Salutare,
Diana aici.
Trei lucruri la care m-am gândit zilele acestea.
Implică sensibilitate, emoții, vulnerabilitate și… dependențe.
1. De ce sentimentele prevalează
Ne naștem fără să știm cine suntem, fără să știm să gândim. Știm doar să simțim. Prin intermediul sentimentelor noastre, modul în care suntem crescuți creează traiectoria vieții noastre viitoare.
Citatul, care îi aparține dr. Natasha Khazanov, îmi răspunde la frustrarea mea ceva mai veche de a nu putea apela tot timpul la rațiune. Oricât de logice ar fi gândurile mele, în multe, multe cazuri, prevalează sentimentele. Emoția.
Iar lupta mea, și posibil și a ta și încă a mai multora e futilă. De ce?
Pentru că nu putem descoperi cine suntem decât din interior. Aflăm prin emoții și sentimente cum te simți să fii om.
Iar perspectiva de mai jos mă mai ajută să înțeleg măcar unul din aspectele imaturității mele și ale multora dintre semenii noștri:
Deoarece emoția este motorul maturizării, atunci când copiii își pierd sentimentele fragile, ei rămân blocați în imaturitatea lor. Pentru ca emoțiile să rămână accesibile, mediul trebuie să le permită să fie experimentate în siguranță.
Citatul, de această dată îi aparține dr. Gordon Neufeld, spune povestea multor familii și a multor copii, atât din generația noastră, cât și din cele trecute, în care spațiul de exprimare sănătoasă, în siguranță, a emoțiilor – nu a fost o prioritate. Nu este nimeni de învinovățit, cultural, noi, românii, nu am fost așa deschiși la astfel de lucruri.
Dar și eu, și tu, putem schimba perspectiva. Putem înțelege mai bine rolul emoțiilor și al sentimentelor în dezvoltarea noastră. Și îi putem ajuta și pe cei care se luptă cu ele.
2. Cum modifica dependențele creierul
În general, abordarea pe care o avem în ceea ce privește dependența este una mai aspră. Mai rigidă în cazul unora, mai intolerantă în cazul altora, mai dură în cazul multora.
Dar rareori abordarea este blândă, înțelegătoare și empatică. M-am făcut și eu vinovată de perspective prea puțin empatice în multe cazuri, în care nu reușeam să înțeleg gradul de dependență la care ajungem inclusiv în viața normală, uzuală, de zi cu zi.
De departe, „vinovatul” cel mai mare în atitudinea tranșantă este faptul că privim dependențele strict ca niște alegeri.
[…] substanțele care dau dependență modifică, în timp, creierul, astfel încât funcțiile esențiale, cum ar fi reglarea impulsurilor – care ar ajuta pe cineva să reziste la atracția dependenței – sunt compromise în mod semnificativ, chiar dacă circuitele de recompensă și motivația sunt antrenate în legătură cu drogurile dorite. În acest sens, creierul devine într-adevăr un organ afectat, cu o capacitate diminuată de a face alegeri raționale, cu intenția obsesivă de a satisface în schimb impulsurile de dependență.
Și după cum spuneam, nu trebuie să avem perspectiva de mai sus în minte doar când ne gândim la clasicele dependențe de droguri.
Tomografiile au arătat aceleași modificări în creierul uman și când vorbim de dependența de jocuri video la jucătorii convinși, când vorbim despre consumul compulsiv de alimente, când vorbim despre dependența de junk food și de zahăr, jocuri de noroc, acte sexuale, tot felul de aplicații pe Social Media, și… te las pe tine să mai completezi lista.
Concluzia este că dependența nu este o alegere greșită. Abordarea încărcată de rușine nu face absolut niciun pas înainte în înțelegerea și tratarea naturii dependenței umane și a motivului pentru care apare. O abordare plină de înțelegere și deschidere, în schimb, poate aduce schimbare.
3. Sensibilitatea – cadou și blestem
Este o șansă mare ca măcar o dată în viață să ți se fi spus: nu mai fi atât de sensibil!
Mie mi s-a spus de o groază de ori. Și am și făcut greșeala să o spun altora. Este o frază pe care o aud și o voi auzi probabil până la finalul vieții, spusă constant.
Țin să menționez, să fii sensibil nu este neapărat despre a izbucni în lacrimi cu ușurință. Sau despre alte posturi sentimentaliste, cu un iz fals în manifestarea lor, pe care le văd la indivizi nu foarte bine racordați la emoțiile lor.
Este mai degrabă despre capacitatea noastră, a oamenilor, de a fi conectați cu noi și cu tot ce ne înconjoară. Iar îndemnul: nu mai fii atât de sensibil, sună astfel mai degrabă ca unul de genul: nu mai fii tu însuți.
De ce se primesc astfel de îndemnuri? Mă pot gândi la câteva motive:
- persoanele sensibile sunt mai vulnerabile la adversitate, deși, în același timp, creative, pline de resurse și de vitalitate într-un mediu sigur, cu susținere; asta înseamnă că îndemnul apare din cauza îngrijorărilor sincere că persoana va ceda;
- cei ce nu sunt conectați la propriile emoții, cei care nu le pot scoate la suprafață sau gestiona mai bine se vor simți inevitabil inconfortabil cu sensibilitatea celuilalt; un astfel de moment este un bun prilej pentru mai multă deschidere, și depășirea sentimentului de penibil și deranj;
- din intenția bună, dar eronată, de a aduce un așa-zis mai mult realism în acel moment sensibil; sensibilitatea și emoțiile au reputația nemeritată de a nu fi racordate la „realitatea dură” a vieții, conform celor care își reprimă propria vulnerabilitate, crezând că așa vor reuși să facă față cu mai multă ușurință vieții.
Sunt câteva exemple care îmi vin acum în minte. Poate mai cunoști și tu „n” astfel de situații.
Am scris rândurile de mai sus și ca o lecție pentru mine însumi, să nu mai fac eroarea de a spune astfel de lucruri, și ca un îndemn pentru cât mai mulți pentru înțelegerea nevoii de emoție, sensibilitate, sentiment.
Trăite, evident, în mod autentic și sincer – adică fiind tu însuți.
Creștem împreună,
Diana
