🚀 Am lansat noul Grile-Rezidentiat.ro. Click aici și testează-l!

Kilimanjaro

Salutare,

Mihai sunt.

Pentru că a trecut suficient de mult timp de când nu am mai scris în #mailuldevineri, dă-mi voie să mă prezint din nou pentru cititorii și utilizatorii mai noi.

Sunt co-fondator al platformei și autorul primelor episoade din această serie de vineri.

Alex Ionicescu, autorul pe care îl cunoști deja foarte bine, lucrează de zor la un proiect interesant, așa că am preluat eu „slotul” rămas vacant în această săptămână.

Astăzi scriu despre câteva lecții de viață pe care le-am învățat escaladând muntele Kilimanjaro odată cu aniversarea mea de 30 de ani.


1. Recunoștință

În 2018 mă plimbam prin regiunea de est a Africii cu soția mea, proaspăt căsătoriți fiind. Atunci am văzut prima dată muntele Kilimanjaro, într-un safari din Tanzania. M-a cucerit instant și mi-am promis că îl voi urca, doar că circumstanțele m-au împiedicat între timp.

Am reușit să ajung pe cel mai înalt vârf al Africii cu fratele meu, pe data de 6 august 2021. A fost o zi specială pentru mine tocmai pentru că în ziua aceea am împlinit 30 de ani.

Iar prima lecție învățată în călătoria asta este cea a recunoștinței.

Tanzania este o țară destul de săracă, cei mai mulți oameni câștigând între 200 și 500 de dolari americani pe lună. Orașele de la baza muntelui, spre exemplu, sunt dominate de o populație care lucrează majoritar în turism, iar pandemia a afectat destul de mult traiul.

Dacă nu ai mai fost în Africa sub-sahariană până acum, șocul poate fi extrem. Nivelul de sărăcie este vizibil peste tot prin lipsa de asfalt în unele locuri, dezorganizare, vânzători ambulanți, cerșetori, gunoaie, scutere, lipsa tehnologiei și chiar a electricității sau apei potabile în anumite zone.

Ce vreau să subliniez, de fapt?

Nu doar ca tanzanian, dar ca aproape orice alt african, este extrem de greu să emigrezi. Condițiile de acolo nu sunt cele mai prielnice, lipsa de locuri de muncă se simte, precum și influențele corupției.

Pe munte, asta mă ducea constant cu gândul la recunoștință.

România este o țară excepțională. Avem unul dintre cele mai puternice pașapoarte din lume, suntem cetățeni UE, ceea ce ne plasează pe un loc incredibil de special și avem o economie „high-income” în plină dezvoltare.

Nu am să mă concentrez pe părțile negative. O face mass-media, o face politica și o facem aproape toți – știu că România nu e perfectă. Însă subliniez din nou. Întorcându-mă în Africa pentru 10 zile mi-am dat seama din nou cât de recunoscător ar trebui să fiu pentru România, cu ale sale incredibile oportunități.

Am spus-o de multe ori, nu contează dacă te naști cu nimic.

Ca adult, este responsabilitatea ta să te educi, să înveți, să muncești și să te dezvolți (pe toate planurile, nu doar material). Restul sunt scuze. Iar recunoștința este probabil cea mai pură manieră de a gusta plăcerea vieții. Pentru că de acolo pleacă totul, de la a fi capabil să arăți recunoștință pentru ceea ce ai, chiar dacă nu ai mare lucru, doar aerul pe care îl respiri și doar, spre exemplu, o cetățenie.

S-ar putea să ai deja mai mult decât alții nu vor avea niciodată.

Așa că…

Bucură-te de asta.


2. Limite

Am primit multe mesaje de la prieteni, familie și cunoștințe după ce am urcat în vârf. Kilimanjaro este unul dintre cele 7 Summits, adică unul dintre cel mai înalți munți din lume pe lista cu fiecare continent în parte.

Realitatea este că am făcut lucruri mai dificile. Deși expediția a durat 5 zile, în loc de 6, pentru că ne-am mișcat mai repede, doar ultima zi a fost grea. Au fost 12 ore de efort constant pentru a ajunge în vârf, la aproape 6000 metri altitudine, apoi pentru a coborî.

Concluzia?

Pentru mine nu a fost atât de greu. Nici măcar nu am depus un efort suplimentar pentru a mă antrena. M-am antrenat așa cum o fac de obicei când nu mă pregătesc pentru un maraton sau triatlon – pentru „mentenanță”. Știam că aclimatizarea și altitudinea erau problemele reale, nu urcarea în sine.

Unde vreau să ajung cu asta?

Nu o scriu ca să mă laud. O scriu pentru că este un concept care face parte din filosofia mea de viață și îmi place să fiu sincer. Am participat la curse de anduranță mult mai dificile și depășisem deja foarte multe limite, praguri psihologice și fizice. Așadar, a fost fantastic să urc pe Kilimanjaro și să fie o plăcere, nu un chin.

Condiția mea fizică mi-a permis să mă bucur de ghețarii din vârf, de senzația de a fi deasupra norilor la răsărit, pe acoperișul Africii. Și mi-a permis să introspectez și să reflectez asupra propriei existențe. Mă bucur enorm pentru asta, pentru faptul că mi-am putut îndrepta atenția spre a fi prezent acolo, nu spre inconfortul și durerea care vin la pachet cu urcarea.

Morala de aici este următoarea.

Fă lucruri. Sparge limite și bariere, atât fizice, cât și mintale. Împinge granițele a ceea ce ești și devino ceva mai mult. Scapă de prejudecăți, încearcă să faci cât mai multe lucruri.

Fii un om cu experiență de viață și nu te mai teme atât de mult de ceea ce e nou. Nu te mai teme de eșec și inconfort.

Pentru că viața e prea frumoasă să o trăiești cu frâna de mână pusă.

Iar ceea ce pare dificil astăzi s-ar putea să-ți pară ușor mâine.

Totul în jurul tău e percepție.

Totul. 

Iar asta înseamnă că limitele sunt imaginare, gata să fie doborâte.


3. Responsabilitate morală

Dincolo de medicină, eu am o pasiune imensă pentru educație. Cred cu tărie că singurul element care poate transforma de unul singur societatea la un nivel fundamental este educația.

De ce? Pentru că ea ajută la dezvoltarea unor busole morale pentru a reduce nivelul de violență, comportamente de apărare (răutate) și corupție. Ea poate crește calitatea vieții tuturor, nu doar prin creșterea competitivității în inovație, ci și prin creșterea mediei în rândul oamenilor. Media este cea care contează.

Apoi cred cu tărie că fiecare dintre noi avem responsabilitatea de a ne educa pe noi înșine, de a acumula experiențe și de a ne dezvolta. În același timp, cred cu franchețe că avem și responsabilitatea de a da înapoi din ceea ce obținem sau devenim. Avem datoria morală de a împărtăși din cunoștințele noastre atunci când devenim buni în anumite domenii, fie că vorbim de medicină sau doar despre sfaturi generale despre viață.

Învățăm de la oamenii din jurul nostru, ne lăsăm transformați de mediile în care trăim și transformăm, la rândul nostru, fără să realizăm asta.

Este un proces inevitabil, așa că nu strică să ne concentrăm atenția asupra lui.


Creștem împreună,
Mihai