Sunt traumatizat?

Salutare,

Sunt Alex.

Așa cum știi, continuu astăzi cu un scurt material despre sănătatea mintală. Este un subiect pe care te invit să-l tratezi cu cea mai mare seriozitate. Psihicul uman este puntea noastră de legătură, punctul comun, al tuturor. Dacă nu ne îngrijim de sănătatea acestuia, calitatea vieții, personale și comunitare, se prăbușește.

Astăzi – despre părțile urâte și bolnave ale creierului.

Da, trauma este de departe bau-bau-ul nostru cel mai mare.


1. Sunt traumatizat?

Da, cel mai probabil da. Dar partea bună (oare?) este că toți suntem. Tu, eu, vecinul de la doi și orice altă persoană pe care o admirăm. Chiar termenul de traumă, la origine, în greacă, înseamnă rană sau leziune. Nu mai pare așa dramatic, nu?

Dacă am admite că orice psihic poate avea răni am înfrunta mai ușor realitatea. Scriu acest lucru deoarece trauma este acea experiență de viață care nu poate fi gestionată în timp real și care păstrează o conexiune strânsă cu realitatea. 

Este un răspuns emoțional la un eveniment tragic în care mecanismele de răspuns la stres se opresc (pentru că altfel am deveni atât de surescitați încât corpul ne-ar ceda) și se deconectează parțial sau total de la realitate. 

Sunt sigur că și tu ai acum în minte evenimente neplăcute din viața ta pe care ți le amintești doar vag. Cred că ai simțit acest mecanism de apărare al psihicului pe propria piele.

Traumele noastre pot rezulta:

  • din incidente izolate – un accident, un conflict violent sau un eveniment tragic etc.;
  • din evenimente repetate și prelungite – violență domestică, traiul alături de un abuzator psihic și emoțional, expunerea prelungită la o relație disfuncțională etc.;
  • din mai multe evenimente repetate și cu caracter diferit – pot fi toate la un loc și încă și mai multe. Realitatea este foarte dură cu unii dintre noi, din păcate.

2. Cum supraviețuim?

Psihicul are rolul de a ne ajuta să înțelegem realitatea. Într-o situație traumatică, el își pierde funcția de a traduce realitatea într-un mod coerent.

Astfel, când se confruntă cu o stare de tensiune extremă, creierul declanșează un sistem de urgență: clivarea (split) – renunțarea la unitatea psihicului, ceea ce duce la o împărțire a sa.

Așa apar strategiile de supraviețuire. Sunt extrem de benefice pentru apărarea de moment, însă sunt extrem de toxice pe termen lung. Din păcate, nu scăpăm de ele odată cu finalizarea propriu-zisă a episodului traumatic. Dimpotrivă, de cele mai multe ori devin o parte a comportamentului nostru. O parte disfuncțională. Traumă suferită atrage cu sine modificarea sistemului nervos. Începem să percepem lumea înconjurătoare altfel.

Așa se face că, într-o situație traumatizantă de viață, sistemul nervos are următoarele reacții:

  • angajarea socială – căutăm ajutor, susținere și confort la cei din jurul nostru;
  • dacă acest lucru nu funcționează, îi urmează reacția luptă sau fugi – fie ne luptăm cu atacatorul nostru, fie alergăm pentru a ne salva viața;
  • dacă nici această tactică nu funcționează, se instalează starea de încremenire sau de colaps.

Când sistemul nervos se gripează… apare trauma. Acest fenomen se petrece atunci când te rogi pentru viața ta cuiva care îți ignoră cererea, când ești mic copil și rămâi nemișcat în timp ce mama ta este agresată fizic sau când îl vezi pe cel drag prins sub o grămadă de metal și nu îl poți ajuta. 

Altfel spus, în situațiile în care creierul tău nu poate recurge la cele trei sisteme de reglare de mai sus apar clivajul și strategiile de supraviețuire.


3. Trauma de toate zilele

Orice am face, unele realități sunt imposibil de suportat. De cele mai multe ori, experiențele dure rămân înregistrate subliminal în sistemul nostru nervos și în corp. Stările de surescitare înregistrate în urma traumei dispar greu. Cu cât trauma este mai adâncă, cu atât mai mare este tendința de a recurge la strategii de supraviețuire în situații de stres.

Hai să aruncăm o privire în bătătura noastră și să identificăm mai multe tipare ale strategiilor de supraviețuire la care apelăm, noi și cei dragi nouă.

  • Abuzul de substanțe, de alcool, de senzații – până la urmă, orice abuz este un indiciu al strategiei de supraviețuire în fața unei traume conștiente sau adânc îngropate.
  • Perpetuarea unor relații disfuncționale, abuzive sau nesănătoase sunt iarăși indicatori clari.

Prietena noastră care își alege tot timpul iubiți distanți emoțional, prietenul nostru care în mai toate situațiile sociale este marginalizat sau acel membru al familiei care tot timpul se sacrifică pentru alții – toate acestea sunt realități pe care, de multe ori, ei singuri și le creează inconștient în urma unor traume nerezolvate.

  • Ascunderea în spatele ideii de „noi” sau în spatele unor măști sociale. 

Mă gândesc la acei profesori pe care dacă îi dezbraci de autoritatea specifică rolului rămân extrem de vulnerabili, șterși și inautentici. Sau mă mai gândesc la femeia care se identifică într-atât de mult cu rolul de mamă încât își justifică multe comportamente dăunătoare în spatele rolului preluat.

De cele mai multe ori, trauma îi poate face pe oameni să nu lupte pentru dezvoltarea unui sine autentic. Îi poate determina să adopte varianta mai ușoară, dar lașă – ascunderea în spatele unui rol social. 

  • Perpetuarea unui model de comportament nociv întâlnit adeseori în mediul apropiat. 

Un exemplu clasic este al bully-ului care adoră să umilească și să agreseze alți indivizi. Într-o proporție covârșitoare, aceste persoane au suferit enorm de pe urma unui comportament similar (de multe ori aplicat de către proprii părinți). Un exemplu analog este persoana care este veșnic o victimă a sorții sau a celorlalți. Întotdeauna se regăsește în situații în care este exploatată și folosită. 

Acest clivaj între comportamentul victimă – agresor este un simptom clasic al traumei și al prezenței strategiilor de supraviețuire.

  • Amorțeala emoțională, incapacitatea de a relaționa și de a te conecta cu ceilalți, de a fi empatic sau, în cazuri extreme, de a iubi nu sunt întotdeauna semne ale psihopatiei sau sociopatiei. Pot fi manifestări ale unei traume puternice și nu indică neapărat absența capacității de conectare și relaționare. Doar că sunt adânc îngropate…

Vezi bine, trauma merge pe două picioare, iar noi o privim drept în ochi destul de rar. Am putea deveni tovarăși mai buni de viață pentru cei de lângă noi dacă ne-am educa cu privire la hibele creierului nostru.


Creștem împreună,
Alex