Reacția de îngheț

Salutare,
Diana aici.


Strategia pozitivă este eficientă în a-i face pe oameni să acționeze. Reacția noastră, a tuturor, e chiar intuitivă. Avem mult mai multe șanse să acționăm când anticipăm că ceva bun ni se va întâmpla decât atunci când ne așteptăm la ce e mai rău.

Posibilitatea unui câștig imediat e foarte ispititoare. Declanșează în creierele noastre o serie de reacții biologice care ne fac predispuși să acționăm. Să ne dorim să acționăm cât mai repede.

Până aici, toate bune.

Dar cum crezi că trebuie să procedăm pentru a-i determina pe ceilalți să ezite să acționeze?


1.Stai

Încearcă să-ți aduci aminte de atmosfera din clasele primare. Poate îți apare în minte imaginea cu elevul, poate ești chiar tu, care încearcă din răsputeri să stea liniștit, cu mâinile la spate, în încercarea de a evita să fie pedepsit de învățătoare. În tentativa lui de a evita o neplăcere, elevul din amintirea noastră alege să nu acționeze. Să stea liniștit și astfel să obțină simpla recompensă de a nu fi pedepsit, dacă așa ceva poate fi considerat o recompensă.

În sfârșit, ideea e simplă. Când avem în față posibilitatea unei pierderi/dureri/neplăceri în creierele noastre se declanșează un răspuns de tipul stai. Spiritul de acțiune ne este inhibat și, încremeniți, încercăm să găsim o ieșire din impas fără să suferim vreo pierdere.

Atunci când obiectivul tău este să-i determini pe ceilalți să nu facă ceva sau cel puțin să-i întârzii să ia taurul de coarne avertismentele și prezentarea consecințelor negative au toate șansele să fie mai eficiente decât recompensele.


2. Reacția de îngheț

Amenințările imediate ne pot face să înghețăm cu totul. Dacă mai vin și de nicăieri, complet random, ne încremenesc, ne paralizează cu atât mai mult. E ca atunci când o căprioară este surprinsă în lumina farurilor de la mașină. Știi care e reacția ei instinctivă? Rămâne nemișcată, încremenește și, preț de câteva clipe, e incapabilă să reacționeze. Așa procedează și oamenii. Ca să înțelegi mai bine, să vezi ce episod am trăit săptămâna trecută.

Eram în Florența (Italia) și, spre rușinea mea, nu m-am asigurat corespunzător înainte de a traversa una dintre minunatele și aglomeratele străzi ale orașului. Eram în vacanță și, evident, îndrăgostită de ceea ce se desfășura în fața mea. Chiar și așa, neglijența din mijlocul străzii mă putea costa mult. Nu pot să-mi găsesc scuze.

Revenind la povestea noastră, în timp ce traversam, distrată și cu gândul la următorul obiectiv de vizitat, am observat un scuter îndreptându-se cu o viteză mare spre mine. Eram la jumătatea drumului și, în sunetele de claxon și în zumzetul străzii, frica a preluat controlul. M-am blocat. Am înghețat instantaneu, chiar acolo în mijlocul drumului. Abia după ce mi-am recăpătat simțurile am reușit să trec rapid pe celălalt trotuar. Am trecut cu bine de această experiență, sunt nevătămată și promit să fiu mai atentă. În orice caz, am rămas surprinsă de reacția mea. Înghețasem la propriu.


3. Luptă sau fugi

Ca să înțelegem importanța reacției de îngheț e important să ne întoarcem în trecutul nostru îndepărtat. În urmă cu foarte mult timp, la începuturile umanității, principalul nostru obiectiv era să scăpăm de prădători.

În lupta cu un leu, un tigru sau cu un urs, ne-am folosit întotdeauna de trei strategii:

  • să fugim cât ne țin picioarele;
  • să luptăm cu toate forțele;
  • să rămânem nemișcați.

Dacă primele două soluții sunt cât se poate de intuitive, cea de-a treia ne poate da bătăi de cap. De ce am alege să rămânem nemișcați în fața pericolului? Din dorința de a rămâne nedetectați și, astfel, posibil nevătămați. La fel ca multe alte animale, oamenii sunt foarte buni la detectarea mișcării, chiar și cu colțul ochiului, așa că a rămâne nemișcați când viața ne este amenințată chiar poate să fie o opțiune bună.

În cele mai multe cazuri e doar un mit că dacă te prefaci mort în contact cu ursul ai șanse mari să scapi cu viață. Dacă e cu adevărat înfometat, ursul mănâncă nediscriminatoriu. Și ființe vii, și cadavre. Chiar și așa, în situații cu adevărat grave, să te prefaci mort, să nu scoți un sunet poate ajuta.

Din păcate (sau din fericire) reacțiile pe care le aveau strămoșii noștri în fața pericolului ne urmăresc și pe noi cei de azi. Indiferent de factorul care ne provoacă starea de anxietate răspundem invariabil cu una sau două dintre strategiile de mai sus. Stresul îmbracă diferite forme și ne alimentează numeroase frici. Poate fi însă ținut sub control.

Poate că e bine să nu uiți că sunt bătălii în care nu merită să lupți, după cum există și cauze pentru care merită să te zbați, indiferent de costuri. Există cazuri în care fuga chiar e sănătoasă și cazuri în care nu poate fi luată în calcul. În sfârșit, există și reacția de îngheț. Uneori doar ea. E normală, ne caracterizează și poate apărea când ne e lumea mai dragă.

E în regulă. Ni se întâmplă tuturor. Ideea e să cântărim cu atenție când e bine să ieșim din îngheț pentru a fugi și când pentru a lupta!


Creștem împreună,
Diana