Pe scurt: Pornind de la filmul Oppenheimer, Diana reflectează asupra fericirii ca scop suprem al vieții — o temă relativ nouă în istoria umanității — și propune o alternativă mai plină: spiritul creator. Ne inspiră oamenii care dau curs nevoii creatoare chiar în dauna confortului, care îndură injustețea cu demnitate și care aleg chinul transformării în locul plăcerii facile. Nu trebuie să fim toți genii ca Oppenheimer, dar forța creatoare ne este specifică, fără excepție: putem alege să o lăsăm liberă, distrugând lumi vechi pentru a da naștere altora noi. E o alegere inconfortabilă, dar care aduce vitalitate — și ne face, cu adevărat, creatorii propriei vieți.
Salutare,
Diana aici.
S-au lansat recent câteva filme interesante la cinema. Unul dintre ele este Oppenheimer.
Și văd că o grămadă de oameni au început să discute deja despre el. Nu mă pot abține și vreau să spun și eu două cuvinte.
Nu dau spoiler, nu povestesc nimic din film, povestesc doar despre gândurile pe care mi le-a scos la suprafață.
1. Fericirea – scop suprem?
Dacă îți întrebi părinții, bunicii, poate chiar și străbunicii sau orice persoană care a trăit într-o lume mai diferită decât cea din prezent, îți vor spune, în linii mari, că fericirea nu a fost un scop suprem al vieții lor. Ți-ar vorbi despre a avea un loc de muncă stabil, despre a avea o familie sănătoasă și despre a asigura o oarecare bunăstare urmașilor. Poate și despre a lăsa ceva, cât de mic, în urmă. Dar nu-i vei auzi vorbind despre fericire ca despre o țintă care trebuie neapărat atinsă.
Întreabă-i apoi pe cei din generațiile noastre. Într-o proporție mare, oamenii îți vor spune că așteptarea lor de la viață este să fie fericiți. Și poate mai adaugă și o glumiță tătăiască – și să fie sănătate, că-i mai importantă decât toate. Dar, în mare, discursul lor va fi centrat pe starea de fericire.
Căutarea fericirii este o temă nou apărută în istoria umanității. Evident că ea a existat și până acum, dar nu la scara din prezent. Iar asta, bineînțeles, poate fi privită ca pe o reușită a noastră. Este un mare pas în evoluție, să ne concentrăm și pe lucruri mai puțin esențiale ca supraviețuirea propriului sine și a speciei.
Dar o consider, în schimb, o mare risipă de resurse interioare și de posibilități atunci când ea devine singurul scop. Sau scopul suprem.
Viața poate oferi ceva mult mai interesant și mai plin decât fericirea:
2. Posibilitatea creării
Sau spiritul creativ.
Asta m-a impresionat profund la filmul vizionat. Să văd un geniu, în plină acțiune, dând curs acestei nevoi creatoare, chiar în dauna fericirii și bunăstării de toate zilele.
Mă inspiră persoanele/personajele care aleg să fie pătrunși de forța creatoare care pentru mine este și sinonimul vieții. Este captivantă priveliștea unei persoane pătrunse de conflict, de contradicții, de suferință și extaz, de nevoie de a aduce la suprafață, cu orice preț, acel ceva unic, inimitabil pe care îl avem cu toții. La fel de mult mă inspiră și atitudinea demnă, încrezătoare în judecată celor din viitor și disponibilitatea nobilă de a îndura injustețea și prăbușirea nemeritată.
Apropo de acel ceva specific fiecăruia dintre noi. Îl avem și suntem conștienți de el sau ar trebui să îl avem, dacă nu am pica atât de des în cursa confortului și nu am alege, zi de zi, să fim placizi (dar în siguranță).
3. Creatorii propriei vieți
Desigur, este ceva dificil să reușești să devii o persoană cu un impact atât de colosal asupra întregii umanități. Ca Oppenheimer. Și un astfel de destin nici nu ar trebui să fie neapărat un deziderat. Nu putem fi o rasă de genii impecabili. Și deși nu putem, poate că uneori râvnim la o asemenea culme. Iar dacă nu o atingem, măcar să nu ne grăbim să negăm genialitatea celor mai străluciți dintre noi.
Totuși, putem fi pătrunși cu toții de forța pulsatilă creatoare. Ne este specifică, fără excepție. Putem să dăm frâu liber creativității ce mustește în fiecare dintre noi.
Este o alegere, și una extrem de sănătoasă, să ne permitem să simțim tot chinul transformării cu care vine la pachet setea creatoare. Pentru că trebuie să distrugi lumi vechi pentru a da naștere la cele noi. Să învingi tabuuri, frici interioare și convenții pentru a face cale liberă noului.
Nu e o sarcină ușoară. Nu e deloc confortabil să spui pas confortului sau căutării obsesive a fericirii obținute doar prin divertisment. Nu, nu e ușor. Dar asta îți va aduce vitalitate. Conflictul întotdeauna arată că forțele vieții care năzuiesc spre creare, integrare și fericire se mai lupta încă.
Filmul mai e despre ceva. Despre recunoștință și recunoaștere pe deplin meritată. Ambele, din păcate, sunt păsări rare. Cu cât sunt mai meritate, cu atât se îndepărtează mai mult și devin mai greu de obținut.
Spuneam că mă voi abține de la spoilere. Zis și făcut. Oricum, indiferent dacă știi istorie sau fizică, dacă te preocupă geopolitica sau intrigile politice, filmul acesta nu te poate lăsa indiferent. Torentul de emoții te va înfunda adânc în scaunul de cinema. Coloana sonoră, de asemenea, alături de celelalte elemente, va face ca cele 3 ore cât durează filmul, să se constituie într-o investiție, o lecție.
O lecție despre umanitate.
Creștem împreună,
Diana
Sursă: Oppenheimer (film, 2023).
Exersează pe peste 100.000 de grile cu explicații pe app.grile-rezidentiat.ro.
Ți-a fost util? Marchează-ne ca sursă preferată în Google
