Pe scurt: Diana continuă subiectul joacă, urmărind cum a fost ea împinsă tot mai mult la marginea vieții copiilor. La culegători-vânători, copiii se jucau oricât voiau, iar joaca și învățatul mergeau mână în mână: prin joacă învățau să confecționeze arcuri și sulițe, să vâneze și să recunoască fructele bune de cele otrăvitoare. Odată cu apariția orașelor, copiii au fost puși la munci istovitoare, a apărut ideea de autoritate (inclusiv corecția fizică), iar în Evul Mediu sistemele riguroase de învățământ, mai ales cele religioase, aproape au eliminat joaca. În ultimii 40-50 de ani (în România de prin anii 2000), cultura performanței și frica părinților că cei mici nu se vor descurca au declanșat un adevărat război împotriva joacei. Ideea Dianei: în goana după succes măsurat în salariu și C.V. riscăm să uităm să visăm, să îndrăznim, să explorăm și să ne jucăm.
Salutare,
Diana aici.
Pentru că mailul precedent despre joacă a prins foarte bine, m-am gândit să mai insist puțin pe acest subiect. Am făcut-o puțin nostalgică, căzută pe gânduri, dar și cu sentimentul că joaca poate fi cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în ultima vreme.
Îmi place joaca și în prezent și nu mă grăbesc niciodată să o îngrop într-un sertar. Nici acum și nici în viitor. Oamenii care nu uită să se joace sunt parcă mai senini și mai creativi.
Uite la ce m-am mai gândit.
1. Epoca de aur
În cea mai mare parte din trecutul nostru, copiii au fost lăsați să se joace oricât pofteau. În vechile așezări umane compuse din culegători-vânători, copii aveau timp berechet pentru joacă. Adulții își asumau faptul că nu îi pot dirija în cele mai mici aspecte pe cei mici, așa că îi lăsau să-și facă de cap. Fete și băieți, de vârste diferite, se jucau laolaltă.
Probabil că te întrebi: dacă se jucau mai tot timpul când și mai ales cum se pregăteau pentru viața de adult?
Joaca și învățatul se împleteau perfect în cazul lor. Prin joacă, cei mici învățau cum să confecționeze arcuri, săgeți și sulițe, cum să vâneze animalele sălbatice și ce fructe erau destinate consumului uman și care erau otrăvitoare.
Gândește-te doar că atunci când încep să meargă sau să vorbească, bebelușii nu dau teste și nu primesc note pentru acumulările lor. O fac singuri. De ce? Pentru că se grăbesc să descopere lumea.
Și copiii din trecutul îndepărtat, indiferent de vârstă, se grăbeau să descopere lumea. O făceau cel mai bine prin joacă.
2. Joaca în epoca civilizației
Mai târziu, simultan cu apariția marilor așezări umane (orașele), copiii erau nevoiți să desfășoare munci istovitoare și extrem de plictisitoare. Timpul efectiv pentru joacă s-a risipit aproape în totalitate. Adulții începuseră să creadă că dacă roșiile și cartofii trebuie cultivați, la fel trebuie să se procedeze și cu copiii.
Tot acum și-a făcut apariția și ideea de autoritate în tratamentul aplicabil copiilor. La nevoie, e chiar indicat să apelezi la câte o corecție fizică (a se citi bătaie) pentru a-i modela pe cei mici, nu care cumva să crească liberi, de capul lor.
Mai târziu, în perioada medievală, atunci când au apărut și primele sisteme riguroase de învățământ, majoritatea fiind profund religioase, timpul pentru joacă aproape că a dispărut cu totul. Biserica își dorea enoriași smeriși, statul voia supuși loiali, iar armata – soldați puternici și devotați. În asemenea condiții joaca devenea un inamic pentru o societate ce voia să reglementeze toate aspectele celor ce viețuiau în cadrul ei.
Nici atunci când în locul sistemului religios de învățământ a fost înlocuit cu un sistem public lucrurile nu s-au îmbunătățit în mod simțitor. Copiii trebuiau să învețe să scrie, să citească, să se organizeze cât mai bine și să fie capabili să ia decizii ca din poziția de adulți să fie capabili să se întrețină.
Și joaca?
3. Îndrăznim tot mai puțin
După ce în țările civilizate munca prestată a fost interzisă încă de la finalul anilor 1800, părinții le-au acordat mai mult spațiu pentru activitățile pe care și le doreau. Băteau străzile în lung și-n lat, descopereau și cunoșteau lucruri și experiențe noi. Totul avea să se schimbe în mod radical în urmă cu 40-50 de ani. Bine, în România totul a început să se schimbe de la începutul anilor 2000.
Școala a început să ne ocupe tot mai mult timp. Cultura performanței a creat o școală în sine. Părinții au început să se gândească obsesiv că cei mici nu se vor descurca prea bine în viață. De aici și până la declararea unui adevărat război împotriva a tot ce înseamnă joacă a mai fost doar un pas, iar părinții s-au grăbit să-l facă numaidecât.
În unele cazuri, copiii cu o înclinație prea mare pentru joacă au sfârșit prin a ajunge la psiholog sau la psihiatru. Numărul diagnosticelor de tulburări comportamentale a explodat. ADHD la orizont. Curios mi se pare în vacanțele de vară, când mare parte din timp e doar pentru ei, copiii nu manifestă aceleași simptome ca atunci când revin la școală.
În sfârșit. Nu vreau să mă fac înțeleasă greșit. Școlile de azi sunt infinit mai bune ca închisorile din trecut. Copiii au un curriculum mult mai divers și mai util decât în trecutul nu foarte îndepărtat. Pentru economia cunoașterii, epoca în care trăim, e nevoie de oameni instruiți și performanți.
Dar dacă totul se măsoară prin nivelul salariului și prin volumul C.V.-ului, ce timp mai avem la dispoziție pentru a ne juca? Pentru a a da curs curiozității și a descoperi?
În goana nebună în care căutăm cu orice preț succesul riscăm să rătăcim lucruri la fel de importante. Uităm să mai visăm, să îndrăznim și să explorăm.
Uităm să ne jucăm.
Creștem împreună,
Diana
Sursă: joaca.
Exersează pe peste 100.000 de grile cu explicații pe app.grile-rezidentiat.ro.
Întrebări frecvente
Cum se pregăteau pentru viața de adult copiii care se jucau aproape tot timpul?
În comunitățile de culegători-vânători joaca și învățatul se împleteau perfect. Prin joacă, copiii învățau cum să confecționeze arcuri, săgeți și sulițe, cum să vâneze animale sălbatice și ce fructe sunt bune de mâncat și care sunt otrăvitoare.
Când a început joaca să dispară din viața copiilor?
Odată cu apariția marilor așezări umane (orașele), când copiii au fost nevoiți să facă munci istovitoare și plictisitoare. În perioada medievală, cu primele sisteme riguroase de învățământ, majoritatea profund religioase, timpul pentru joacă aproape a dispărut cu totul.
Ce a împins joaca la margine în epoca modernă?
Cultura performanței. Școala a început să ocupe tot mai mult timp, iar părinții, temându-se obsesiv că cei mici nu se vor descurca în viață, au pornit un adevărat război împotriva joacei. În România schimbarea a început de la începutul anilor 2000.
Ce observație face Diana despre diagnosticele comportamentale și joacă?
Numărul diagnosticelor de tulburări comportamentale, precum ADHD, a explodat. Ea remarcă un lucru curios: în vacanțele de vară, când copiii au mare parte din timp pentru ei, nu manifestă aceleași simptome ca atunci când revin la școală.
Care e concluzia articolului despre joacă și succes?
Că școlile de azi sunt mult mai bune decât în trecut și că economia cunoașterii are nevoie de oameni instruiți. Dar dacă totul se măsoară prin salariu și prin volumul C.V.-ului, în goana după succes riscăm să uităm să visăm, să îndrăznim, să explorăm și să ne jucăm.
Ți-a fost util? Marchează-ne ca sursă preferată în Google
