Și tu cred că te-ai apucat de lucruri mărețe, plin de motivație și avânt, iar undeva, pe drum, te-ai pierdut. Și nu ai reușit tot timpul să faci ceea ce ți-ai propus. Te-ai simțit prost și te-ai considerat o persoană lipsită de motivație sau de voință. Și nu ești. Ești și ai fost doar lipsit de precizie.
Autocontrolul și răbdarea sunt eficiente pentru a urca pe cele mai înalte culmi. Sunt cât se poate de necesare pentru a depăși cele mai multe obstacole, dacă nu chiar pe toate uneori. Evident, nu prin pasivitate, ci printr-o atitudine pro-activă, vigilentă și curioasă. Nu e un lucru ușor, tocmai de aceea vedem cum prea mulți oameni își ies din sărite prea des, pierd contactul cu realitatea sau pur și simplu uită că răbdarea e a doua minte a omului. Ce crezi? Așteptările noastre joacă vreun rol în toată această ecuație?
Strategia pozitivă este eficientă în a-i face pe oameni să acționeze. Reacția noastră, a tuturor, e chiar intuitivă. Avem mult mai multe șanse să acționăm când anticipăm că ceva bun ni se va întâmpla decât atunci când ne așteptăm la ce e mai rău. Posibilitatea unui câștig imediat e foarte ispititoare. Declanșează în creierele noastre o serie de reacții biologice care ne fac predispuși să acționăm. Să ne dorim să acționăm cât mai repede. Până aici, toate bune. Dar cum crezi că trebuie să procedăm pentru a-i determina pe ceilalți să ezite să acționeze?
Când acționezi eficient? Atunci când ești ademenit(ă) cu recompense imediate sau sub amenințarea unei sancțiuni usturătoare? Pentru obținerea plăcerii sau de frică ? Indiferent dacă te pregătești de examenul de rezidențiat sau de orice altceva, când și mai ales cum crezi că poți da un randament mai bun în lupta cu încercările tale? Atunci când îți sunt apreciate și recunoscute eforturile, pas cu pas, ori atunci când te gândești la ce vei face dacă se va întâmpla dezastrul? Un principiu elementar din lumea sportului ne spune că, dacă te gândești că vei pierde, aproape că ai pierdut. Indiferent ce crezi, ce proiectezi... ai dreptate. Nu te înșeli. De ce?
Nu știu dacă știi, dar limba în care ne exprimăm cel mai des, oral sau în scris, se pregătește de sărbătoare. Da, peste doar câteva zile este ziua Limbii Române. Nu e nimic neobișnuit în sărbătorirea unei limbi. La urma urmei, limba română este cea mai vorbită dintre limbile materne din sud-estul Europei. Graiuri precum sârba, bulgara, maghiara, greaca sau albaneza sunt departe de pragul celor peste 25 de milioane de persoane care vorbesc limba română. Nu e nimic plictisitor în a-ți promova limba. Dimpotrivă, e chiar necesar să o facem cu toții.
Noi, cei de astăzi, știm că pariul comunismului a fost unul pierzător. A promis să vină în ajutorul celor mulți și sărmani, dar a lăsat în urmă ruine, mentalități vlăguite, rezistente la schimbare și temătoare față de nou, obiceiuri răutăcioase și, poate cel mai important, o lipsă bolnăvicioasă de încredere. În oameni și în viitor.
Întotdeauna am păstrat un loc special în mintea mea pentru oamenii actelor tăcute. De departe, dacă este să simt evlavie sau orice trăire din gama religioasă, acestea apar în situații în care bunătatea se manifestă. În orice formă bineînțeles, însă o simt în special în acte liniștite și în gesturi mici, uzuale. În acel moment când nu ai în minte bunătatea, dar te comporți în perfect acord cu ea.
Omului îi poate fi luat totul, dar nu ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi.
Astăzi îți vorbesc despre o carte. Despre Euforia, o poveste care m-a făcut să simt o admirație profundă pentru pasiunea, energia și dedicarea pe care unii oameni sunt capabili să o pună în munca lor, dar și pentru patosul care unora le vina așa natural în raport cu viața. În poveste vei regăsi un mic crâmpei din felul în care viața unor cercetători ai triburilor din Noua Guinee se desfășura în anii de dinaintea ultimului război mondial.
Dependența femeilor față de bărbați are o istorie lungă. Mult prea lungă pentru a nu vorbi cu glas întretăiat despre ea. Că la mijloc s-au aflat lipsa forței fizice, absența mijloacelor de întreținere sau multe alte lucruri închipuite, știm prea bine. Iar de la dependență și până la subordonarea brutală, lucrurile au mers șnur. Pur și simplu, femeia nu a putut fi percepută până recent drept o parteneră egală din punct de vedere intelectual, fiind fatalmente considerată o zeiță casnică și doar atât.