Moștenirea comunismului și epigenetica

Salutare,

Diana aici.

Și tu, ca mine și mai toată România ai fost martor la întâmplările tragice recente. De la cazuri medicale eșuate și încărcate de o neglijență și nepăsare incredibile, la cazuri ale corupției de zi cu zi, și până la cazurile acelor indivizi preocupați doar de propriul sine și propriile plăceri în dauna (de multe ori fatală) a altora.

Care-i faza? De ce suntem (și) așa, noi, românii?

Deși încă mai găsim printre noi nostalgici ai comunismului, realitatea (deloc demnă de a fi rememorată) care a dominat societatea românească timp de aproape 50 de ani și-a pus amprenta asupra psihicului bunicilor și părinților noștri prin: suspiciunea existentă constant, teroarea psihică cauzată de regim, paranoia, vigilența și starea de alertă permanentă de care trebuia să dai dovadă doar pentru a supraviețui.

Chimia creierului a fost profund marcată de starea de nesiguranță trăită de acești oameni. Sănătatea lor psihică și emoțională a fost atât de profund afectată încât comportamentele toxice, bolnave au devenit norma în mediul social românesc.

Epigenetica ne arată că istoria biochimică a mamei formează creierul copilului, aflat încă în pântec, pregătindu-l pentru un anumit tip de mediu înconjurător, făcându-l sensibil la anumiți stimuli. Pe scurt, îi asigură supraviețuirea pentru ce îl așteaptă în realitatea imediat următoare. Așadar, un copil născut într-un mediu unde nevoia de alertă, de vigilență excesivă, de a supraviețui chiar și în dauna în altora, va funcționa în modul de supraviețuire. Asta se traduce ulterior prin comportamente de resemnare, abandon, împietrire sau agresivitate fizică și psihologică în fața adversităților de zi cu zi. Uneori, chiar și în cele mărunte care ar putea fi depășite cu ușurință.

Ca rezultat al unor traume, al unor neconștientizări ale durerii trăite, apare foarte frecvent „rigiditatea cognitivă”. Adică, pe scurt, folosirea acelorași căi neuronale cunoscute și familiare care semnifică încetarea procesului de învățare. Rigiditatea este evident reconfortantă pentru că ne oferă o viziune simplistă asupra lumii (de cele mai multe ori albă/neagră) și întreține o lene intelectuală.

O vezi atunci când oamenii preiau de-a gata ideile altora, fără a le trece prin propriul filtru critic, când se feresc de orice inovație, idee nouă, soluție nouă, care ar putea îmbunătăți viața, dar care totuși ar presupune schimbare (iar asta îi sperie). O mai vezi și într-o oarecare inconștiență și incapacitate de a percepe și alte realități subiective și de a le integra și astfel îmbogăți propriul sine.

Iar cu cât există mai puțină conștientizare și mai multă rigiditate cognitivă, cu atât poți vedea mai des oameni care funcționează într-o dinamică simplistă de tip agresor-victimă. Cel al agresorului fiind modelul de succes într-o societate îmbolnăvită, pe când victima rămâne la mila acestuia, pierzătoare.

Cei care se descurcă, descurcăreții, sunt agresivii. Cei care au învățat să supraviețuiască traumelor de mediu și de familie prin răspunsul fight. În mod natural, în societatea românească descurcăreții ar intra sub incidența psihopatiei, dar, pentru că ne lipsește educația psihologică, cu greu identificăm problemele acestor indivizi atât de prezenți și (mai ales) în politic, și în rolurile de leadership din societate.

Lipsa de sensibilitate, obținerea de privilegii în dauna altora, filosofia de viața eu versus tu, impostura, trișarea sunt toate obiceiuri împământenite încă din perioada comunismului, când hrana și cele folositoare traiului de zi cu zi erau obținute prin compromisuri morale (de multe ori enorme).

Copiii generațiilor de descurcăreți au preluat acest model inconștient și îl perpetuează și azi. Pentru ei, a te descurca înseamnă a supraviețui inclusiv în dauna propriei identități și moralități, care devine un concept maleabil, în funcție de interesul imediat.

La noi, din păcate, descurcarea a însemnat și înseamnă, după cum vedem, suferința altcuiva, a multora.

Urmașii celorlalte generații, victimele de azi, se lasă conduși și maltratați de cei agresivi. Îi vedem des în umbră, considerând că nu merită o viață mai bună și nefăcând nimic pentru asta, lăsându-se la mila vieții, a sorții, sau a organelor statale de putere. Unii dintre ei, iarăși, din păcate, consideră că nici nu-i poate aștepta ceva mai bun. S-au obișnuit cu resemnarea, neajutorarea sau cu ideea unei salvări magice/divine. Nu simt că dețin puterea de a-și modifica contextul de viață.

În ciuda tonului meu acid… să știi că sunt optimistă. Nu vreau să arăt cu degetul dintr-o postură morală superioară. Vreau doar să aduc la suprafață factorii pentru care suntem așa și nu altfel. Factori pe care dacă i-am conștientiza și trata ne-ar aduce în poziția de indivizi mai echilibrați: mai cooperanți, mai puțin agresivi, mai preocupați față de propria lume interioară și față de propria bogăție culturală. Toate acestea ne-ar aduce mai multă empatie, toleranță, mai puține stări iritabile și mai puține frustrări.

Conștientizând bagajul psihologic cu care venim pe lume, noi, românii, care ne determină inclusiv valorile și nonvalorile pe care le vedem în acțiune în tragediile recente din societate, putem face un prim pas spre vindecare.

Iar în timp ce urmăream știrile și mă confruntam cu astfel de dileme, de ce suntem așa și nu altfel, această carte mi-a picat în mână. A fost perfectă. Ți-o recomand și ție! Pentru mailul de astăzi ea mi-a adus inspirația necesară.

Creștem împreună,
Diana