Motivat să eșuezi

Care e opusul determinării de a reuși? Firește, lipsa motivației! Sau simpla nepăsare. La o adică, nu poți fi motivat(ă) să eșuezi. Sau poți?!

Un studiu publicat în Jurnalul Psihologiei Educaționale arată că, de fapt, unii elevi și studenți se comportă intenționat în moduri care duc la eșec. Aceștia sunt literalmente „motivați să eșueze”.

Conform acestei lucrări, unii studenți pun pe un plan secund activitățile academice, lipsesc de la cursuri, amână învățatul până în ultimul moment… Unii dintre ei chiar nu învață deloc. Și asta nu pentru că nu ar lua facultatea în serios, ci dimpotrivă. Aceștia o iau atât de în serios încât dezvoltă o frică de eșec de-a dreptul paralizantă.

Stai puțin! Un student care eșuează din cauză că îi e frică de eșec? Sună ca un teatru al absurdului. Ca una din situațiile acelea paradoxale în care un șarpe își mănâncă propria coadă. Cum e posibil?

Pentru început, putem să cădem cu toții de acord că a reuși fără să depui prea mult efort înseamnă să ai talent. De aici rezultă că dacă depui extrem de mult efort însă eșuezi, îți lipsește cu desăvârșire competența.

Să presupunem că te temi că ai putea fi o persoană incompetentă. Atunci, cel mai bun mod de a nu confirma această suspiciune este de a nu depune niciodată prea mult efort. În acest fel, orice s-ar întâmpla ai o scuză, iar tu îți poți conserva pe termen nedefinit stima de sine. Felicitări! Tocmai ai devenit motivat să eșuezi!

Despre a fi motivat și a fi implicat

Krista De Castella și Don Byrne de la Universitatea Națională a Australiei, alături de Martin Covington de la Universitatea Berkeley din California au studiat peste 2000 de studenți japonezi și australieni, făcând descoperiri remarcabile privind relația dintre gradul de motivare al studenților și implicarea acestora.

Cercetătorii au oferit participanților un set de întrebări privind atât obiectivele lor, cât și ce simțeau în legătură cu eventualitatea eșecului. Spre exemplu, aceștia erau rugați să evalueze cât de important era pentru ei să aibă note mai mari decât ceilalți (succesul ca obiectiv), dar și cât de mult își făceau griji de ce ar spune restul în cazul în care ar eșua (teama de eșec). E util să menționez că rezultatele au fost ulterior pe deplin confirmate și în cazul elevilor.

Apoi, cercetătorii au corelat răspunsurile din aceste chestionare cu notele studenților, dar și cu strategiile folosite de mulți dintre ei pentru a-și păstra respectul de sine. Principalele strategii descoperite au fost următoarele: pesimism defensiv, neputință și auto-sabotaj.

• Prin pesimism defensiv, studenții își setează așteptări nerealist de scăzute. În felul acesta, ei modifică însăși definiția eșecului, iar atunci când (inevitabil) obțin un punctaj mai bun decât se așteptau, aceștia se declară mulțumiți.
• Apelând la “neputință”, un student adoptă mentalitatea că performanța academică se află în afara sferei sale de control – dacă eșuează, pur și simplu nu e vina lui!
• Prin auto-sabotaj, studenții adoptă atitudini care pot fi apoi folosite ca scuză pentru performanțele slabe. Spre exemplu, a petrece în noaptea de dinaintea examenului, sau dimpotrivă, a începe să studieze fix atunci. Dacă nota la examen lasă de dorit, e de înțeles.

Așadar, care este viziunea studenților asupra succesului și eșecului?

E vorba de auto-apărare

De Castella și colegii săi au descoperit că multora dintre studenți le era teamă de eșec. Chiar și acelora care erau foarte motivați să reușească. Doar că în cazul acestora, frica de eșec nu a scăzut performanțele, ci dimpotrivă. Strategia acestora de a evita eșecul era una benefică: punând în aplicare tehnici de învățat mai eficiente și, în general, muncind mai mult.

Descoperirea cu adevărat remarcabilă a fost că unii dintre studenți erau literalmente motivați să eșueze. Aceștia erau îngroziți de ideea de eșec, însă nu erau nici prea motivați să reușească. Ca urmare, aceștia au prezentat o performanță chiar mai slabă decât aceia cărora nu le păsa în mod special dacă reușesc sau eșuează.

De fapt, studenții motivați să eșueze au prezentat cea mai slabă performanță academică, poate și din cauză că aceștia erau cei mai predispuși la a apela la strategiile defensive.

În mod ironic, când erau întrebați, spuneau că nu prea le pasă de școală. În realitate, le păsa atât de mult încât făceau tot ce le stătea în putință pentru a se proteja de efectele eșecului.

Cu toți ne temem de eșec, cel puțin uneori. Însă De Castella susține că a fi motivat să reușești te protejează de efectele negative ale fricii.

Descoperirile acestuia, confirmate atât în Australia cât și în Japonia, contrazic ceea ce știam cu toții, și anume că cel mai rău lucru posibil este să fim împăcați cu ideea de eșec.

De fapt, cel mai rău este atunci când nu îți dorești cu adevărat victoria, dar în același timp te îngrozește ideea de a pierde. Și atunci faci tot posibilul să nu încerci, te auto-sabotezi prin toate mijloacele pe care le ai la îndemână, iar la sfârșit le spui celorlalți că nu îți pasă.

Cum să ieși din cercul vicios

Așadar, cum arată drumul spre succes pentru studenții cărora în mod evident le pasă (chiar dacă neagă), dar care își pun singuri bețe în roate din cauza propriilor frici?

De Castella îi avertizează pe parinți că a crește presiunea pe umerii studenților nu face altceva decât să pună paie pe foc, amplificând fobia acestora de eșec. Stresul suplimentar îi poate face pe aceștia chiar mai motivați să eșueze.

Explicația este că acestor studenți le lipsesc încrederea în propriile forțe, precum și motivele pentru care să își dorească victoria.

Știu. Construirea motivației este un proces lung și anevoios. Cu siguranță, schimbarea nu va avea loc peste noapte. Dar va avea loc, și o să merite din plin!

Ce trebuie în primul rând să faci este să fii sincer cu tine. Atunci când îți spui că nu îți pasă, oare așa să fie? Sau ești cumva motivat să eșuezi?