Ne umple de bucurie sentimentul că ceilalți ne consideră demni de încredere. Ce alegem să facem? Îi lăsăm să ne cunoască la fel de bine? În amănunt? Suntem suficient de autentici și de naturali în a face asta? Ne temem? Sau riscăm să ne simțim rușinați, vinovați, umiliți sau stânjeniți?
Dacă câteodată ai dubii despre cum să acționezi, ce părți din tine să scoți la suprafață sau ce poziționare ar trebui să ai față de un context de viață/valoare/trăire/om, amintește-ți de următoarea frază: „Fii tu însuți ca cei care caută oameni ca tine să te și găsească” – Arlan Hamilton.
Se întâmplă lucruri curioase. Te-ai gândit vreodată de ce oamenii cu risc de boală, uneori cu simptome evidente, evită să meargă la doctor, să facă analize periodic? Sau, dacă vrei, de ce unii elevi/studenți aleg să asculte muzică și să nu se preocupe cu atenție de examenul care se apropie? Și pentru unii, și pentru ceilalți răspunsul e chiar la îndemâna noastră. Oamenii au tendința de a căuta informațiile care le aduc o umbră de speranță și de a le evita cu desăvârșire pe cele care proiectează dezastrul. Chiar dacă el crește văzând cu ochii.
E important să fim conștienți. De noi înșine și de ceilalți. Să fim conștienți că echilibrul între noi și ceilalți e vital. Să fim conștienți că... așa cum alții ne influențează starea de spirit și noi, prin emoțiile și sentimentele noastre, riscăm să le înnorăm sau înseninăm cerul. E o alegere. Ne aparține. Ne sincronizăm mai tot timpul. Cu mediul în care ne aflăm, între noi și cu toți cei cu care relaționăm.
Free your mind! Mda, știu, suna flu-flu. Easier said than done. Dar, urmărind câteva idei și având acest îndemn tot timpul undeva, în spatele minții, îți poate schimba în bine viața. O poate face mai ușoară.
Violența ne lasă confuzi, violența ne place și nu ne place, violența este o alegere în cele mai multe cazuri, este existentă peste tot și-n toate timpurile. Violența ne fascinează ca mai toate lucrurile interzise și este capabilă să ne ofere un grad de acaparare cum alte experiențe trăite nu o fac.
Ți s-a întâmplat să înveți zeci de pagini pentru un examen, ba chiar să te verifici și să realizezi că înțelegi cam tot, iar la examen... nimic? Ți s-a blocat deci, vreodată, creierul fix când aveai nevoie de el? Și culmea, ajungi acasă, speli vasele demoralizat de eșec și BAM! celulele mitrala sunt celule mari piramidale... Ce c***t, nu puteam să-mi amintesc mai devreme asta?!
Obiceiurile pe care ți le formezi nu sunt altceva decât scurtături psihice desprinse din experiență. Când apelezi la obicei, nu faci decât să rememorezi pașii care duc la soluționarea unei probleme. Este super puterea ta de a-ți accesa memoria și de a acționa rapid când e nevoie.
Și tu cred că te-ai apucat de lucruri mărețe, plin de motivație și avânt, iar undeva, pe drum, te-ai pierdut. Și nu ai reușit tot timpul să faci ceea ce ți-ai propus. Te-ai simțit prost și te-ai considerat o persoană lipsită de motivație sau de voință. Și nu ești. Ești și ai fost doar lipsit de precizie.
Autocontrolul și răbdarea sunt eficiente pentru a urca pe cele mai înalte culmi. Sunt cât se poate de necesare pentru a depăși cele mai multe obstacole, dacă nu chiar pe toate uneori. Evident, nu prin pasivitate, ci printr-o atitudine pro-activă, vigilentă și curioasă. Nu e un lucru ușor, tocmai de aceea vedem cum prea mulți oameni își ies din sărite prea des, pierd contactul cu realitatea sau pur și simplu uită că răbdarea e a doua minte a omului. Ce crezi? Așteptările noastre joacă vreun rol în toată această ecuație?