Salutare,
Diana aici.
Nu știu dacă ai observat până acum, dar una dintre stările frecvent întâlnite la noi și la compatrioții noștri, la români, este indignarea. M-am mai gândit la aplecarea noastră către indignare în trecut, dar am decis să împărtășesc de data asta câteva gânduri pentru că m-am tot lovit de această stare a celor din jurul meu în ultima perioadă.
Cam suficient de des încât să mă irite.
1. Indignarea inutilă
Este normal să ne indignăm. Este util. Avem o groază de lucruri pe care ar trebui să le îmbunătățim la societatea noastră. Daca nu am simți indignare, am risca să devenim indolenți. Aproape nepăsători. Ca și furia, indignarea (care poate fi catalogată drept un soi de verișoară a furiei), ne protejează de lucrurile care intră în spațiul nostru intim și ne afectează. Iar astfel de emoții vin ca să ne protejeze și apere.
Așadar, nu condamn starea de indignare. Faptul că ne revolta lucruri pe care încă trebuie să le îndreptam și retușăm este un semn ca suntem vii. Însuflețiți și prezenți.
Și cu toate astea, de ce indignarea celor din jur poate fi câteodată extreeeem de enervantă?
Un motiv ar fi pentru că nu e folosită cum trebuie. Indignarea, ca și alte emoții neplăcute, este acolo pentru a genera mișcare. Acțiune. Este un imbold pentru a face ceva, pentru a tempera starea în care ne găsim. Dar, dacă urmărești puțin tendința multor români, indignarea rămâne doar o emoție. Doar o stare. Fără acțiunea care ar trebui să-i urmeze. Fără niciun îndemn. Rămâne ceva neînsuflețit și țeapăn.
2. Victime ale indignării
Don’t get me wrong, nu vreau să pic în capcana clasică în care vorbesc despre români în stilul “nu ne mai facem bine”. Am folosit sintagma indignarea la români pentru că la poporul nostru avem, și eu, și tu, un acces mai amplu. Sunt convinsă că într-o oarecare măsura, această aplecare culturală către indignare o s-o regăsim la muuulte alte națiuni.
Acum că m-am scuzat și că am clarificat faptul că nu cred că suntem mai cu moț (în sens negativ) decât alții, vreau să revin la ce mă enervează la mulțimea de compatrioți indignați (mai ales în prag de an electoral).
Observ așadar, tendința multora de a se indigna și plânge de starea lucrurilor din societate, fără să facă ceva concret, cât de mic, pentru a o îmbunătăți. Se rezumă doar la a fi revoltați și la a arăta cu degetul către celălalt, nu și către el/ea însuși/însăși. Din nou, pentru a nu pica în generalizări toxice, vreau să menționez că toți suntem pasibili de astfel de comportamente. Și dacă ne uităm în spate, am făcut și noi astfel de erori cu nemiluita. Important este să conștientizam și să îmbunătățim ceva pentru acțiunile viitoare care, sperăm, vor fi mai lucide și asumate.
Starea de victimă în care singuri ne adâncim prin atitudini revoltate și indignate (neurmate de acțiune) nu vor naște o nație cu un spirit civic mai pronunțat. Și nici oameni cu mai mult avânt pentru schimbare și evoluție. Atitudinile astea sunt capcane care ne afundă în neputință și victimizare.
3. Ca să ne simțim mai bine
Am mai observat ceva la aplecarea asta a noastră. Sau la motivul pentru care alegem să discutam cu multă pasiune și, mai ales, indignare pe subiecte de genul: politică, religie, trenduri din zona de politically correct behavior etc.
Motivul este că ne face să ne simțim mai bine cu propria persoană. Indignarea asta când vorbim despre “x subiect” sau “y comportament” observat la alții ne ajută, mental, să ne delimitam de ceea ce ne scandalizează și, posibil, ofensează. Ne ajută să ne poziționăm, în propria percepție, în atitudinea de cavaleri ai dreptății.
Nu e neapărat un lucru foarte rău. Revenind la ce spuneam mai sus – își au rostul lor astfel de stări și mecanisme prin care ne delimitam de grupuri care nu se aliniază cu valorile noastre.
Partea neplăcută totuși în tot amalgamul ăsta de indignări vocale este riscul purtării unor ochelari de cal. Adică, riscăm să vedem mai degrabă partea noastră luminoasă în raport cu ceilalți, ignorând ignoranța din multe alte zone ale noastre. Indignarea, în multe cazuri, este direct proporțională cu ipocrizia. Pentru că cel confortabil cu toate neînzestrările și lipsurile care există în el(ea) este și cel care pică mai greu pradă unor atitudini de cavaleri nobili indignați de mocirla din jurul lor. Indivizii de genul sunt cei care pun osul la treabă și nu pierd mult timp cu stări de revoltă superioară pe care le simt față de restul. Ei acționează. Iau decizii și se pun în mișcare.
Cu cât petrecem mai mult timp stând indignați și revoltați de ceea ce vedem în jurul nostru, fără să începem să și întreprindem ceva util, cu atât mai mult ne adâncim în propria ignoranță, neputință și ipocrizie. Degeaba ne arătăm valorile opunându-ne unor chestiuni prin revoltă și indignare dacă ne oprim acolo. Dacă nu dăm curs acelor valori prin acțiuni și decizii.
Tu ce părere ai? Ai întâlnit astfel de comentatori de profesie recent?
Cum te-au făcut să te simți?
Creștem împreună,
Diana
