Mai 1939, cu câteva luni înainte de izbucnirea celui de al II-lea Război Mondial. Mai bine de 900 de refugiați evrei se îndreaptă către Cuba la bordul navei SS St. Louis.
Evenimentele din Noiembrie 1938 au fost pretextul perfect pentru justificarea și amplificarea persecuției. Naziștii găsiseră un țap ispășitor pentru toate – de la înfrângerea catastrofală din Primul Război Mondial, până la hiper-inflația din anii ’20 (vezi „bancnota de 5 miliarde de mărci”).
Însă naziștii n-au fost singuri. Mare parte din populația germană a contribuit la persecuție („Noaptea sticlei sparte”) – fie din cauza îndoctrinării, fie pentru că demisia forțată a evreilor din toate domeniile le deschidea noi oportunități în carieră.
Mai mult, statele democrate refuzând să accepte în număr așa mare refugiați evrei, au ales să ignore sau să minimizeze problema antisemitismului în Germania.
Când SS St. Louis a ajuns la Havana pe 27 Mai 1939, refugiaților li s-a interzis debarcarea. Cauzele:
- manifestațiile ce avuseseră loc cu 2 săptămâni înainte care îi acuzau pe evrei de comunism (ironic, nu?);
- sutele de mii de cubanezi speriați că imigranții le vor lua locurile de muncă;
- faptul că vizele fuseseră eliberate ilegal de un favorizat al sistemului corupt cubanez, care făcuse de pe urma acestor falsuri, în bani actuali, între 10 și 20 de milioane de dolari.
Din disperare, mai mulți pasageri au încercat să se sinucidă, aruncându-se în apă de la peste 10 metri, de pe puntea vasului.
Președintele de atunci al Cubei a fost contactat de reprezentantul unei asociații pentru protecția drepturilor omului, pentru a soluționa criza. Ca să accepte refugiații, acesta a cerut suma de 453.000$ (astăzi – peste 8 milioane de dolari). Când i s-a făcut o contraofertă rezonabilă, a întrerupt brusc negocierile.
Povestea a fost acoperită de către mass-media, și deși opinia publică era compătimitoare față de cei 900, acțiunile concrete de susținere au fost practic inexistente.
Chiar Roosevelt putea semna un decret prezidențial pentru primirea refugiaților, însă alegerile de la sfârșitul anului și poziția anti-imigrație a 83% dintre americani l-a împiedicat s-o facă.
Căpitanul vasului, Gustav Schröder, un german nativ decorat post-mortem pentru faptele sale, a continuat de-a lungul țărmului american, vrând să-i debarce ilegal pe cei 900 de refugiați. Din nefericire, paza de coastă, la ordinul secretarului de stat, a escortat vasul pentru a nu-i permite acest lucru.
Un grup de academicieni și clerici canadieni au încercat să-l înduplece pe președintele Canadei să-i accepte pe pasegerii nedoriți, dar directorul de la imigrări s-a împotrivit.
Căpitanul Schröder, ca să nu se întoarcă în Germania, plănuia să naufragieze corabia pe coasta Regatului Unit, forțând statul englez să-i accepte pe pasageri ca refugiați.
Într-un final, în urma negocierilor internaționale, Marea Britanie, Franța, Belgia și Olanda au decis să accepte fiecare aproximativ un sfert din refugiați.
Într-o turnură dramatică, dintre cei ajunși în Europa continentală, aproape jumate au sfârșit în lagărele de concentrare de pe teritoriul celor 3 state, după cucerirea acestora de către armata germană.
Povestea celor 900 se încheie brusc aici… Se spune că istoria e scrisă de învingători. Dar în războaie nu există învingători, ci doar pierzători.
Iar asta nici măcar nu e o lecție despre istorie – ci una despre responsabilitate.
Cine e responsabil pentru moartea a 250 de oameni? Cetățenii germani care nu s-au împotrivit nazismului? Politicienii corupți sau interesați mai degrabă de a câștiga alegerile? Presa internațională și cetățenii străini care au ales să minimizeze problema antisemitismului în Germania?
Greu de spus. Pentru că, în gândirea colectivă, responsabilitatea se împarte la numărul de oameni care ar putea face ceva.
În 1964, Kitty Genovese era ucisă într-un cartier de blocuri din New York. Atacul a durat aproape jumătate de oră, timp în care criminalul a înjunghiat victima, a fugit și s-a întors după 10 minute pentru a-și finaliza fapta.
Jumătate de oră în care cei 38 de martori la întreaga scenă nu au făcut nimic – nici măcar nu au sunat la poliție. Pentru că fiecare din ei se aștepta ca ceilalți 37 să o facă.
Și ar mai fi ceva… Problema cu masele de oameni e că prețul integrării e conformarea la mulțime. E mai ușor să taci decât să ridici vocea, și e mai ușor să te convingi că nu poți schimba nimic, decât să încerci și să eșuezi.
Poate chiar nu poți schimba mare lucru. Dar dacă nu încerci, o să poți trăi cu conștiința?
Teo,
Grile-Rezidentiat.ro
