul, și chiar era un caz foarte descris acolo, copil de 3 ani călcat de căruță. Îți dai seama ce față am făcut, am zis: „Doamne, unde te mai calcă, frate, căruța? N-ai cum, adică despre ce vorbim? Ei, și a doua zi, când am ajuns în clinică, colegii mei internaseră un copil de 3 ani călcat de căruță.

32:27 dr. Cătălina Voinea: Nu cred.

32:27 dr. Ilaria Petrovici: Ba da.

32:27 dr. Cătălina Voinea: Wow.

32:27 dr. Ilaria Petrovici: Ba da.

32:53 dr. Ilaria Petrovici: Și, tocmai, bineînțeles, că l-am sunat pe domnul doctor și îi zic: „Păi da, ați avut dreptate, ce să zic, e foarte bine că mi-ați spus să citesc cartea asta.” Urgențe pediatrice de, Urgențe în chirurgia pediatrică de Vereanu. Este un monument istoric cartea aia. Imaginează-ți că am găsit-o printr-un anticariat prin Iași, dacă nu mă înșel, că eu sunt fan cărți vechi oricum. Și atunci, baza trebuie să-ți uit tot din astea vechi, da?

33:22 dr. Ilaria Petrovici: Documentele actualizate, ți-am zis, este Ashcraft-ul, care e un fel de Biblie, care e actualizată mereu, mereu, mereu. Este extrem de scumpă. Nu cred că este vreo specialitate cu cărți ieftine. Este foarte, foarte scumpă. Este în engleză și este foarte ok. Astea te țin la curent. Și, bineînțeles, Google Academic, pe care găsești absolut toate documentele noi și așa mai departe.

Rolul rezidentului în sala de operații 33:47

33:47 dr. Cătălina Voinea: Una din întrebările foarte des puse a fost legată de, nu știu de ce, toți sunt fascinați de sala de operații: și care este rolul rezidentului, când e lăsat să opereze, dacă este lăsat să opereze.

33:47 dr. Ilaria Petrovici: Da, mă, băi, pentru că despre asta e vorba, nu? Adică îți alegi o chirurgie și zici: „Băi, o să fiu chirurg.” Dar nu numai că o să fii chirurg. Problema este că toate neamurile știu că tu ești chirurg. Deci este plus presiunea de acasă, da?

34:16 dr. Ilaria Petrovici: Bun. Și atunci este foarte importantă întrebarea. Dacă vorbim de anul întâi, ți-am zis, în funcție de care îți este nivelul tău din facultate: ai făcut, n-ai făcut workshopuri, ai fost pe secții, n-ai fost, știi să faci noduri, știi să faci basicul, nu știi să le faci, pe alea le înveți în primă fază. Adică umpli scaunul, spătarul de la scaun, de noduri, înveți instrumentarul. Spre exemplu, noi avem o asistentă șefă la sala de operații care este, cum să spun eu, șefa tuturor instrumentelor, adică din prima secundă pe noi ne-a luat: „Hai să desfacem trusele, hai să vă învăț instrumentarul.” Ne-a dat materiale scrise, ne-a dat absolut tot.

35:02 dr. Cătălina Voinea: Bine pus la punct.

35:02 dr. Ilaria Petrovici: Bine pus la punct, exact. Și imaginează-ți că nu aveai cum să îndrăznești să-i zici: „Dați-mi și mie aia.” Că... Păi, îți dai seama că îți muram frunte, adică nu aveai cum. Trebuia să știi exact ce e aia. Bun. Și atunci, ăștia sunt pașii. Pleci de la noduri, treci la suturi, înveți instrumentarul, da, instrumentele, trebuie să știi, să ai manualitate, să... În primul rând, trebuie să fii un ajutor bun. Dacă nu mă înșel, și Carmen a vorbit despre asta.

35:31 dr. Ilaria Petrovici: Și trebuie să fii un ajutor bun, dar trebuie să fii, cum să spun eu, cu ochii în foarte multe direcții. Trebuie să fii atent ce face și medicul, care sunt pașii, de ce îi trebuie pensa respectivă, dacă... Am auzit eu că numărul 4 e cohăr, e degeaba. Și atunci trebuie să fii cu ochii în toate părțile. Și treptat începi să faci intervenții minime, ca să zic așa. Uite, să-ți dau un exemplu: o simplă sutură în urgență.

36:01 dr. Ilaria Petrovici: Sau o unghie încarnată în policlinică. Sau luăm la sală un chist sinovial. Astea sunt lucruri basic. Te descurci. Adică, și dacă nu te descurci, suntem toți acolo, e ok. Cam așa începi. După care începi să deschizi o burtică, da? Se complică lucrurile, mai stai deoparte, te mai avansează domnul doctor. Știi, este așa, ca și când ai învățat să mănânci. Cam așa e chirurgia pediatrică. Nu se așteaptă nimeni de la tine să vii cu totul învățat, inclusiv operațiile. Eu și în prezent am intervenții chirurgicale la care aștept să vină domnul doctor lângă mine și o scrie împreună. Eu niciodată n-am avut frica de a spune „nu știu”. Și mi se pare fantastic.

36:49 dr. Ilaria Petrovici: Adică pe mine m-a ajutat foarte tare. Știi? N-am părut nici retardată, dar m-a și ajutat. A venit mereu un ajutor. A dat timp cât tu ai, dai impresia asta că tu le știi pe toate, și nu-mi pierdut. Adică n-ai cum. Și nu cred că doar în chirurgie. Cred că în orice meserie ai fi. Dacă pleci din start că „băi, eu cunosc, eu știu, eu mă pricep”, te-ai pierdut definitiv.

37:16 dr. Ilaria Petrovici: Și tot timpul am avut mâna aia de la spate. Știi? Adică „sunt aici, Ce te-ai împot? Mă lindu-i problemă, că ne descurcăm, trecem mai departe”. Știi? Și contează. Contează foarte mult. Pe de altă parte, și la noi a evoluat foarte mult chirurgia laparoscopică, și în chirurgia laparoscopică pașii sunt mai mici, pentru că este foarte grea, și mai ales într-un pacient atât,

37:45 dr. Ilaria Petrovici: cu atât mai mult, este mult mai grea și, la fel, sunt aceiași pași. Începem treptat, trebuie să învățăm instrumentarul, trebuie să învățăm cum funcționează lucrurile și de ce funcționează așa. Orice lucru pus greșit poate să degenereze într-o nenorocire, vezi arșii pe masa de operație și cazurile care au fost în țară și care se întâmplă, se poate întâmpla oricui, și atunci nu e de joacă. Trebuie să începi cu pași mici. Uite, eu, spre exemplu,

38:18 dr. Ilaria Petrovici: în afară de workshopuri nu am făcut mare lucru laparoscopic. Adică, da, un trocar, un ținut de cameră, care, până la urmă, dacă te uiți în curriculă, sunt și ăștia, contează, trebuie să le îndeplinești, da. Faptul că ești cel care stă la cameră este practic un pas-cheie în intervenția chirurgicală, dar manualitatea în sine implică niște chestii fantastice, pentru care te poți antrena în centre de training, în workshopuri, dar pentru asta trebuie să vrei, și costă foarte mult. Adică,

39:00 dr. Ilaria Petrovici: asta e iarăși un dezavantaj, un mic dezavantaj, dar chirurgia laparoscopică oricum se face numai în centrele mari, și mai ales în chirurgia pediatrică, dar, cu toate astea, ăsta e viitorul, că trebuie să faci un efort pentru asta, indiferent că ești pe chirurgia pediatrică sau pe chirurgia generală.

Competențe și supraspecializări 39:27

39:26 dr. Cătălina Voinea: Bun, dacă tot am vorbit despre chirurgia laparoscopică, ne poți spune un pic cam ce competențe și supraspecializări există în chirurgia pediatrică?

39:37 dr. Ilaria Petrovici: Acum, chirurgia pediatrică se încearcă așa să se împartă pe mai multe ramuri. De ce? Pentru că e foarte vastă. Există, ți-am spus, se îmbină practic toate chirurgiile adultului, se îmbină într-o singură specialitate la copil. Probabil că ai văzut și la rezidențiat, a început să apară partea asta de gastroenterologie, a început să apară urologie pediatrică, există în afară nefrologie pediatrică, încep să se dividă și la noi specialitățile. Ce poți să faci, spre exemplu, eu, care termin în curând, ce posibilități am?

40:16 dr. Ilaria Petrovici: Păi, te poți supraspecializa, spre exemplu, pe ecografia de șold, care este extrem de importantă, pe gastroenterologie pediatrică. Noi avem o mare lipsă din punctul ăsta de vedere, ne ajutăm mereu, și mă întorc aici la consulturi interdisciplinare, și ne ajutăm mereu cu colegii de la gastroenterologie, în limita posibilităților lor, pentru că, cu cât vârsta copilului este mai mică, cu atât ei nu au aparatură adaptată la asemenea volum al pacientului, ca să mă exprim așa, mai plastic. Te poți, te poți supraspecializa, poți să-ți faci stagii în străinătate.

Stagii în străinătate și în țară 40:57

40:56 dr. Ilaria Petrovici: Un alt mare plus, eu îl văd, este ăsta în rezidențiat. Spre exemplu, eu am fost la un workshop la Facultatea de Medicină Veterinară din București, unde am făcut un workshop de chirurgie laparoscopică, am operat purceluși. A fost fantastic. Iar trainerul nostru STERT, ne-a propus să mergem să lucrăm la dânsul în spital. Varianta către exterior este mult mai simplă în rezidențiat. De ce? Pentru că noi, chirurgii pediatri, suntem foarte puțini în toată lumea, nu numai la noi.

41:36 dr. Ilaria Petrovici: Nu putem să fim foarte mulți, că avem nevoie de foarte multe resurse. Nu Ne trebuie anestezie specială, ne trebuie reanimare specială, ne trebuie sector de neonatologie, sector de terapie intensivă de neonatologie, și atunci suntem puțini și grupați, pentru că ne trebuie un centru specializat. Și ni s-a oferit să plecăm la Bruxelles, cu posibilitatea de a sta șase luni, un an, de a fi plătiți, de a ni se oferi cazare, dar strict în perioada de rezidențiat. După ce devii medic specialist, ei nu te mai primesc.

42:13 dr. Ilaria Petrovici: Nu te mai primesc. Te pot primi pe banii tăi, să te duci să stai acolo și să operezi la ei, dar nu te primesc să te angajeze, pentru că au prioritate medicii pe care i-au format în rezidențiat. Chiar îmi dădea un exemplu, zicea: „Ca mie să-mi funcționeze secția, am nevoie de cinci oameni, dar eu nu pot să ofer la finalul rezidențiatului mai mult de un post. Și atunci ce fac?

42:36 dr. Ilaria Petrovici: Oblig ceilalți rezidenți din celelalte specialități să vină să facă stagiile propriu-zise în clinica noastră și mă folosesc de ei. Și îi am mereu prin rotație, iar la final pot să ofer un post în spital unuia singur, care este rezident pe chirurgie pediatrică.” Deci posibilități sunt, și cu multe avantaje chiar. Taxele sunt mai mici pentru rezident.

43:02 dr. Ilaria Petrovici: Uite, spre exemplu, am fost recent la Pondera, sunt București, au un centru de training fantastic, m-am îndrăgostit. Oamenii sunt fantastici, au tot ce-ți poți imagina, de la ștorț, lucruri ultimă generație, iar atitudinea medicilor de acolo față de noi, care, cum să-ți explic eu, eram cea mai mică. Adică erau numai medici primari și medici specialiști care voiau să învețe să opereze laparoscopic, iar ei ne tratau pe toți la același nivel. Adică ei știau a doua zi ce nu mi-a ieșit mie ieri.

43:41 dr. Ilaria Petrovici: Ceea ce mi s-a părut fantastic. Adică au zis: „Păi, stai, că ție nu ți-a ieșit ieri nu știu ce sutură, trebuie să reluăm.” Adică: „Hai să-i montați aici ce avea nevoie domnișoara doctor, să nu cumva să ratăm.” Băi, atenție la detalii foarte mare, și deschiderea asta, adică oamenii chiar fac workshopurile alea ca să pleci cu ceva serios de la ei și să te și reîntorci. Pentru că, dacă intri pe site, sunt foarte, foarte multe, în Surgical Training Institute sunt foarte multe workshopuri de-a lungul anului și toate sunt fantastice.

44:17 dr. Ilaria Petrovici: Adică eu nu vreau să ratez niciunul dintre ele. Și de atunci, posibilități există. În rezidențiat, eu am vrut să mă axez, de exemplu, pe ramura asta cu ecografia. Mi se pare că este musai să fac ceva cu treaba asta, pentru că văd numai fluturi și bezele în momentul în care pun sonda. Deci nu am orientarea, nu am ochiul format. Mi se pare foarte greu. Dar nu ai posibilitatea asta ca rezident. Ai posibilitatea să începi un modul de ecografie doar după ce devii medic specialist, și se face modulul ăsta, îl face și domnul dr. Camal de la medicină de familie.

44:58 dr. Ilaria Petrovici: Minunatul domnul dr. Camal. Îl fac și colegii de la gastroenterologie, la fel. Super frumos și pe mai multe etape, și înveți cu pași mici, și te asiguri ce trebuie să vezi și ce trebuie să faci. Deci posibilități există destul de multe.

Centre de pregătire 45:16

45:17 dr. Cătălina Voinea: Ce ne poți spune de celelalte centre de pregătire? Cam ce lucruri bune ai auzit despre ele?

45:22 dr. Ilaria Petrovici: Păi, mai în detaliu cunosc Timișoara. Am și avut locul din rezidențiat la ei și știu cum funcționează spitalul. În București, am zis, știu de la Iulia că se plătesc gărzile, că este are voie și să opereze. Adică sunt îi lasă. La Timișoara, spre exemplu, este un spital mare, e un spital numai de copii, două secții complet diferite, medici foarte mulți, ei au și un robot cu care operează, fac și chirurgie robotică, e practic centru de excelență în chirurgie pediatrică.

46:04 dr. Ilaria Petrovici: Acolo este, într-adevăr, un centru foarte mare și foarte, foarte bine pus la punct, Timișoara. Despre celelalte nu aș ști să-ți spun detalii inside stuff, dar oricum la Craiova e cel mai drăguț. Eu am fost foarte legată de casă, adică nu m-am văzut plecând, și atunci cam asta știu să spun, știu să spun despre Timișoara, că e un centru foarte, foarte bun, în care poți să înveți foarte multe chestii. Ca de altfel, și apropo de întrebarea anterioară, foarte multe supraspecializări se pot face la ei ulterior.

Posibilitățile de angajare după terminarea rezidențiatului 46:43

46:42 dr. Cătălina Voinea: Să vorbim un pic despre întrebarea cea mai importantă la fiecare podcast: care sunt posibilitățile de angajare după terminarea rezidențiatului? Cât de dependent ești de spital după ce termini?

46:56 dr. Ilaria Petrovici: Măi, să știi că de când am intrat eu, toți colegii mei mai mari au posturi.

46:56 dr. Cătălina Voinea: Cum?

46:56 dr. Ilaria Petrovici: Adică, păi, s-au scos.

46:56 dr. Cătălina Voinea: Ok.

46:56 dr. Ilaria Petrovici: Treptat, treptat au început să se scoată posturi. Spre exemplu, spitalul din Slatina și-a deschis linie de gardă.

46:56 dr. Cătălina Voinea: Ok.

46:56 dr. Ilaria Petrovici: Da? Și atunci marea majoritate a colegilor noștri, avem trei sau patru fete?

47:18 dr. Ilaria Petrovici: Trei, cred că... care sunt acolo. Medici specialiști și care fac gărzi și care operează și care sunt cu post întreg și merg inclusiv pe chirurgia laparoscopică și merg... adică se pot face, da? Au apărut și în spitalele din provincie manageri care vor și care vor să aducă tehnologie și care vor să crească cumva standardul spitalului. La fel Târgu Jiu, la fel Severinul, Vâlcea. Au chirurgie pediatrică, dar au nevoie de oameni noi. Adică posibilitățile către un post există. Cei care nu au încă un post au preferat să rămână aici, fie pe gărzi,

Intervenții la privat 48:08

48:07 dr. Ilaria Petrovici: fie pe privat, care merge foarte bine pe chestiile minime pe care le poți face ca un chirurg pediatru. Gen ce-ți spuneam mai devreme, că vorbim de un chist sinovial, că vorbim de o unghie încarnată, că vorbim de o balanită, de o fimoză. Astea se pot face foarte frumos și foarte ușor și sunt mult mai multe în cabinetul privat. Mai ales că acum a fost nebunia asta. Cu pandemia, deschiderea către privat a fost și mai mare. Pentru că lumea are frică și teamă de a veni la spital. Ceea ce e complet de înțeles. Deci posibilități există după. Chiar există.

Minusuri în această specialitate 48:46

48:46 dr. Cătălina Voinea: Ce minusuri ai găsit în cei cinci ani tăi de rezidențiat?

48:53 dr. Ilaria Petrovici: Nu știu.

48:53 dr. Cătălina Voinea: Îți place tot?

48:53 dr. Ilaria Petrovici: Da. Adică...

48:53 dr. Cătălina Voinea: Wow, ești prima persoană, ești primul invitat care zice asta.

48:53 dr. Ilaria Petrovici: Da, da, adică nu am... Da, repet, știi ce?

49:06 dr. Ilaria Petrovici: Cred că am... Cred că am avut noroc la oameni. Știi? E bine să ai noroc în viață, dar cel mai mult e bine să ai la oameni. Nu știu. Eu mă simt ca acasă. Nu simt mare trecere de acasă la spital. Adică e altă pijama și atâta tot. Și nu... Poate mici nedreptăți. Poate. Nu există numai lucruri frumoase. Există mici nedreptăți, există mici răutăți, există situații neprevăzute la care nu te-ai fi gândit. Adică, uite-ți dau un exemplu, probabil că știi că mă ocup în perioada sărbătorilor de toată nebunia aia.

49:48 dr. Ilaria Petrovici: Există anumite firme care mi-au cerut să fac poze. Da? Pentru că vor să fie convinși că donațiile ajung acolo și că nu le iau acasă. Și am fost foarte surprinsă într-o zi. A venit o doamnă asistentă și îmi zice: „Le-ați cerut consimțământul părinților?” Și zic: „Să ce?”

50:10 dr. Ilaria Petrovici: Că doar le-am adus cadouri. „Păi, să le faceți poze.” Zic: „Glumiți?” Zice: „Nu. La fetița mea în clasă a venit Gazeta de Sud, a făcut poză, că erau copii foarte deștepți, nu știu ce făcuseră la școală, și un părinte a dat în judecată și pe învățătoare, și pe ăștia de la Gazeta de Sud, pentru că i-au fotografiat copilul.” Îți dai seama că nu mai nimeream să scriu un tipizat și am rugat toți părinții să mi-l semneze, pentru că din dorința de a face un bine te poți trezi dat în judecată. Bineînțeles că nu am postat, unele poze au fost postate inclusiv pe Facebook și am primit acordul.

50:50 dr. Ilaria Petrovici: Deci chestii de genul ăsta, de birocrație, de nu știu, numește-o cum vrei tu. Dar ca specialitate în sine, nu. Nu m-a dezamăgit.

50:50 dr. Cătălina Voinea: Nici nu are rost să te mai întreb dacă îți regreți decizia.

50:50 dr. Ilaria Petrovici: Nu, nu, nu, nu.

50:50 dr. Cătălina Voinea: Episodul ăsta, nu cred că există o persoană care încă nu vrei în faptul că zici că nu există niciun minus pentru tine.

50:50 dr. Ilaria Petrovici: Nu există. Știi de ce?

51:13 dr. Ilaria Petrovici: Pentru că, ți-am zis, nu am fost certată, nu am fost criticată, nu am fost, cred că asta e cea mai mare frică a unui rezident. Știi? Băi, să dai chix. Nu știu, că dai, se întâmplă să greșești chestii și să fii mustrat grav. Știi? Să ții minte să nu mai faci așa. Adică asta era maximul, știi?

51:34 dr. Ilaria Petrovici: Și când mergi în ritmul ăsta și te lasă toată lumea și are răbdare cu tine, n-ai de ce să te plângi, știi? Că vezi în stânga, vezi în dreapta, că e mai nasol la alții acasă, știi? Deci nu. Nu. Cred că doar asta. Răutățile, și pe aici, pe acolo, câte o nedreptate, dar nu le bagi în seamă.

51:34 dr. Cătălina Voinea: Suntem pe final.

51:34 dr. Ilaria Petrovici: A, ce păcat. Da. Câte emoții am avut. Degeaba. Acum îmi pare rău. Acum îmi pare rău, da, că se termină.

Sfaturi pentru viitorii medici rezidenți 52:06

52:06 dr. Cătălina Voinea: Care ar fi sfaturile tale pentru viitorii medici rezidenți?

52:10 dr. Ilaria Petrovici: Băi, le repet, probabil că copiii mei o să zică că sunt o babă care trăncănește mereu. Deci să nu uite să se uite pe rezidentiat.ms.ro, să-și facă lista dinainte. Știu că e pandemia, dar, dacă ar fi să ne găsim scuze, ne găsim oricând, că plouă, că ninge, că nu știu, să meargă la spital, să-și caute. Acum Facebook-ul ăsta îți oferă o grămadă de posibilități de contact.

52:39 dr. Ilaria Petrovici: Nu știu, dai de un rezident care nu are chef într-o zi să-ți răspundă sau nu vrea, nu are disponibilitatea să stea cu tine ca student. Mai încearcă, mai sunt și alții. Caută mereu să afli ce trebuie să faci, cum se desfășoară, care e atmosfera într-o sală de operații, îți convine, nu-ți convine, cum ți se pare programul. Adică e păcat, la câtă informație avem acum, uite și voi câte informații oferiți prin ceea ce faceți. E păcat să nimerești într-o specialitate așa, căzut în cap. Da?

53:11 dr. Ilaria Petrovici: Asta e, cred, că, cel mai important. Și doi, să-și facă o analiză clară a ceea ce își doresc în viață. Știi că nu e nimeni de condamnat, nu sunt nici eu de condamnat că, spre exemplu, vreau să am un copil, dar nu vreau să am mai mult de trei luni acasă, că mi se pare că o să devin retardată. Așa mi se pare mie, e părerea mea. Ca, de altfel, nici la polul opus, când vrei să stai doi ani acasă, să-ți crești copilul, să-l vezi mergând și așa mai departe. Deci contează foarte mult să-ți faci o analiză a ta cu tine. Asta e cea mai importantă. Pentru că pe alții e mai puțin și ăla.

53:47 dr. Ilaria Petrovici: Da, pe tine e păcat de Dumnezeu. Adică, și mai am o chestie. Noi terminăm la 25 de ani și ne pensionăm la vreo 65. Adică o grămadă de ani. Timp în care, în anii ăștia, vreo 12 ore le cam stai pe la serviciu. 10–12, în medie. Ei, imaginează-ți să faci 12 ore pe zi ceva nasol. Ceva nasol pentru mine ar fi să dau cu sapa, de exemplu. Adică mi s-ar părea, îmi place și mie să grădina, să dau 12 ore cu sapa mi s-ar părea nenorocire. Ei, și dacă mai înmulțești cu 40 de ani, ce faci, nu cu viața ta?

54:28 dr. Ilaria Petrovici: Adică despre asta e vorba. Eu chiar am făcut, și era și un desen, l-am găsit la un moment dat pe Instagram, cu anii și cu o acoladă între 25 și 65 de ani, în care îți spunea clar: mă, dacă în ăștia 40 de ani nu faci ceva cu plăcere, te stingi puțin câte puțin și ajungi să fii un om rece și acasă, să nu mai ai nicio bucurie, să nu mai ai nimic.

54:53 dr. Ilaria Petrovici: Ori de-aia mă întorc la chirurgia pediatrică. Pe mine mă încarcă cu energie pozitivă, pot să fiu eu copilul ăla de acasă, pot să mă joc cu copiii, cu baloanele, avem jucării, colorăm, desenăm. Adică mie asta îmi dă energie. Da? N-aș putea să mă descurc cu un bătrân. Adică, în afară de-ai mei de acasă, nu pot cu alții. Știi, contează foarte mult. Cred că asta e cel mai important.

Final 55:22

55:23 dr. Cătălina Voinea: Da. Ilaria, ce pot să spun, îți mulțumim că ai acceptat să vii aici și a fost o onoare și o plăcere să vorbesc cu tine. Noi toți te felicităm pentru alegerea pe care ai făcut-o. Se vede că o faci cu pasiune și că ai fost făcută pentru asta.

55:23 dr. Ilaria Petrovici: Așa cred și eu. Cred că Dumnezeu mi-a ales drumul. Așa cred. Mulțumesc din suflet.

55:23 dr. Cătălina Voinea: Mult noroc la examenul de specialitate și pe viitor poate mai colaborăm.

55:23 dr. Ilaria Petrovici: Cu mare drag, oricând, mulțumesc pentru invitație. Vă pup din toată inima și mult succes în tot ceea ce v-ați propus voi de acum încolo, pentru că faceți lucruri cu adevărat minunate.