Mihai aici.
Coincidența este că programez #mailuldevineri din săptămâna aceasta să se trimită fix când voi ajunge eu în Santiago de Compostela. Spuneam acum două-trei săptămâni (caută în inbox dacă nu ai citit) că pe 20 august am plecat, pe jos, să traversez Spania pe celebrul traseu francez, străbătut de pelerini de peste 1000 ani.
Nu fac traseul din motive religioase, ci din curiozitate. Pentru experiența în sine. Iar #mailuldevineri de săptămâna aceasta este despre cele mai importante 3 lucruri pe care le-am luat din călătoria mea de o lună în Spania.
1. Singurul mod de a „cuceri” un obiectiv mare este să îl spargi în bucăți mici
Am plecat în Spania oarecum pe fugă. Nici eu și nici soția mea nu ne mai antrenasem serios de când se instalase carantina, și eram foarte curios cum va reacționa corpul meu la a merge pe jos zilnic, timp de o lună, între 19 și 30 kilometri pe zi. Un total de aproximativ 700 kilometri.
Deși am alergat în jur de 30-40 maratoane și ultra-maratoane în ultimii 7 ani, distanța e enormă și, la început, gândul că am de parcurs o distanță așa mare părea copleșitor. Nu neapărat prin prisma efortului fizic — după prima săptămână deja nu mai simți oboseala la fel, corpul se adaptează relativ repede — ci mai degrabă prin prisma logisticii.
Secretul de a cuceri acest colos a fost să împărțim traseul pe etape.
„Obiectivul mare” s-a transformat în „mai multe obiective mici”.
La început erau zile în care mai cădeam în capcana de a mă gândi la distanța care mai rămânea, însă am continuat să ignor gândul și să mă concentrez pe ziua respectivă.
Lecția de aici e următoarea — obiectivele mari sunt un miraj. Iar când amâni să începi lucrul pentru a le cuceri, furi din timpul tău. Pentru că timpul oricum trece, iar cu când amâni, de fapt amâni momentul când te vei bucura de realizare.
Creează mini-obiective care pot fi cucerite zilnic. Ăsta e secretul.
2. Humbleness
Nu îmi place cum sună cuvântul în română: „umilitate” — mai ales pentru că la noi are o conotație negativă, de slăbiciune.
În realitate, este vorba despre faptul că a-ți accepta slăbiciunea și a integra-o în personalitatea ta te va ajuta. Te face mai puternic. E un paradox.
De ce spun asta?
Nu am mai mers cu un vehicul (de orice fel) de 30 zile, de când am început traseul. Parcurgând Spania pe jos mi-am readus aminte cât de mici suntem pe planeta asta.
Cât de mici suntem oriunde.
Ne-am construit ziduri, clădiri înalte, mașini, asfalt, tehnologie – pentru că suntem mici, slabi și insesizabili. Mai ales când suntem singuri.
Forța umanității constă în cooperare și elementul numit social. Doar împreună am reușit să facem toate astea, să cucerim lumea și să dominăm întregul regn animal.
Și e extraordinar ceea ce am realizat!
Însă mergând pe jos, pe drumuri de țară, prin câteva orașe, prin nămol, prin nisip, pe iarbă, trecând pe lângă ferme cu multe animale și mirosurile aferente, mi-am dat seama că trecuseră ani de zile de când nu mai simțisem mirosul adevărat „de țară”.
Trecuse mult timp de când stătusem în natură atât de mult timp.
Mergând pe jos, am fost surprins să mă uit pe Google Maps acum câteva zile și să văd că traseul care mie îmi luase până atunci 23 zile îl puteam parcurge în 6 ore cu mașina.
Da. Atât de mici și de „înceți” suntem.
Lecția de aici este despre a ne contempla propria mortalitate. De a lua o pauză, din când în când, de la stimularea constantă pe care ne-o oferă internetul, de a lua o pauză de la tehnologie și de a merge în natură.
Pentru că, încet-încet, tehnologia, banii și ceea ce creăm nu conțin un dram de umanitate. Iar împlinirea o găsim, paradoxal, în lucrurile simple pe care le evităm pentru că sunt prea simple.
În definitiv, natura ne arată cât suntem de mici.
Ne facem să fim mai recunoscători că trăim în cea mai bună epocă a umanității.
3. Pauzele îți oferă claritate
Nu pot spune că am avut o lună completă de pauză, pentru că aș minți. Am laptopul cu mine și am folosit Zoom aproape în fiecare zi.
Însă diminețile au fost momentele mele de „pauză forțată”. Când ai de mers 25 kilometri până la următoarea destinație, mergi înainte și gata. Nu ai de ales. Nu poți face altceva.
Lecția de aici e următoarea — să te pui în situația în care îți iei pauză forțat, pentru că atunci ai timp de introspecție, ai timp să citești (asculți) cărțile alea pe care le tot amâni, ai timp să te bucuri de natură (în cazul meu), ai timp să faci ceea ce nu ai făcut pentru că erai prea ocupat.
De multe ori, atunci când căutam claritate în ceea ce făceam, mergeam într-o direcție greșită. Mă zbăteam. Munceam mai mult. Mă chinuiam.
În realitate, trebuie să pui pauză și să fii observator. În loc să vezi situația de la persoana I, să o vezi de la persoana a III-a. Ca într-un joc video — atunci când ești personajul, nu ai perspectiva de ansamblu. Când ești jucătorul, poți vedea mai departe.
Partea asta nu e o altă lecție, ci doar o completare pe care simt că trebuie să o fac pe marginea punctului 3.
Avem 12 ani de educație formală, 18 în cazul nostru, al medicilor. Sunt aproape două decenii în care trebuie să faci ce ți se spune, în care urmezi drumul fără să pui întrebări.
„Așa se face” sau „Așa fac toți” sau „Așa trebuie”
Când eram student Erasmus în Turcia, în 2015, am zburat în Israel cu colegul meu de cameră, tot român și el. Din dorința de a călători cât mai mult, am ales să stăm în Tel Aviv cu Couchsuring, o platformă unde poți găzi oameni disponibili să te găzduiască — gratis.
Am mai folosit platforma și ulterior, de câteva ori, inclusiv în SUA — cam până în 2017. E fascinantă prin prisma poveștilor pe care le întâlnești la oamenii unde stai.
Într-una din cele două seri petrecute la un tip de vârsta noastră (aveam aproape 24 de ani atunci) am ieșit cu el și cu încă un prieten în oraș. Ne-au povestit amândoi cum au plecat în lume — unul în Japonia și altul în Canada — după ce au terminat liceul și înainte să înceapă facultatea. E în cultura lor — cei mai mulți se angajează jumătate de an, strâng bani și își aleg un loc din bucket list. După ce mai capătă experiență de viață și își gândesc bine drumul, merg la facultate.
Mi se pare incredibilă diferența de mentalitate. Puterea de a pune pauză, de a cântări bine decizia și de a înțelege că fiecare om are drumul său.
Mica poveste o las deschisă, fără o concluzie. Îți las o temă de gândire.
Asta a fost.
Mihai, Grile-Rezidentiat.ro
