Salutare,
Diana aici.
De câteva zile mă aflu la Sulina, foarte aproape de locul în care Dunărea se unește cu Marea Neagră. Merită să vizitezi această zonă, întreaga Deltă a Dunării chiar. Vei întâlni locuri, vietăți și peisaje unice. Dar, să nu mă lungesc cu vorba.
Ce voiam să-ți spun. Îmi place mult Sulina, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat acest colț de țară dacă nu ar fi fost una dintre multele victime ale comunismului.
Ce a făcut atât de rău comunismul în țara noastră?
Uite câteva dintre lucrurile la care mă gândesc și pe care vreau să ți le prezint.
1. Promisiunea paradisului
În țara noastră, la fel ca și în celelalte țări europene, comunismul a fost instaurat de armata sovietică. Nu prin alegeri, ci prin forță brută. Nu a fost decizia noastră, ci o pedeapsă pentru locul pe care îl ocupăm pe hartă.
Așa cum se întâmplă și în prezent, au existat oameni care au profitat, care au exploatat noile împrejurări în beneficiul propriu. Au sprijinit regimul comunist sperând că vor fi recompensați. Și au fost, cei mai mulți dintre ei.
I-au marginalizat pe ceilalți, uneori chiar i-au lichidat, și, cocoțați pe cadavre, și-au pus în minte să ridice o lume nouă. Au promis marea cu sarea. Egalitate pentru toți și bunăstarea revărsată peste întreaga societate.
Noi, cei de astăzi, știm că pariul comunismului a fost unul pierzător. A promis să vină în ajutorul celor mulți și sărmani, dar a lăsat în urmă ruine, mentalități vlăguite, rezistente la schimbare și temătoare față de nou, obiceiuri răutăcioase și, poate cel mai important, o lipsă bolnăvicioasă de încredere. În oameni și în viitor.
2. Experimentul comunist
Comunismul s-a bazat pe multe mituri. Din păcate, unii chiar le-au crezut.
Șomajul nu exista pe vremea noastră, zic părinții/bunicii noștri, dar experiența la locul de muncă era în cel mai bun caz lipsită de sens. Multe dintre muncile prestate nu aduceau plus valoare. Practic, în multe dintre joburile comuniste oamenii pedalau în gol, urmând niște planuri care nu aveau nimic în comun cu realitatea. La final, raportările erau bune. De fapt, ne îmbătam cu apă rece, iar asta nu putea dura la nesfârșit.
Femeile erau egalele bărbaților, calitatea vieții era mai ridicată ca în prezent, zic aceleași rude ale noastre. Cu un program de muncă standard de 8 ore/zi, cu sâmbetele lucrătoare, la care se adaugă timpul zilnic petrecut la cozi (lapte, pâine, carne etc.), cu educarea copiilor, la care tații rareori participau, atunci când nu își înecau amarul în alcool, cu violența domestică, femeile erau departe de a avea o soartă bună.
Nu vom reuși să vopsim blocurile construite de Ceaușescu, darămite să construim altele, sună un alt refren pe gustul acelorași rude. Dincolo de faptul că o asemenea afirmație trece cu vederea deposedarea românilor de averea lor (terenuri, clădiri, animale etc.), ignoră urâțenia și lipsa de confort din apartamentele comuniste.
Lista neplăcerilor e mult mai lungă, nu o pot epuiza dintr-un foc.
3. Nostalgia vremurilor trecute
Da, în timpul comunismului s-a construit mult și da, mulți dintre noi încă populăm blocurile comuniste. Cantitativ nu stăm rău deloc, însă prețul cu care s-au mărit orașele e unul pe care îl plătim scump și în prezent. În Sulina, de unde îți scriu acum, și în orice alt colț urban al țării construcțiile comuniste urâțesc și depersonalizează zone altfel frumoase.
Cum ar fi arătat România dacă nu ar fi trecut prin acest experiment? Cum s-ar fi dezvoltat toate câte sunt sub soare în lipsa efortului de edificare a societății comuniste? Nu putem ști, dar ne putem imagina, dacă ne gândim doar la zonele din fiecare oraș care amintesc de o altă epocă.
Apropo de toate astea, cum îți explici nostalgia care îi încearcă pe cei care continuă să spună că înainte era mai bine?
Deși erau lipsiți de libertate (de gândire, de mișcare, de a trăi pur și simplu), de proprietate, de demnitate, de individualitate, de mediul exterior, de informații obiective și de multe altele, cei care au prins comunismul se gândesc adesea nostalgic la el.
Deși erau nevoiți să fie gri și să imite comportamentul celorlalți membri ai societății pentru a nu ieși în evidență, unii oameni tânjesc încă după vremurile apuse.
În lipsa libertății, unii s-au agățat doar de egalitate, chiar dacă de o egalitate în sclavie.
Pentru cei mai mulți, nostalgia după comunism e un amestec înșelător de dezamăgiri față de prezent, de intoxicare și de incapacitate de adaptare la vremurile pe care le trăim. Cei care au profitat de pe urma comunismului regretă privilegiile pierdute. Alții, mai visători, nu pot concepe prăpastia existentă între iluziile promise și realitatea aspră a cotidianului. Mai sunt și aceia care cred că e imposibil ca în trecut să se fi sacrificat în zadar pentru un proiect bolnav și, ca atare, îl reconstruiesc în memorie. De asemenea, îi mai avem și pe cei care nu au reușit să câștige nimic în anii care au urmat căderii comunismului, așa că preferă perioada în care și-au trăit cea mai mare parte a vieții.
Evident, sunt și cei care își regretă tinerețea. Comunism sau nu, ei erau tineri și plini de viață. Sunt încercați de o melancolie dulce atunci când își rememorează tinerețea. Dar și cei pentru care lumea actuală, cu toate schimbările ei accelerate, e un loc pe care nu reușesc să-l înțeleagă.
Indiferent de obiectul nostalgiei, rămân tot ai noștri. Au trecut printr-o perioadă traumatizantă, iar tranziția lor către lumea de astăzi e de-a dreptul dificilă. Nu să-i schimbăm e necesar, s-ar putea să forțăm uși puternic ferecate, ci să-i înțelegem și să le vorbim despre adevărul nostru. Cu tact, iubire și înțelegere.
Clădirile care au înghesuit și sufocat arhitectura anterioară comunismului sunt greu de schimbat, ne vor urmări mult de aici înainte, dar mentalitățile, nu. Ele pot fi schimbate.
Creștem împreună,
Diana
