Salutare,
Diana aici.
Vezi și tu câtă divizare există în societate. Câte păreri și câte extreme se nasc, de multe ori, din ignoranță.
Așa că aș vrea să continui cu ceea ce simt că nu prețuim îndeajuns de mult: logica. Mai exact, vreau să continui să scot în evidență alte câteva fracturi de logică pe care sigur le-ai observat cu ușurință până acum.
1. Falsul compromis sau middle ground
De câte ori nu ai auzit într-o discuție în care nu se ajunge la un consens sau o finalitate: „eh, adevărul e undeva pe la mijloc – suntem noi prea mici să pricepem”. Și brusc, dezbaterea se oprește și toată lumea pare să cadă la un acord. Nici ca tine, nici ca mine – pe undeva pe la mijloc. Dincolo de faptul că rareori adevărul se află la mijloc, între două sau mai multe părți care și-l dispută, replica aceasta e prea comodă și e și de-a dreptul sforăitoare.
Când aflăm despre cearta a doi cunoscuți ne pomenim că cineva spune că adevărul e cu siguranță la mijloc. Când două state sunt pe punctul de război spunem neîntrebați că sigur sunt interese majore și că adevărul e undeva la mijloc. De fapt, rareori adevărul e la mijloc. Adevărul e de cele mai multe ori precum apa rece pentru dinții stricați – dureros, iar asta îl face să fie mai degrabă într-o parte (câtă vreme partea respectivă este onestă, echilibrată și sinceră).
În fond, când discuțiile și dezbaterile nu pornesc având ca scop schimbul de informații, îmbogățirea perspectivei, aflarea unui adevăr, ci impunerea propriei viziuni, dezbaterea a eșuat din fașă. Când o persoană își leagă propria identitate de argumentele, ideile și opiniile cu care vine la o masă a dezbaterii, miza nu mai este lărgirea ariei de cunoaștere, ci biruirea celuilalt. Iar atunci, riscul fracturilor de logică crește.
Și de multe ori, observ cum din dorința de a aplana un posibil conflict apărut din diferențele existente, oamenii apelează la „middle ground”. Nu m-am impus eu, nu reușești nici tu, hai c-o dăm la pace ca să stingem din umilința resimțită. „Adevărul e undeva la mijloc” – de parcă expresia asta ar spune ceva cu adevărat.
Adevărul și logica sunt impersonale. Nu țin cont de încărcătura emoțională a celui ce livrează informația. Iar în cazul dezbaterilor și al discuțiilor este de dorit fie să urmăm acel fir logic, fie să încheiem discuția nobil admițând că nu suntem în poziția de a trâmbița adevărul. Dar în niciun caz nu trebuie să cădem în capcana de a rotunji totul și de a îmbrăca informațiile într-o haină mai confortabilă doar pentru a nu ne răni propriul orgoliu și pe al celuilalt.
2. Transferul sarcinii de a oferi dovezi
Cât de epuizant este să te nimerești în discuții în care, deși ai dreptate și faci apel la un milion de argumente și de fapte verificabile, celălalt (ceilalți), aflat în pană de idei, simțind cum i se trage preșul de sub picioare, să-ți solicite tot ție să oferi dovezi suplimentare (aproape obsesiv) pentru cele afirmate?
Mă mai regăsesc în filmul ăsta câteodată sau observ cum li se întâmplă altora. Se transferă sarcina (normală de obicei) de a oferi dovezi pentru lucruri afirmate (chiar dacă acelea au mai fost oferite deja), în vreme ce celălalt, fiind la adăpost, așteaptă să vadă o fisură. Și asta neoferind dovezi, la rândul lui, în sprijinul celor susținute.
Sau mai e situația în care simplul fapt că nu am suficiente dovezi în favoarea lucrurilor pe care le susțin e perceput drept o dovadă suplimentară pentru lucrurile susținute de celălalt. Fără ca respectiva persoană să depună efortul de a oferi vreo dovadă în sprijinul ideilor aduse la masă. Și aceasta este o tot o eroare logică – transferul sarcinii de a oferi dovezi. Doar pentru a abate atenția de la lipsa logică și solidă a argumentelor sau dovezilor.
Știu, dacă gândești la rece asemenea momente ajungi la o concluzie simplă… sunt un nonsens. Cum de tot cel care nu face decât să-și clădească ideile pe argumente raționale este cel chemat să aducă o dovadă în plus, iar celălalt îl așteaptă cu respirația întretăiată la cotitură? Ce-și spune? Dacă tot nu pot câștiga disputa și nu sub capabil să accept superioritatea celuilalt argument, măcar să-i distrug celuilalt fundația.
3. Whataboutism-ul
În spațiul public, în online sau în offline, o altă tehnică pe gustul celor care vor să abată atenția de la subiectul aflat în discuție este whataboutism-ul. Conceptul e relativ simplu (dar ce zici despre?), iar cei care îl folosesc reușesc de minune să arunce o fumigenă înșelătoare și să schimbe imediat centrul de greutate al discuției. Imaginează-ți o polemică decentă, bazată pe argumente raționale și invocarea de fapte. Când magicianul „whataboutism-ului” se simte strâns cu ușa, în loc să-și recunoască lipsa de cunoaștere sau victoria interlocutorului, îți aruncă un simplu „dar ce zici despre ceilalți/tine ș.a.m.d. E moartea pasiunii conversaționale. Discuția ia pauză, manipularea își face intrarea în scenă.
Ceea ce mi se pare cu adevărat interesat e felul în care a ajuns la noi acest concept. A fost folosit pe scară largă începând cu finalul anilor 1970 ai secolului trecut. Sovieticii îl foloseau în cadrul propagandei împotriva Occidentului, a Americii în mod deosebit. Când occidentalii le reproșau sovieticilor că în URSS nu sunt respectate drepturile omului și că întreaga societate este asuprită, sovieticii întorceau acuzele, ba chiar le aruncau occidentalilor vina de a fi colonizat întreaga planetă, excesele rasiste ș.a.m.d.
Practic, un subiect nu putea fi niciodată discutat și tranșat în mod rațional. Se ajungea la ceea ce românii numesc „ba pe-a m*-tii” sau, dacă vrei, „și tu ești la fel, poate chiar puțin mai rău”.
Whataboutism-ul nu și-a încheiat cariera. Dimpotrivă. E din de în ce mai prezent. Pentru unii e cea mai eficientă modalitate de a ieși din încercuire. Pentru noi, cei care știm cum se manifestă, e doar o altă înșelăciune, o altă eroare logică.
Știind când ceilalți blufează sau ne manipulează în mod conștient reușim nu doar să respectăm adevărul, ci și să ne preocupăm de ceea ce înseamnă igiena informațională.
O să-ți scriu despre aceasta în #mailuldevineri viitor!
Creștem împreună,
Diana
