Salutare,
Sunt Alex!
„Clientul are întotdeauna dreptate”.
„Alegătorii știu cel mai bine care sunt interesele lor”.
„Elevii trebuie învățați să gândească singuri”.
Cunoaștem aceste refrenuri – țin de lumea modernă în care trăim.
Dar oare avem întotdeauna dreptate? Știm mereu care sunt interesele noastre și suntem pregătiți pentru efortul chinuitor de a gândi singuri?
Poate că suntem pregătiți să ne cunoaștem și acceptăm propriile limite. Poate că suntem capabili și să explicăm de ce e mai bine așa și nu altfel. Poate că ne închipuim că gândim liber și că nu urmăm turma.
Dar dacă nu e așa?
1. Iluzia profunzimii explicative
În trecutul foarte îndepărtat, primii oamenii știau să-și confecționeze hainele pe care le purtau, să aprindă și să întrețină un foc, să vâneze și să se protejeze de pericole. Nu controlau mediul în care locuiau în prea mare măsură, dar cunoșteau câteva proceduri standard de supraviețuire.
În zilele noastre trăim cu impresia că știm mult mai multe lucruri. Că știm și înțelegem în profunzime cum funcționează lumea. De fapt, ne amăgim constant. Nu știm neapărat mai multe. Sau, dacă totuși cunoaștem anumite lucruri și mecanisme, o facem la un nivel extrem de superficial.
Într-un articol publicat în 2002, psihologii Leonid Rozenblit și Frank Keilau ajuns la o concluzie interesantă. Mai mulți participanți la testele studiului au fost invitați evalueze cât de bine cred că înțeleg modul în care funcționează o mașină de cusut, o arbaletă sau un telefon mobil.Apoi li s-a cerut să explice în detaliu cum funcționează aceleași obiecte.
Curând, s-a dovedit că între părerea inițială, care era favorabilă, și capacitatea efectivă de a explica modalitatea de funcționare era o prăpastie imposibil de trecut. Oamenii erau incapabili să explice algoritmul de funcționare al obiectelor pe care inițial susțineau că le înțeleg.
Fenomenul a primit un nume: iluzia profunzimii explicative (the illusion of explanatory depth – IOED).
Oamenii au impresia că înțeleg lumea și obiectele în profunzime și într-o mai mare diversitate de detalii decât o fac în mod real.
2. Gândirea de grup
Gândim doar rareori singuri. Gândim mai degrabă în grupuri. Așa cum e nevoie de o familie pentru a crește un copil, tot așa avem nevoie de un grup pentru a crea un dispozitiv (smart sau nu), pentru a aplana un conflict sau pentru a învinge o pandemie.
Nicio persoană nu știe tot ce presupune construirea unui zgârie-nori, a unei centrale nucleare sau a unei rachete. Capacitatea oamenilor de a gândi împreună, în colective mari, îi avantajează în raport cu orice altă viețuitoare de pe planetă.
Lumea devine tot mai complexă, pentru că schimbarea este singura constantă a evoluției noastre. Cele mai multe dintre opiniile și deciziile pe care le luăm sunt influențate de gândirea de grup. Luptăm cu pasiune pentru opiniile și convingerile noastre datorită atașamentului față de grup – fie el politic, profesional, religios, ș.a.m.d.
E naiv să crezi că dacă le oferi oamenilor informații mai bune și într-un flux mai mare vor alege să gândească singuri. Cei mai mulți nu sunt atenți la fapte sau la studiile și analizele realizate de specialiști. Trec cu vederea lucruri evidente și probe relevante. O fac cu seninătate și încrâncenare în același timp.
Mai mult, dacă-i vei asalta cu informații, riști să-i aduci într-un punct sensibil: să-și recunoască propria incompetență. Și, știi prea bine, oamenii nu acceptă o asemenea etichetă.
3. Iluzia cunoașterii
Majoritatea acțiunilor noastre au la bază diverse reacții emoționale și tipare care și-au dovedit eficacitatea în trecut, și nu analiza rece și rațională. Ulterior, gândurile noastre și deciziile pe care le luăm sunt modelate de deciziile și de gusturile celor din jurul nostru.
Ceilalți sunt esențiali pentru noi, pentru că ne bazăm pe priceperea altora pentru multe dintre nevoile noastre. Apelăm la ei și la mediul înconjurător pentru stocarea cunoștințelor noastre.
Avem senzația că știm multe, fără să fim mai mereu sinceri cu noi și să realizăm că știm relativ puține lucruri. Ne referim la cunoștințele altora ca și când ar fi ale noastre. Ne îmbătăm cu apă rece și asta ne aduce un fals sentiment de mulțumire.
Ne confruntăm cu iluzia cunoașterii!
Este subiectul fascinant al cărții scrise de Steven Sloman și Philip Fernbach – Iluzia cunoașterii. De ce nu gândim niciodată singuri.
Deși poate părea ironic, iluzia cunoașterii are și un avantaj. Ne dă voie să trecem prin viață fără să fim nevoiți să facem efortul (imposibil) de a înțelege tot ce se întâmplă în jurul nostru.
Până la urmă, e firesc să fie așa. În grade diferite, fiecare dintre noi se confruntă cu ignoranța. Inteligența este cel mai adesea specifică „stupului”, fiind adunată de și în mințile mai multor indivizi.
Alegem să închidem ochii la dimensiunea ignoranței noastre. În timp ceaccesul la informații de tot felul ne face să credem că suntem bine informați, rămânem orbi la nepriceperea noastră. Chiar și atunci când devenim conștienți de ea, o îndepărtăm rapid, ca pe o măsea stricată. Ne izolăm în bula noastră. Ne înconjurăm de opinii asemănătoare și de știri care ne confirmă convingerile. Ne convingem că avem dreptate și respingem eventualele puncte de vedere diferite. Ne simțim înțeleși și în siguranță.
Opusul iluziei cunoașterii nu este cunoașterea simplă, autentică, ci blestemul cunoașterii. Apare atunci când știm ceva despre un lucru și ne este imposibil să realizăm că e foarte posibil ca altcineva să nu știe acel ceva. Avem pretenția ca ceilalți să știe și să înțeleagă cel puțin la fel de bine ca noi acel lucru. Practica de zi cu zi ne arată cât de frecvent e acest „blestem”.
În sfârșit… nu e un secret: nimeni nu este imun la gândirea de grup și nici la iluzia cunoașterii.
Tocmai de aceea, data viitoare când vei fi pus în situația de a prelua pe nemestecate o informație, ce vei alege?
- Să o înțelegi și să o digeri bine, înainte de a o răspândi și altora?
- Sau să cedezi tentației de a deveni imediat cel mai înflăcărat apărător al ei?
Poate că nu e mare lucru, dar în mod sigur doar de tine depinde dacă dai sau nu o șansă cunoașterii profunde.
Creștem împreună,
Alex
